Buna. Vreau și eu să vă zic ceva. Fac aproape 20 de ani la anul in 2025 și vreau și eu niște sfaturi că mă simt blocată rău de tot în legătură cu tot. Anul trecut am terminat liceul, iar acum de o lună și ceva lucrez și eu. lucrez in București dar eu nu s de aici, am venit la al meu. Nu stau cu chirie, asta e tot ce zic. Eu sunt o fire foarte sensibilă, extrem de sensibilă și mă simt rău din aproape orice, gen emotional. In copilărie am stat cu părinți ( el bețiv, stătea foarte mult plecat de acasă, degeaba lucra, că banii ii dădea cel mai mult pe băutură și țigări, scandaluri, geamuri sparte etc, mi era frică și să mai stau in casă cu gândul să nu fiu omorâtă sau altceva mai rău, iar ea n a lucrat niciodată. ). Am foarte multe traume, anxietate, dacă cineva doar un pic se răstește la mine imi vine să mi bag mâinile in urechi și să nu mai aud nimic. Mă simt certată mereu, plâng dacă se ridică un pic tonul la mine, simt nevoia sa fiu printre oameni pentru ca ma simt atât de singură și invizibilă printre toți, iar daca nu s înțeleasă imi vine să mă izolez pur și simplu sa rămân doar in casă si să nu mai ies cu zilele. Dintotdeauna tot ce am simțit nevoia și am vrut, a fost pe cineva care să ma înțeleagă cu adevărat, care să țină la mine dar pentru ceea ce sunt eu, nu doar să fiu întrebată sau să se stea cu mine doar pentru ce știu să fac ce am sau ce nu am adică pur și simplu cineva care să vadă dincolo de toate aceste lucruri, lumești care contează în ziua de astăzi. Cineva care să mi vadă sufletul și să mă vadă pe mine cu adevărat, nu doar ce mă pricep să fac ce vreau să fac în viață sau ce vreau să fac cu viitorul meu, nu știu cum să exprim mai exact. Cineva pe lângă care să mă simt eu însămi sa mă deschid, să vorbesc așa cum simt, să râd, să scot copilul ăla din mine, pur și simplu să nu mai mă simt chiar atât de închisă în mine și să mă comport ca atare pe lângă oameni doar pentru că așa sunt regulile. De exemplu nu știu fii cuminte sau mergi într un anumit fel, sau vorbește într un anumit fel ca dacă vorbești prea încet și esti timidă nu e bine, reguli de genul și multe altele. Mereu m-am simțit cum să zic Nu știu, adevărul e că mereu m-am simțit închisă în mine din cauza regulilor ăstora pentru că le simțeam ca niște ca pe niște ordine cărora eu trebuie să mă supun și adevărul e că niciodată nu mi-a plăcut,pentru că m-am așa m-am simțit ca și cum îs închisă în mine, ca și cum totuși trăiesc într o lume și într o viață care e atât de scurtă dar totuși îs atâtea reguli și viața nu se mai merită. M am simțit toată viața ca și cum nu voi găsi pe nimeni care să mă accepte și care să țină la mine pentru ce sunt eu adică cum am zis fără să țină cont de ce am sau adică pur și simplu, cineva care știe să mă aprecieze dincolo de suflet, asta mă refer. Cineva care știe să aprecieze sentimentele mele, cineva care știe să aprecieze toate astea la mine și acceptă felul deschis, nu doar toată lumea să stea după niște reguli. Știu că na regulile astea îs importante, Nu știu ca să fie o ordine în comunitate și să putem să ne respectăm unii pe alții, na cum funcționează mai exact o societate, lucruri pe care recent le am cam conștientizat dar Adevărul e că tot mi se pare nedrept, adică eu mă simt ca și cum regulile de genul, nu știu, îs folosite în contexte nepotrivite adică de exemplu atunci nu știu când simt nevoia să mă deschid, să râd și eu, sa simt ca ma bucur și eu de viață, tocmai atunci nu mi se permite și mă simt trapped, inchisa în mine. Mă simt ca și cum ca și cum sunt supusă să fiu schimbată, ca și cum e ceva greșit sau în neregulă cu felul meu nu știu de a râde sau că s uneori mai copilăroasă sau habar nu am, adică nu știu cum să fac sunt prea sinceră, prea deschisă în legătură cu tot și chestia asta îi deranjează pe alții, nu știu cum să mă exprim mai exact. Întotdeauna m-am simțit ca și cum nu sunt ca ceilalți oameni și că I don't fit in deloc. Mă simt ca și cum generația și lumea asta