Ce parere aveti despre psihologie / psihologi? :-)
Va dau ca si exemplu un caz :
Cuplu, el fiind bolnav de ceva, o afectiune care il chinuie intr-adevar, si o face sa sufere si pe partenera lui ca asista la acestea.
Nu dau numele bolii pentru ca dupa parerea mea nu are importanta, boala e boala, suferinta e suferinta, necazul e necaz, i se poate intampla oricui in viata.
Psihologul ii spune lui la sedinte ca ar trebui sa o lase in pace pe partenera ei, ca el e bolnav / afectat, i s-a dus calitatea vietii si nu are rost sa o chinuie si pe a ei, ca ea daca sta cu el sigur e si ea " damaged " ca si persoana, ca altfel nu ar sta, ca mortii cu mortii si vii cu vii, numai expresii de genul acesta.
Deci in viata asta, cand apare ceva opus perfectiunii, adica necazul, omul aflat in necaz e considerat o povara pentru cei din jur, si ar trebui sa isi accepte soarta si sa renunte la ultimul lucru ce ii mai aduce fericirea, persoana / persoanele din jur care il iubesc, el trebuie practic sa se condamne singur :-).
Am auzit de multe ori si la alti oameni gandirea asta de pascut, ca si la psihologul ala, unde daca lucrurile nu-s aliniate in viata si perfecte, si e greu, trebuie sa renunti si sa te condamni mai rau, ca sa nu sufere si alte persoane.
Eu rar am vazut om care sa se vindece mergand la psiholog, platind sedinte unui om care il asculta pentru bani, mai degraba am vazut oameni care au putut trece peste toate necazurile pe care le aveau pentru ca aveau pe cineva langa ei care sa-i iubeasca.
Sunt curioasa daca psihologul ala si-ar parasii copilul sau partenera in caz de necaz, ca la bine e usor pentru toti sa fie prezenti, nu aia te determina ca om.
Cum am zis, nu conteaza despre ce boala era vorba in cazul ala, e un necaz ca oricare altul, si la fel cum nu ti se pare potrivit ca intr-un caz de cancer sa fie aruncat un om la gunoi, nu ti se pare potrivit nici in oricare alt caz sa se intample asta.
Nu stiu ce psiholog / om e ala, care sa-i spuna lui " accepta-ti condamnarea si lasa-i pe restul din jur sa-si refaca vietile ca sufera si ei" si la partenera lui sa-i zica "esti tanara, mai sunt baieti, lasa-l si traieste-ti viata ", aia da lectie, de cate ori va da aia de greu ar trebui sa fuga dupa gandirea psihologului, ca aia e fericirea, cea care se obtine usor, cand primesti totul de-a gata si fara sacrificii :-), iar oamenii de asemenea dupa gandirea psihologului, sunt de inlocuit ca haina, ca apropo, si expresia asta a folosit-o " cand un papuc nu mai e bun, te strange sau s-a rupt, il arunci ".
Nu mai am nimic de zis :-).
Fiecare sa faca in viata cum considera, dar asta nu e psihologie, astea nu sunt solutii, bai oamenii de ambele parti pot fi afectati, dupa ce o persoana "avizata" scoate pe gura asa ineptii, indiferent de perspectiva in care o iei si o intorci.

Un psiholog te asculta si te sfatuieste, sau iti pune niste intrebari la care sa iti raspunzi singur.Nu iti pune diacnostic, nu iti spune ce sa faci cu viata ta, nu iti impune punctul lui de vedere.Asta daca e un psiholog bun.
Despre ce ai spus tu suna putin egoist.Sti ca in caz de razboi sau de calamitati naturale (spre exemplu)incerci sa salvezi ce mai poti si pe cine mai poti nu? Asa e si in viata, nu te va sfatui nimeni sa iti iei zilele o data cu a celui de langa tine ca sa nu moara singur.Nici sa iti inchizi viata o data ce cel de langa tine oricum nu mai are sanse sa supravietuiasca.
Daca partenerului tau de viata ii e mila de tine, te iubeste si vrea sa iti fie alaturi da, e decizia lui si datoria lui de iubit/iubita sa fie langa tine si cand iti e greu.Dar nu poti tu sa fortezi pe cineva sa stea langa tine sa vada cum mori.De aia se spune ca daca iubesti persoana de langa tine o lasi sa fie fericita nu sa se chinuie o data cu tine si sa o supui la atatea traume in conditia in care tu oricum mori si ea traieste.
Si eu am gandirea aceia ca daca sunt gata de mine mai bine bolesc singura, sau mor decat sa ii chinui si pe altii ce nu imi sunt datori.

Se pare ca nimeni n-a inteles nimic. Ideea e ca ii spune LUI, care e bolnav, sa o elibereze pe partenera de povara de a se chinui alaturi de el. Si bineinteles are perfecta dreptate, ar fi un lucru de bun simt din partea lui sa faca asta.

