Bună ziua. Am și eu mai multe probleme.
Am aproape 26 de ani. Am o viață destul de plictisitoare și anostă.
Lucrez de 3 luni într-un service auto, lucrez de îmi sar capacele de luni până sâmbătă, doar duminică am liber.
Nu am prieteni, nu am o prietenă, nu am copii și spre rușinea mea încă locuiesc cu părinții la această vârstă, deoarece nu am bani să-mi cumpăr o locuință. Să zicem că mai am "prieteni" cu care vorbi dar doar online, și din an în Paști, nu prea vrea niciunul să ne vedem că "fiecare le are pe ale lui". Mă înțeleg oarecum ok cu părinții, chiar dacă mai există devieri, și ei sunt îngrijorați de situația mea dar eu totuși simt că le stau prea mult pe cap. De obicei când sunt acasă, mă încui în camera mea, stau pe telefon și pe laptop sau mai ascult muzică pe Youtube în restul timpului. Seara mai ies la o țigară și la o bere câteodată în fața blocului să mai scap de monotonie.
Până acum nu am avut gânduri suicidale dar m-am gândit că probabil aș face asta în anumite situații, gen dacă aș avea de exemplu o boală incurabilă. Dar nu aș avea de gând pentru că mi-e frică de moarte și de ce s-ar putea întâmpla dacă m-aș sinucide.
La aproape 26 de ani mă consider un om neîmplinit, nu am o prietenă, nu am un grup de prieteni sau cineva cu care să mai ies în timpul liber la un pahar de vorbă, nu am o familie, nu am o casă, nu am nimic. Din ce am citit aș suferi de o depresie destul de severă. De multe ori stau în fața telefonului și laptopului cuprins de o tristețe adâncă. Nu mi-au dat lacrimile până acum dar nici mult nu mai aveam până plângeam în fața calculatorului, laptopului sau chiar în parcare când ajungeam acasă. De multe ori se întâmplă când prind vreo pauză mai lungă, să plâng în adâncul sufletului meu. Mă simt un ratat.
Financiar stau destul de ok dar emoțional duc lipsă de afecțiune, să stea cineva de vorbă cu mine și toate cele. Am încercat să mă duc și la psiholog și la psihiatru, le-am explicat pe larg care ar fi problemele mele dar nu prea m-au ajutat sfaturile lor, iar psihiatrul nu face altceva decât să îți prescrie medicamente care să te amorțească dacă le iei pe termen lung. Simt că dacă aș avea măcar cu cine vorbi sau cu cine ieși din casă m-aș simți mult mai bine (exact ca și la biserică la spovedanie). La psihiatru le-am explicat inclusiv că singura mea temere este de a nu-mi pierde permisul de conducere, deși nu aș face niciodată ceva care să îi pună în pericol și pe ceilalți. Nu sunt un om violent dar sunt momente destul de dese când mă enervez, uneori și din nimic.
Când mai iau și câte o săptămână concediu și stau acasă, mă plictisesc de moarte, de multe ori mă mai plimb de nebun cu mașina câte 30 minute să zic așa, să mă mai destresez și mai bag și țigări. Mă liniștesc după chestia asta și sunt ceva mai calm. Am cunoștințe care ar da orice să stea acasă și să nu muncească (inclusiv faptul că am muncit ca un nebun și pe 24 și pe 31 decembrie, în condițiile în care majoritatea și au luat liber de pe 20 decembrie). Pe mine mă deprimă extrem de mult statul în casă. Mă simt inutil și fără rost.
Simt că viața mea pare un iad și nu știu ce să fac.
Oare există altă rezolvare în afară de psiholog sau psihiatru? Dacă ajung la psihiatru și îmi pierd permisul de conducere, îmi pierd și serviciul.
Orice sfat e binevenit.
Mulțumesc!

Ba...sa le luam pe rand zic. Treaba ca ai 26 de ani si nu ai propria ta casa, o casa sa stii nu prea e cel mai ieftin lucru de pe lume, unii platesc 30 de ani pentru niste amarati de 4 pereti. E si o economie praf la noi, preturi foarte mari si salarii de 2 lei. E greu sa iti mai permiti o casa cu banii jos in ziua de azi. Doar prin banca sau o eventuala chirie daca vrei neaparat sa stai singur. Treaba cu prietena, ti-ai putea gasi daca ai avea un cerc de prieteni prin intermediul carora sa cunosti multa lume. Desi la ce generatie e in ziua de azi, sunt mai precaut cand stau de vorba cu o femeie in vederea unei relatii decat atunci cand stau de vorba cu un control de la ANAF. Prieteni sa stii ca nici eu nu am, doar cunostinte cu care nu ies niciodata pentru ca nu imi face placere compania lor. Dar eu spre deosebire de tine chiar nu simt nevoia de oameni in jurul meu, de mic copil mi-a placut sa fiu singuratic cu toate ca detin o afacere prin intermediul careia interactionez zilnic cu foarte, foarte multi oameni si n-ai zice ca sunt un singuratic de fel. Cu colegii de serviciu cum te intelegi? Nu poti sa mai iesi cu ei la o bere odata pe saptamana acolo? Mai schimbati o vorba alea alea. Asa nici de nebun nu poti sa iesi afara sa abordezi lumea pe strada ca e ciudat. Sfatul meu este sa incerci sa te imprietenesti cu colegii de munca (daca este posibil) si sa mai iesiti la cate o bere ceva si in afara serviciului.

