Bună, tuturor! Din întâmplare am dat peste o postare, unde o fată se " plângea" de faptul că a ajuns la vârsta de 18 ani să nu aibă un prieten. Si brusc mi-am amintit de mine: frate, eu nici măcar nu cunosc un băiat căruia să-i fi plăcut de mine, darămite să mai am eu un prieten. Și iarăși, la fel de spontan realizam că peste câteva luni schimb prefixul (20), iar eu mă aflu în aceeași situație. Ca o paranteză, știu că multora dintre voi le este lene să citească romane, totuși cine are această plăcere îl rog să-și holbeze ochii pentru câteva minute asupra acestor rânduri.
Mult timp am încercat să mă conving că un băiat nu mi-ar putea oferi o stare de fericire pe care eu nu o am, deoarece nu pot risca să distrug viața cuiva și s-o transform în una nefericită, în timp ce el încearcă să mă facă fericită. Cred că atunci când intri într-o relație cu temeri, frustrări interioare, pe care nu poți să le alungi, nimic bun și frumos nu poate ieși din acea relație. La fel de mult timp mi-am reprimat stări, emoții, sentimente normale pentru orice tânăr de vârsta mea în momentul când inima bătea nebunește pentru un " el" zicându-mi că s-ar putea să nu fiu destul de bună, destul de nu știu cum tot pentru "el", zicându-mi că fericirea nu o găsești numai într-o relație de cuplu. Azi însă, toate acestea simt că mă sufocă. Simt că nu mai am aceeași convingere în ceea ce-mi spuneam odinioară, când cineva mă întreabă dacă am un prieten și eu îi spun că e bine și așa, dar în suflet mă doare, pentru că nu e adevărat, absolut nimic. Azi, când văd doi îndrăgostiți, în parc, mall, nu contează locul, contează că toată această suferință e alimentată și mai mult, deși n-ar trebui să fie așa când vezi că doi oameni sunt fericiți împreună.
Să nu credeți că sunt vreo fetiță plângăcioasă sau disperată în a-și găsi un partener, din contră, mereu mi-am spus că ce-i al meu e pus deoparte, că trebuie să am răbdare, că nu o să mă arunc în brațele cuiva doar pentru a fi în rândul lumii. Ce-i drept nici nu poți aștepta să-ți cadă din cer, atâta timp cât tu nu depui un minimum de efort pentru a avea acel ceva. Însă niciodată nu am urmat pasiunile colegilor mei, precum cluburile, fumatul si alte activități nocive care le-au adus unora dintre ei iubirea. Mereu m-am simțit mai bine să-mi petrec timpul cu o carte polițistă în mână sau cu familia, decât să fac ceva ce nu mă reprezintă. Oare tocmai asta să fie problema? Această "izolare" care cred că-mi face într-o oarecare măsură bine să mă priveze de anumite oportunități în viață? Faptul că sunt prea serioasă, prea dură cu mine în anumite privințe. Na, dați-vă cu părerea, nu mă supără criticile! Bineînțeles, cele constructive!

Ești inteligenta. Ești capabilă să găsești resurse în tine însăți încît să nu fii la mîna altcuiva. Esti foarte tinara. Splendid!
Dar în anumite privințe te alinți cu o anumită exagerare romantioasa.
Stilul Jane Austen e cam passé.

Eu cred ca ar trebui sa iesi putin din zona de confort adica acea "izolare"sau cum o numesti tu si sa incepi sa mai iesi cu prietenii tai sau sa va strangeti intr-o zi un numar de persoane(nici prea mult nici prea putin)si sa va cunoasteti mai bine, iar astfel poti incepe sa cunosti atat prietenii tai cat si cei cu care nu ai apucat sa faci cunostinta.Nu zic ca din prima poate sa fie o asa zisa 'atractie' dar poate dupa mai multe iesiri de genul iti poti gasi si tu pe cineva.Ai mai avea o varianta de ales si anume ai putea sa incepi sa cunosti persoane prin intermediul internetului.
Sper ca am ajutat

Ma regasesc in cuvintele de mai sus. Trec prin aceeasi stare ca tine. Am observat ca cel mai bine cand ai stari de genu e bine sa te descarci intr-un anumit fel(online sau offline) si ajuta foarte mult. Sunt un baiat. Daca vrei sa discuti cu mine da-mi un mesaj.

Nu sunteti simguri! Am 22 aproape si nu am pe nimeni doar familia si unu, doi prieteni cu care mai ies la bere.Deci nu esti singura! Mai suntem ca tine.

Hey! Nu cred că ai o anumită problemă legată de tine in mod direct. Poate că pur si simplu nu ai întâlnit încă un băiat care se fie jumătatea ta sau care să te înțeleagă. Dar asta nu e important. Si poate ca ai fost plăcută de cineva, si posibil să fie prea timid asa ca îți spun că nu ai motive să te panichezi. Sigur vei găsi pe cineva!

Deci, eu am crescut intr-o familie stricta si nu am facut prea multe ca sa zic asa. Eram ca tine, carti familie fara fumat, alea alea. Si nici n-am avut cine stie ce relatii, pentru ca nu am simtit ca e ceea ce vreau. Eh, toate astea pana am facut 18. Dupa 18 ani m-am relaxat si mi-am dat seama ca am o viata care e a mea nu a familiei etc. si am ales sa profit de ea. Asa ca am facut tot ce m-a incantat si n-am regrete. Am calatorit, am mers la scoala, am cunoscut oameni noi, am mers in cluburi, m-am imbatat, am sarutat oameni necunoscuti, am avut curajul sa fac unele lucruri de care nu ma credeam in stare inainte. A trebuit doar sa am mintea deschisa, atat, si m-am dus cu valul. N-am exagerat totusi. Iar pe partea amoroasa, prieteni cu beneficii. La inceput erau beneficii doar sentimentale, adica fara sex sub nici o forma. Dupa s-au mai schimbat lucrurile. Ma rog, asta e ceea ce am vrut eu, asa am considerat ca ma simt confortabil si ca imi va provoca fericire. Nu poti sa stai in zona ta de confort pentru totdeauna, iti irosesti viata si sincer, la 30 de ani daca te duci acasa la niste prieteni la un party de revelion sa zicem si te faci muci, e patetic, la 20 ai sansa sa faci asta, macar o data, nu de distractie si nu intentionat, dar nu-ti pune limite, bea cate pana colada vrei si vezi tu de dimineata ce si cum a fost. Asa si cu restul. Nu calatori si zice ca te duci doar la muzeu, daca iti apare o oportunitate sa mergi la un concert mergi si distreaza-te indiferent ce inseamna asta pentru tine. Fii spontana! Inceraca lucruri noi! Si stai calma pentru ca totul se va intampla la timpul lui. Lasa si prejudecatile si complexele si ce mai ai acasa!