Cand stau si ma gandesc la cum eram acum cativa ani si ce naiva eram in relatii, ce manipulata ma lasam, cum ajunsesem sa ma cred naspa si sa ma invinovatesc pentru tot, imi vine a plange. E un sentiment asa nasol, parca mai ales de rusine. Fata de mine in primul rand ca am fost asa prostuta, dar si fata de altii ca m-au vazut intr-o lumina deloc favorabila si asa ma cred si acum poate. Cred ca primul lucru ar fi sa incep sa am mai multa grija de mine. Voi cum va impacati cu trecutul?

Asa se invata la "Scoala Vietii".
Din pacate, toata viata invatam, dar tot prosti murim.

învață din trecut si aplica in prezent simplu, daca nu aplici mereu vei fii dezamăgita

Omul din greseli invata.

Eu merg pe principiul "Niciodata un esec, intotdeauna o lectie".

Eu tratez viata ca pe o carte, fiecare fila trebuie parcursa si de fiecare data cand dai pagina realizezi ca ai invatat ceva nou, despre tine sau la modul general.

Toti am fost si suntem naivi, nimeni nu s-a nascut invatat si nu trebuie sa regreti ceva, decat poate atunci cand n-ai invatat din acea experienta.

Nu stiu ce varsta ai, dar cred ca trebuie sa tratezi lucrurile putin mai in gluma si sa zambesti mai mult, ca altfel viata trece pe langa tine si ramai doar cu amintiri mai putin placute.

Viata poate fi ce o faci tu sa fie

Depinde de momente, unele incerc sa le "acopar" cu tarana ca pe mort, altele imi vine sa ma ingrop pe mine dandu-mi seama cat am fost de cringe, dar in mare parte a fost un trecut... misto, chit ca n-am eu cine stie ce varsta
Iar acum, in zilele noastre sa zic asa, problema nu e de trecut, ci mai mult de prezent, iar prezentul...il tratez in mare parte in gluma si in nepasare ("IN MARE PARTE"), e mai bine pentru sanatatea mentala, ast adaca sti, bineinteles, cand sa fi serios si "sentimental" si cand sa nu-ti pese. (asta se aplica, din punctul meu de vedere, in toate subiectele, dragoste, trai, comunicarea cu animalele pe 2 picioare din jur si etc.)