Bună TPU!
Ma confrunta cu o situație mai ciudata și as avea nevoie de niște sfaturi din partea voastră. Poate aveți ceva idei sau ați trecut careva prin asta și îmi poate ma ajutați.
Treaba e ca sunt cu tatal copilului meu de câțiva ani.Ambi avem familie, frați și surori doar ca nu avem o legătură asa strânsă din cauza diferențelor de mentalitate.Mai exact eu nu am vrut sa am o legătură strânsă cu ai lui pentru ca mi se par niște oameni...în fine, ne ok sa zic asa si partenerul meu crede acelasi lucru despre ai mei.Ideea e ca noi am făcut un copil la dorinta foarte mare a soțului.Un copil un pic mai dificil din fire sau cel puțin asa crede tatăl lui.El credea ca o sa aibă un copil ce mănâncă, caca și doarme, iar dacă se intampla ceva se ocupa masa și el vine și îl ia de-a gata ceia ce evident nu sa întâmplat.Eu nu ii cer neapărat ajutorul cu copilul.Dar el fiind bunul samaritean sau habar nu am de ce face asta se tot autoinvita sa stea cu el ca după sa îmi reproșeze ca din cauza noastră el nu poate sa facă anumite lucuri.Ca din cauza noastră e obosit.La început am apreciat ca ma ajuta și am stabilit un program.Eu stau pe timpul zilei cu copilul cât e la munca sau își face el treburile + mai doarme sau se mai odihneste în timp ce el se mai trezește noaptea sa îl schimbe sau sa ii de-a ceva sa mănânce.
Treaba e ca eu cam ma trezesc și ziua și noaptea pentru copil chiar dacă e și tatăl lui acasă ca să ii supraveghez sau sa ii dau tot ce are nevoie la mana în timp ce el leagănă copilul sa îl culce și tot el e cel ce face figuri ca îl suprasolicitat.Repet,nu îl pun eu sa ma ajute cu copilul, mereu i-am spus sa meargă sa se odihnească în alta camera și și când sta el cu copilul trebuie sa fiu și eu treaza și prezenta.
Nu spun ca eu sunt perfecta.Ca și eu la rândul meu am problemele mele și în decursul anilor l-am mai rugat sa îmi mai rezolve câte o problema, sau sa ma însoțească undeva, sau sa îl trimit sa facă ceva.Si eu la rândul meu involuntar probabil am mai insistat sa se facă și ca mine.Dar de fiecare data i sa răsplătit orce efort și orce lucru cu,care m-a ajutat prin comportamentul meu fata de el,bani,ajutor, munca casnica, acceptarea anumitor doleante oricând la orce ora (am ajuns sa ne întoarcem din vacanta unde mie îmi plăcea 1000 de km fix de sărbători pentru ca lui nu ia convenit un fleac.Am plecat bolnava de unde puteam primi sprijin pentru ca el nu se simțea confortabil.I-am întreținut pe ai lui mai bine de un an de zile financiar și multe altele).
Acum trebuie sa luam o decizie legata de relație.Cel mai probabil daca nu o sa se mai poată o sa divorțam.Dar pana atunci mai avem niște soluții cum ar fi sa amenajam și sufrageria pentru a putea dormi separat și pe rându cu copilul.Iar de curând sa merg și eu la munca part Time și sa rămână el cu copilul pe câteva ore acasă chiar dacă este foarte mic încă.Asa ne-am gândit ca o sa putem avea grija de el cu rândul peste noapte.Si o sa aducem și amândoi un venit în casa.Crede-ti ca ar fi o idee buna?
Iar dacă nu va funcționa, cam cum ar trebui sa procedam cu custodia copilului? Pentru ca eu cum spuneam mai sus am acceptat faptul ca nu avem membri familiei ce sa ne ajute mai mult decât cu o locuință maxim (sa stam la ei).Dar el dacă eu plec cum a și spus de altfel (sa ii las copilul și sa plec) o sa il crească cu ai lui ce nu au o influenta tocmai bună și asta nu vreau.

Aparitia unui copil in familie aduce foara multa bucurie dar vine cu schimbari majore, ca "libertatea" voastra este acum organzata in 3, somnul si odihna la fel, toate se fac cu rabdare si maturitate.
spui ca ai 30 de ani, deci esti femeie matura care poti intelege ca acest copilas necesita sacrificii din partea amandourura, nu sa dai bir cu fugiti, la divort sau separarea, pentru un copilas.
Stiu ca-ti doresti libertatea si rasfatul de dinainte de nastere, cand faceai numai ce voiai tu, dar acum copilasul asta vine cu o mare raspundere si el va suferi enorm, daca va bateti joc de el.

Ti-am citit si celalat topic de care te-ai rusinat si l-ai trecut sub "anonim" si iarta-ma ca-ti spun adevarul in fata, dar mi se pare ca esti o fire egoista si imatura, ca nu vrei sa pui copilasul pe primul loc, inaintea ta, asa cum ar face orice mama naturala si iubitoare.

Din pacate, acum este imposibil sa dai timpul inapoi si sa- avortezi, de aceea ar trebui sa te trezesti la realitate si sa fii o mama buna si raspunzatoare, fata de copilasul care va va unii si va va aduce mult bucurie in casa.

https://www.tpu.ro/......-dar-simt/

Imi aduc aminte ca si azi, cand am nascut baiatul, amandoi eram studenti, cand viata noastra s-a transformat peste noapte intr-o imensa bucurie, cand zilnic cantam si dansam cu el in brate, indiferent cat de obosita eram, ca deh, copii mici nu dorm o noapte intreaga, dar atunci cand dormea el, mai prindeam si eu cate 1-2 ore de somn si cu toate astea, nu am nici cel mai mic regret si nici nu mi-am comandat sotul ca nu a stat cu copilul mai mult sau tot timpul.

