Sunt intr-o relatie de 5 luni si totul e ok, doar ca am perioade in care sunt depresiva. Nu m-am dus la niciun specialist, pentru ca mi-am dat seama ca apar doar atunci cand am lucruri foarte stresante la facultate. Ghinionul mai face si ca sunt perfectionista si cand nu imi ies mai multe lucruri asa cum mi-as dori, sau cand simt ca rezultatul nu se compara cu efortul depus, ma simt foarte demotivata, fara directie si pierduta.
Acum revenind la relatie. Inainte de a-l cunoaste pe prietenul meu, am avut una din cele mai dificile perioade (notele de la cursuri erau mai mici decat as fi vrut, ma certam cu ai mei, tipul cu care ieseam si cu care credeam ca voi fi impreuna s-a dovedit a vrea numai sex si nimic altceva). Desi la inceput voiam sa-l evit, data fiind starea mea, actualul meu prieten nu s-a lasat si m-am indragostit de el. Totusi, inainte de a fi impreuna i-am spus ca ar fi multe lucruri la care am de lucrat si cu care nimeni nu ma poate ajuta. Si pana la prima runda de examene totul a fost roz. Dupa am inceput sa ma stresez si sa il stresez si pe el. Am trecut cu bine, dar iar am avut perioade cand am oscilat intre a ma simti bine si cu un scop si a ma simti ca nu-mi place nimic din ceea ce fac. Probabil ca va parea super ciudat, dar am tot inceput sa ii bat apropouri ca ar trebui sa isi gaseasca pe altcineva mult mai stabila psihic si ca nu ma simt destul de buna pentru el. E frumos, e destept, e dulce, eadorabil, e altruist, pe scurt e tipul ideal (ori plusurile lui ii acopera defectele si nu le vad). Tin mult la el si de aceea nu vreau sa il trag inapoi sau sa il fac si pe el sa se simta rau ca mine. Saptamana asta am fost irascibila, i-am spus multe lucruri care ma deranjau in fata, desi mai tarziu mi-a parut rau; mi-am dat seama ca totul a fost o rabufnire pentru propriile mele esecuri si mi-am cerut scuze, explicandu-i de ce imi doresc sa isi gaseasca o persoana mai buna. De fiecare data spune acelasi lucru, si anume ca ma iubeste, ca isi doreste sa imi fie alaturi, ca e mult mai interesant sa fie intr-o relatie cu mine, ca isi doreste ceva pe termen lung si ca celelalte fete sunt cu un pas in urma mea.
As vrea sa stiu daca sunt persoane intr-o situatie similara si daca da, cum va descurcati. Orice parere/sfat e bine-venit. Ideea e ca stiu ca trebuie sa-mi rezolv singura toate luptele astea interioare, dar ma simt super aiurea cand, fara sa vreau, ii ranesc pe cei la care tin. Multumesc anticipat pentru rabdarea de a citi si pentru eventualul raspuns! O zi frumoasa!

Daca iti spune ca te iubeste, asta inseamna in momentul acesta din viata lui, tot ceea ce conteaza (sau ma rog, in mare parte) esti tu. Nu poti sa spui, ba cauta pe altcineva eu sunt prea distrusa si nu vreau sa suferi din cauza mea. Chestia asta e cea mai mare tampenie pe care am auzit-o. Nu stiu la voi cum e, dar la noi, cand iubim, pai frate, sa incerci sa o faci fericita pe persoana iubita este tot ceea ce conteaza. Nu poti sa-i spui in continuu ca nu esti buna pentru el cand el sufera odata cu tine cand nu esti tu fericita si asta e ceva suportabil pentru el, mult mai mult decat pentru tine.

Sfatul meu este sa incerci sa te folosesti de el sa treci peste depresia asta inutila, el e acolo pentru tine, nu da cu piciorul pentru ca o sa regreti foarte mult, crede-ma.

Cu aceasta problema tu vei fi cea care va suferi pentru ca DEPRESIA este o "boala" moderna iar aceasta nu trece de la sine. Alaturi de depresie apare si ceva mai periculos si se numeste anxietate iar acestea doua combinate transforma oamenii in jucatori de balena albastra.
Sfatul cel mai bun este sa mergi la un psiholog si sa te tratezi, o sa vezi cat de bine vor merge lucrurile apoi.
Numai spune nimanui ca nu esti stabila psihic nici iubitului tau; nimanui nu ii plac cei care au stare nasoale, crede-ma. Vei sfarsi prin a fi marginalizata de ceilalti.
Deci ciocu mic si ocupa-te de tine.
Sanatate multa iti doresc.

Eu m-am confruntat cu aceasta problema in trecut. Pe perioada facultatii am fost foarte agitata, depresiva si am rabufnit mereu asupra lui pentru ca era mereu in preajma mea si ma descarcam pe el ( lucru total gresit). El a rabdat o perioada si apoi a inceput sa ma evite usor, usor. Luandu-mi panica, l-am tot cautat sa vorbim si sa clarificam totul. Era vina mea, stiam asta dar, refuzam sa recunosc. Solutia noastra a fost comunicarea directa, sub tonul calm si implicarea lui totala in problemele mele. Gandeam amandoi pentru mine si asta ma ajuta sa ma descarc de stres, vazandu-l atat de preocupat de starea mea. Am impartit problemele mele la doi si am cautat solutii impreuna.
Asta draga mea, ne-a adus in prezent 10 ani de relatie. Comunica si implica-l in tot pentru a te destresa pe tine. Pentru mine a functionat si m-a scapat de depresii si fobii chiar.
Mult noroc!

Parca m-ai descris pe mine.
Si eu sunt foarte stresata si uneori depresiva din cauza facultatii. In presesiune/sesiune parca ma transform . Norocul meu e ca am un iubit foarte intelegator si iubitor, care incearca pe cat poate sa ma faca sa ma simt mai bine. De cele mai multe ori reuseste .
Eu zic sa nu te mai desconsideri, sa incerci sa gandesti pozitiv si sa nu te mai lasi afectata atat de mult de facultate. Bucura-te ca ai un iubit care a luptat pentru tine, care e langa tine in momentele dificile si care isi doreste o relatie de lunga durata. Crede-ma, nu e putin lucru.
Daca el te vrea, inseamna ca TU esti suficient de buna pentru el si ca nu are nevoie de alta fata!