nu e făcută pentru mine. Mă simt diferită, dar adevărul e că nu înțeleg și nu știu dacă asta e ceva absolut normal sau dacă e ceva anormal. într adevăr cum ziceam am și probleme cu atașamentul mă atașez foarte repede de orice fărâmă de bunătate, afecțiune pe care o resimt. Adevărul e că in copilărie mi au lipsit foarte mult aceste lucruri, cum am zis mi am dorit mereu pe cineva de genul o persoană de genul care să vadă dincolo de sufletul meu sau sentimentele astea ale mele, dar adevărul e că niciodată nu am avut genul ăsta de persoană sau cineva care să și facă timp și de mine să mă simt că contez vreodată. Nu știu dacă e ceva în neregulă cu asta să dacă e ceva în neregulă cu mine că sinceră să fiu tot am dubii, tot îmi pun întrebări ca : Dar oare e vreo problemă cu mine? oare ce se întâmplă cu mine sau pur și simplu E ceva absolut normal, e un lucru pe care îl resimte oricine? Nu mi dau seama și chiar aș vrea niște păreri. Îs conștientă că fara lucrurile astea nu se poate trăi, dar in același timp mi se pare totul de nedrept. Revenind la subiect: am probleme cu atașamentul și simt foarte mult nevoia de timp împreună, să stea cu mine și mă simt că locurile de muncă ne ia din timp și că ne fură timpul. Mă simt și mi tot vine întrebarea aia in cap: totuși viața e atat de scurtă și am găsit in sfârșit persoana pe care mi am dorit o dintotdeauna dar că în același timp nu o pot avea pentru că nu avem mereu timp sau că avem timpul limitat și că l avem cu porția adică gen că eu am găsit persoana asta dar timpul cu persoana aceasta îl am doar cu porția și că e limitat... Aici mă refer la noi doi. Adevărul e că mi e frică și nu suport ideea ca să nu știu că avem mai puțin timp împreună, pur și simplu nu suport lucrul ăsta și nici nu vreau vreodată să se întâmple. Dar în același timp îs conștientă de faptul că na locurile de muncă implică responsabilitate, timp pe drum, timpul na pierdut și că dacă na nu lucrezi, mori de foame. Conștientizez toate lucrurile astea dar Adevărul e că mi e greu să le accept și mi se pare totul atât de nedrept. Eu la început îmi imaginam o relație ca fiind astfel mi o imaginam. Nu știu cu totul altcumva că e nu știu mai mult timp și credeam că e problema de timp nu știu, doar la cei care vor să lucreze foarte mult, care sunt înnebuniți după bani, care au pretenții care vor aia, aia, aia și că se chinuiesc nu știu să aibă nu știu câte și mai gâte sau la ăia la fel care fac nu știu câți copii la fel credeam că la ăia iar e problema de timp sau nu știu la cei care au relații toxice, narcisiste pentru că atunci na comportamentul intr o relație de genul reduce tot timpul, automat că na ce timp să mai fie dacă se creează distanțare din cauza certurilor sau a băuturii sau habar nu am. Credeam că nu știu cei care au o relație normală, adică ok, să se iubească, să fie ei înșiși, fara pretenții și doar strictul necesar, ca in relatiile de genul totul e normal adică o relație care se bazează doar pe iubire și pe strictul necesar că merge și cu puțin acolo sa trăiesti, credeam că la noi nu va fi problema de timp și am crezut se poate trăi mai ușor. Abia după atâta timp am conștientizat toate lucrurile astea și Adevărul e că mi e foarte greu să le accept mai ales când știu că na, poate acum mai e cum mai e, dar pe viitor sunt sigură că nu va mai fi aceeași situație și că totuși se va schimba și că nu va mai fi același timp pe care să putem să l petrecem împreună din cauza că totul se schimbă și așa mai departe, ca nu mereu poti găsi un loc de muncă care să fie potrivit exact pentru situație. În același timp nu suport ideea să stau într o relație în care știu că timpul e doar cu porția sau limitat din cauza mea responsabilităților și na ce trebuie făcut într o viață, mai ales cu un loc de muncă și pe viitor. Sunt conștientă că lucrurile se pot schimba că poate nu vom mai avea timp deloc de noi, dar în același timp nu știu mi e și milă, nu știu îmi pare rău și nici nu vreau să