Crede-ti ca ar fi o idee buna? Da.

Buna.Sunt multe cupluri care dorm separat si totusi se inteleg in continuare.
Un copil mic chiar iti solicita nervii si psihicul, iar daca esti privat de somn incepi sa o iei razna.Cunosc un caz unde bebelusul ala ragea zi de noapte, iar sotul a zis ca vrea sa se sinucida.Acum sunt toti bine, copilul e adolescent, desi pe atunci toata familia era exasperata (traia cuplul impreuna cu parintii lui in casa).Din fericire, la voi nu pare deloc cazul, dar cu asta vreau sa subliniez cat de importanta e odihna.

Solutiile pe care le-ati gasit cred ca sunt destul de logice si vor functiona.Important e sa va implicati amandoi in cresterea lui, cand nu poate unul sa o faca celalalt, sa compenseze, si neaparat sa gasiti o cale rezolvare pentru familia voastra, caci nu la toti in casa e la fel. Ignora-i pe cei care te denigreaza in pozitia de mama.Toti au trecut prin acelasi lucru si cine spune ca nu e asa, minte cu nerusinare.

Pe langa faptul ca nu se sta intr-o relatie cu scartaieli sau nu se face un copil de dragul dorintei cuiva, relatia voastra s-a ofilit. Acum ca veti incepe sa fiti si in camere separate, deja e clar.

Daca sunteti casatoriti, la divort judecatorul v-a hotara la cine ramane copilul daca va fi razboi pe copil. Dar tu ca sa reusesti sa castigi custodia va trebuii sa ai o locuinta sigura a ta, si un venit care acopera cheltuielile, chiria (dupa caz), si va mai ajung si bani pentru mancare, intretinere copil, hainute, scutece etc.

Iti va trebui avocat, va avea si el avocatul lui...Deci nu va fi placut. Daca cadeti de comun de acord cu toate, puteti divorta frumos la un notar.

Postarea si problemele acestea nu sunt de TPU. Cauta o consultanta la un avocat sau la un psiholog (da, un psiholog, e foarte ok si sanatos sa discuti cu unul) si daca nu-ti place avocatul, psihologul etc...cauti pe altii.

Este firesc sa va ajutati si sa va sustineti reciproc...Si daca i-a trebuit copil, este firesc sa fie responsabil si sa nu se vaicareasca atat.

Nu este normal asa ceva sa spuna ca, copilul are probleme psihice si fizice si sa faca toate aceste faze cu sunat la doctori s-a.m.d
Ai putea sa il filmezi cu sunet pe deascuns, cum vorbeste despre copil si cum se manifesta (el, sotul) pentru a avea la divort motive in plus pentru castigarea custodiei.
Sub o astfel de influenta, copilul poate ajunge sa creada ca este retardat sau cu probleme si sa ajunga sa imite un copil cu adevarat bolnav...

Sincer as putea scrie o întreagă epopee dar ma rezum în a-ți da un singur sfat lasă-l și ia-ți copilul și ia-o de la început singura ca nu rezolvi nimic dacă dormiți separat atâta timp cât locuiți în aceeași casă pentru că din ceea ce ai scris tu omu are probleme serioase la mansarda

Din câte îmi dau eu seama, ați decis să aveți un copil fără să fiți pregătiți pentru asta. Bineînțeles că v-a dat peste cap viața personală, tabieturile, obiceiurile, ritmul și rutina. Da, așa se întâmplă când apare în viața ta o ființă, care necesită atenție maximă și o grijă permanentă. Răsplata pentru asta este bucuria pe care ți-o aduce și care nu poate fi descrisă în cuvinte.
Se pare că nici relația voastră nu este una prea solidă, din moment ce ați ajuns deja la discuții în legătură cu divorțul. motivele sunt puerile, dar întotdeauna a fost mai ușor să arunci decât să repari. Înțeleg să rupi o relație toxică, violentă, dusă la extreme și care trece peste niște limite, dar să ajungeți la divorț pentru că nu știți să vă gestionați timpul și resursele mi se pare o prostie. Bine, poate mai sunt și alte motive pe care nu le-ai mai înșirat aici.
Tu descrii copilul ca fiind "dificil". Fiind bebeluș, e normal să fie așa. Sunt puțini aceia "cuminți" în primele luni de viață. Apoi intră într-un ritm în care somn-masă-joacă deja se stabilizează, și va fi mai ușor pentru amândoi.
Creșterea unui copil, contrar părerii larg răspândite, nu cade în sarcina mamei. Dimpotrivă, mie mi se pare jignitor că tații sunt desconsiderați în privința asta, de parcă ar fi părinți de mâna a doua. Tatăl și mama joacă un rol la fel de important în viața copilului, în primul rând aduce un echilibru, iar în afară de hrănirea la sân, care cade exclusiv în sarcina mamei, tatăl ar trebui să se implice în mod egal în creșterea și dezvoltarea copilului. Când veți înțelege asta și veți acționa în consecință o să vă fie mult mai ușor, iar certurile pe fondul stresului și oboselii se vor rări. Asta, dacă nu divorțați până atunci...
Toate cele bune!

Nu ma intereseaza povestea ta de alcov.

Pai nu i-am ales eu viata.Nu l-am pus sa se cupleze cu mine, nu i-am facut fortat un copil, nu l-am obligat eu sa facă sau sa nu facă ceva.