Ceea ce a spus acel psiholog e parerea lui personala. Nu e ceva specific tuturor psihologilor. El a abuzat de profesia lui cand a spus acel lucru. Nu avea voie sa o faca.

Depinde de context si depinde cum s-a ajuns la acest subiect in cadrul acelor sedinte. Pentru un psiholog e cam mult sa si spuna parerea dar din punctu meu de vedere nu trebuie sa fii prea indarjit sau afectat deoarece oamenii sunt diferiti si situatiile la fel, diferite. Cred ca daca un cuplu este la inceput, nu sunt casatoriti e mai greu ca unul sa se sacrifice pentru celalalt, sau daca nu vorbim de sacrificiu vorbim despre cum se vor intelege ei deci depinde de relatia pe care o au cei din cuplu si cred ca depinde si de natura problemei de sanatate. Ideea e ca cel care are probleme poate deveni mai intelept mai relaxat si sa nu si faca prea multe probleme sa evite sa se streseze. Cand o usa se inchide se deschide alta, trebuie sa isi pastreze optimismul si sa fie linistit, sunt multi in jur care sar in ajutor si sunt altruisti altii nepasatori. ideea e ca lucrurile astea nu se pretind nu se asteapta de la celalat nu sunt obligatorii. Nu conteaza ce crede psihologul ce cred ceilalti. Conteaza ce simt cei din cuplu, nu e de condamnat nici daca pleaca nici daca ramane sau poti sa tii dai cu parerea doar daca stii toata povestea si poti ramane obiectiv. Din punctul meu de vedere nu fugi la primul hop, nu renunti la prima greutate, nu lasi omul la greu, dar sunt si multe situatii cand renunti. De exemplu daca un tanar are probleme cu drogurile, el poate e un om bun dar e greu sa te lupti cu aceasta boala...

Nu ai ce sa faci.
Asta e lumea, când ai totul ești înconjurat de mii de indivizi, când nu mai ai, "cum te numeai?!". Trist. Foarte trist unde s-a ajuns.

Psihologul da sfaturi - daca crezi in ele, te ajuta. Unii cred in Dumnezeu, isi traiesc viata in conformitate cu invataturile Lui si asta ii ajuta.
Oamenii TREBUIE sa creada in ceva. Daca nu cred in nimic nu au nici o orientare. A crede in Psiholog inseamna a crede in valorile stiintei, iar valorile stiintei vizeaza lumea materiala. A crede in Dumnezeu inseamna a crede in valorile sufletesti. In cazul prezentat mai sus este vorba de valori sufletesti, si o sa intrebati ce e de facut? mergem la preot ca e mai destept decat psihologul? Categoric nu, desi multi asa fac. Ca sa beneficiezi de valorile sufletesti trebuie sa le cunosti. Dupa ce le-ai cunoscut stii singur ce ai de facut in orice situatie.
Eu nu apartin nici unei religii deoarece religiile sunt diferite intre ele si diferite de adevarata invatatura din Evanghelia pe care Iisus si apostolii au propovaduit-o. Eu cred in Dumnezeu si in Fiul Sau Iisus, singurul invatator. Cred ca Dumnezeu a creat lumea si daca e asa este singurul care stie ce este mai bine pentru lume.
In cazul de mai sus Evanghelia spune ca TOTI crestinii sa traiasca asa cum traiesc fratii in cadrul unei familii. NIMENI NU E PARASIT intr-o familie indiferent ce i se intampla, ba dimpotriva, cei care au un necaz se bucura de mai multa atentie.

Prima si cea mai importanta intrebare: esti sigur ca omul ala era psiholog acreditat, cu drept de libera practica?
Sau doar o persoana care pretindea ca e psiholog?
O chestie care se invata inca din primul semestru la facultatea de psihologie e faptul ca niciodata psihologul nu are voie sa dea sfaturi clientului cu care lucreaza. Tocmai pentru ca poti face foarte mult rau inconstient dand sfaturi si daca clientul va ajunge la alt psiholog, care ii va da alt sfat, atunci o sa fie complet debusolat si nu va sti ce sa creada. Tu ca psiholog niciodata nu ai voie sa ii spui omului,, ba, mergi pe drumul asta'', ci il ajuti sa se autocunoasca, sa puna in balanta situatii diferite, urmari diferite ale alegerilor. Practic il ajuti sa-si aleaga drumul cel mai potrivit pentru el, nu il ghidezi ca pe un animal.
Al doilea lucru important pe are il inveti la facultatea de psihologie e ca incerci sa ajuti doar aspectele pe care clientul tau vrea sa le rezolve. Ideea de a-si parasi persoana iubita e complet deplasata si nu are ce cauta in gura unui terapeut atat timp cat cuplul nu a adus clar in discutie psoibilitatea unei despartiri.

Ma asteptam sau ceara parteneri lui sa ii fie alaturi si sa-l înțeleagă tu spui exact opus, viața e facuta in asa fel si bună si rea de esti singur si dai de necaz te omori casa te părăsești si sa nu mai chinuesti. I-la nu-i doctor si mare ce cauta sa dea sfaturi la oameni finca ar trebui sau pese de paciet nu de partenera istuia.