mă despart de el pentru că știu că ține la mine foarte mult și că mă iubește și că a făcut niște sacrificii și niște lucruri pe care nimeni nu le-a mai făcut pentru mine vreodată adică el e singura persoană care mă iubește și cu sufletul, mă știe cu adevărat, mă iubește, nu e ca oricine altcineva sau ca orice alt băiat. Și in cazul ăsta nu știu ce sa fac. Daca e sa mi dau demisia si sa stau acasă, la fel nu suport pentru că acasă mă simt foarte singură și mă simt rău și mi am căutat locul ăsta doar ca sa am mai mult o activitate care sa nu ma mai facă sa ma simt rău acasă gen sa ma distrag de la felul cum ma simt... Ideea e că până acum lunile astea nu am conștientizat toate lucrurile astea și nici nu mi-am dat seama că am toate problemele astea pentru că nici n am avut cum să mi dau seama pentru că în primul rând el este și singura persoană și singurul băiat și prima dată când stau cu un băiat și într o relație serioasă să zic așa și n am avut cum să mi dau seama până acum că eu mă confrunt cu toate problemele astea. Mi aș fi dorit să le fi conștientizat mai din timp, mi aș fi dorit să știu mai din timp cum e situația ca să nu mai mă confrunt cu toate senzațiile și felul ăsta cum mă simt în prezent. Totul e atât de străin pentru mine. Nu știu credeam că la vârsta asta e totul atât de diferit că nu știu, auzeam mereu pe alții că viața e frumoasă și că trebuie să te bucuri și că la mine e o vârstă cea mai ușoară si am crezut că chiar așa e, iar de cei care ziceau ca nu e așa, credeam că mint, ca o zic doar ca s ei negativisti si ca se plâng si vaită doar. Acum conștientizez că nu e deloc cum credeam eu că e totul. Simt nevoia sa fiu înțeleasa si iubită, dar fara ca timpul sa fie cu porția sau limitat. Ma înspăimântă viitorul in legătură cu tot mai ales ca relație. In acelasi timp mi e sa nu fac nici vreo alegere greșită sau tâmpită din cauza felului cum ma simt ca numa decizii tampite am luat la viața mea. Dar nu mai suport nici stilul ăsta de viață, ma omoară si ma ucide pe zi ce trece. Si la locul de muncă simt ca totul se repetă si am o groază de anxietate in mine, tot ce vreau e ori sa ma refugiez undeva unde sa fiu bine, ori că situația sa fi fost altfel, ori sa dorm 24/7, ori sa mor pur si simplu. Nu suport durerea, presiunea in halul ăsta. Sunt in stare sa renunț la tot doar ca sa ma simt mai bine, dar în situația asta mi e greu. Daca e sa ma duc inapoi acolo la mine acasa mor de foame si nici locuri de muncă nu se gasesc pe ce as putea face eu față. N am nicio experiență, sunt cu totul la început, sunt bulversată si m-am săturat. Ma simt ca trebuie sa stau aici in relația asta doar cat sa nu mor nici de foame și să nu fiu singură, dar in același timp nici nu mai suport si nici nu mai vreau. Dar tin prea mult la el. Nu știu de ce nu am reușit să conștientizez toate lucrurile astea pana acum, probabil trauma, habar n am. Dar tot ce știu e ca ma simt rău. Urăsc acum și locurile de muncă tocmai din cauza a ce mi se întâmplă mie in prezent. Mi aș fi dorit ca macar un sprijin din partea familiei să am, să am părinții diferiți să nu mă mai simt in calvarul ăsta. Nu știu ce e in neregulă cu mine.
Voi ce ma sfatuiti sa fac?
El știe toată situația și mi zice să lupt, dar in același timp mi e nici să nu-mi fac mai rău așa. Și lui ii e foarte greu cu mine și nu suport să l văd și pe el în situația asta. Simt că i fac si lui rău. Ar putea fi vreo cale în care să reușesc să trec peste peste tot haosul și astea și să mă obișnuiesc sau mai mult mi aș face rău? Adevărul e că dacă ar fi să o iau așa ar trebui să rămân așa toată viața adică să nu mai fac niciodată o relație, să rămân singură toată viața ca să nu mă mai confrunt cu probleme de genul. Nu vreau să mă dezlipesc de el, de toate momentele avute împreună și așa mai departe. Nu știu ce să fac, ăsta este adevărul.

Pentru a răspunde la o întrebare trebuie să ai cont pe TPU.ro

Logare cu email şi parolă

Creare de cont nou

Logare cu Facebook