Cred ca realitatea in ziua de azi e ca multi oameni traiesc ca tine, pur si simplu muncesc mult si nu au timp sa traiasca. Se pare totusi ca tu resimti situatia asta mult mai intens decat restul oamenilor.

Nu stiu de unde esti, pentru ca optiunile variaza, totusi ai o ocupatie care ar fi la mare cautare oriunde si banuiesc ca e ok plata. Acestea fiind zise, daca vrei sa cunosti oameni te-ai gandit sa te uiti dupa ceva activitati de voluntariat?
Daca iti plac animalele exista o gramada de ONGuri unde te poti dupa duminica sa te joci sau sa plimbi canii, exista ONGuri pentru ptotectia naturii care fac tot felul de iesiri in grup in natura, ai ONGuri pentru copii daca te intelegi cu ei, unde ii poti invata chestii etc. Evident ca asta nu exista daca stai la sat dar poate ca nu ar fi exagerat sa incerci sa te muti la un oras.

Cat despre povestea cu psihiatrii si psihologii depinde cum te simti mai exact. Daca simti ca nu te poti descurca de nici o culoare cu gandurile care te apasa atunci ai avea nevoie de niste medicamente pana te pui pe picioare, insa din postare ta nu imi pare ca esti in punctul ala. Ai putea totusi sa vorbesti cu un psiholog ca sa discuti mai pe larg despre problemele care te apasa si sa vezi de ce le resimti asa intens, psihologul nu poate sa prescrie medicamente, doar o sa te ajute sa te intelegi mai bine si in general terapia scade nivelul de stres, ar merita o incercare.

Asa cum bine ai scris chiar tu, psihiatrul nu face altceva decât să îți prescrie medicamente care să te amorțească.

Nu te duci la psihiatru pentru depresie, ca nu esti nebun. Pt asta mergi la psiholog, stai de vorba.
Eu cred ca ai nevoie de ceva activitati in afara programulu ide munca.
Un sport, dansuri, un club ceva unde poti intalni alti oameni.
Descopera-ti pasiunile si urmeaza-le.

Cauta-ti o prietena si lasa naibii plimbatul cu masina, ca tot la singuratate te condamni.

Faptul ca stai cu parintii te limiteaza mult din start. Stiu ca suna putin iesit din comun, dar asta ar fi salvarea ta. Sa te muti cu chirie de unul singur pentru inceput.
Eu am facut asta la 23 de ani si de cand m-am mutat de la ai mei, viata mea s-a schimbat radical. Am avansat in cariera, m-am apucat de studii ( cursuri, postliceala, facultate), am mai iesit pe afara cu 1-2 prieteni ( doar pe astia ii am ), mi-am facut o prietena, etc.
Toate astea nu prea le poti face daca stai la parinti, pentru ca ei fac ordine si iau decizii in casa aia, pe cat tu, doar ajungi acasa si contribui la intretinere, in rest, stai gherla. In momentul cand te descurci de unul singur cu chirie, facturi, treburi casnice, etc. devii mai responsabil si mai matur. Si luand decizii pe cont propriu, vei avea si motivatia necesara sa obtii si ceea ce iti doresti de fapt de la viata.

Poate oricine sa-mi sara in cap si sa nege afirmatiile de mai sus, dar in final, ei nu vor intelege pentru ca nu au trait asa ceva, sau nu au incercat.

Tu in momentul de fata ai nevoie de disciplina si responsabilitate sporita pentru a iesi din zona de confort.

Daca o duci bine financiar, iti poti permite o chirie intr-o garsoniera.

Nu înțeleg de ce ești trist

Pentru că se poate rezolva

Stii de la ce vine depresia asta? Din cauza societatii e. Ca societatea tot impune standarde, si cum sa fii si rahaturi de astea, daca nu lucrezi de ce nu lucrezi, observ din felul cum scrii ca iti pasa de cum te vede lumea ca stai cu parintii. Ar trebui sa nu ti pese de ce zice lumea. Eu nu inteleg de ce lumea tot judeca, si de ce pun mereu intrebarea asta tampita " lucrezi?" Nu, nu lucrez, ce te intereseaza? Tiparele societatii n au pierit. Si cand vad ca scrii " spre rusinea mea stau cu parintii la 26 de ani". Si la 50 sa stai cu ei, ar trebui sa te doara in pwlá. Sa plangi ca ce? Eu le as inchide gura la toti. Ca n ai prieteni? Nici nu trebuie sa ai. Da i dràcu de prieteni, nu s buni de nimic. Stai singur si baga muzica la maxim in casti si razi, asa fac si eu, ma doare in *** ce gandeste societatea, n am niciun prieten, n am niciun job, sunt liber ca pasarea cerului ma culc la 6 ma scol la 7 asta inseamna sa ai viata si sa nu ti pese de toti handicapatii moralisti, da i in rasa lor… nu exista niciun standard, sunt doar niste rahaturi impuse de oameni, baga muzica la maxim si traieste liber