Câteodată mă uimește cu câtă indiferență pot da unii sfaturi, ca psihologul de care vorbești. Îmi trece repede uimirea, pentru că mă aștept la așa ceva.

Funcția de psiholog nu îți dă mai multe drepturi decât drepturile pe care le au alți oameni. Rău e că nu mai întâlnim noi oameni de calitate. Psihologul acela nu ți-a spus un adevăr și nici nu a gândit obiectiv, ci doar a dat cea mai simplă 'rezolvare': scăparea de probleme. Practic, nu a dat nicio rezolvare, ci doar o cale care duce la și mai multe probleme. O problemă nu se rezolvă prin evitarea ei. Sunt niște procese în mintea unui om și în general, omul nu renunță la ceva decât după ce analizează mai mult sau mai puțin o situație (depinde de dezvoltarea personală a fiecăruia).
El practic nu s-a pus în locul celui bolnav, nu s-a gândit la sentimentele lui, la trauma lui și nici la sentimentele ei, iubita bolnavului. O astfel de perspectivă asupra lucrurilor infățișată de respectivul psiholog este foarte nocivă pentru pacienții săi, el fiind doar un tip mediocru și lipsit de tact.

Să ne gândim la un obiect cu încărcătură emoțională, un bun moștenit, normal că ne este greu să renunțăm la el, pentru că evocă un timp, o persoană din trecut, dragă nouă. Când îți iei un produs dintr-un magazin și nu merge, da, te duci și-l schimbi, dar oamenii nu sunt simple OBIECTE.
Chiar și diferența dintre obiecte este dată de implicarea emoțională.

Așadar, psihologul respectiv nu s-a implicat în situația cuplului, ci a tratat problema ca pe obiectul stricat care trebuie returnat.

Bun, membrii cuplului respectiv pot sau nu asculta sfatul psihologului mediocru. Depinde de cât de legați emoțional sunt și cât de RAȚIONALI sunt.
Chiar dacă suntem înconjurați de atâția oameni, nu toți pot deveni speciali pentru noi. Oamenii sunt egoiști din natura lor. Totuși, bolnavul nu este exagerează dacă dorește să o iubească pe fată și și-o dorește în viața lui, iar fata nu dovedește milă dacă și ea îl iubește și își dorește să fie alături de el. Desigur, dacă ea nu e destul de matură nu va face față situației, iar dacă e superficială va pleca singură oricum, fără sfatul vreunui psiholog.

Oricum, niciun om nu poate obliga pe altul. Fiecare acționează independent, își conturează propriile perspective corecte sau nu asupra unei situații.

Nu, oamenii care se iubesc și pe lângă asta care știu că specialiștii nu sunt neapărat specialiști, nu se lasă influențați de o astfel de părere. Dacă iau de bună o părere înseamnă că acel cuplu nu a fost sudat, iar în contextul respectiv nu a fost un cuplu 'puternic'.
Dacă cuplu s-a destrămat după acestă perspectivă indicată de psiholog, atunci cuplu clar nu ar fi rezistat noului context și bolii.

Pe lângă asta, omul bolnav nu reprezintă un om diferit față de noi ceilalți și nu e cu nimic vinovat de nefericirea altora. Chiar e dobitoc psihologul respectiv.
Cum? E omul bolnav și gata, hai să-l lăsăm, fraților, că nu mai e bun de ieșit la bere. Cam atât de stupid sună și e tot ce a zis respectivul.
Nu a spus de fapt nimic nou: 'mai sunt băieți' ok, și pentru omul bolnav 'mai sunt fete'. Wow. Mai sunt oameni pe planeta asta! Ce noutate din partea psihologului. Dar se pare că el nu e om în adevăratul sens al cuvântului.

Uite un exemplu în care un incapabil 'lucrează' cu oameni.

Trebuie să fii matur emoțional și când mergi la psiholog, că altfel îți complică ăla viața mai mult decât era deja complicată de tine. )

Sunt multe greșeli de gândire în perspectiva psihologului. În primul rând, omul ca individ are nevoie de situații mai puțin favorbaile, precum dezamăgirile, boala, pierderile, pentru a se maturiza, pentru a înțelege anumite aspecte ale vieții și pentru a aprecia ceea ce contează. Așadar, dacă le eviți, le ignori și nu le cauți rezolvări nu scapi de probleme și nici nu înveți nimic.

Rezolvarea problemelor este acceptarea lor. Da, tipul e bolnav, asta e, nu putem schimba asta. Pentru el e deja un stres în plus pe firul vieții, iar faptul că psihologul s-a băgat cu bocancii în situație, l-a demoralizat pe bolnav și mai mult.

Totuși, pe lângă toată situația 'neagră' cu boala, situația are și o perspectivă 'albă'. Prin boală omul poate să aprecieze mai mult prezența oamenilor pe care îi iubește, înțelege mai bine cât de efemeri suntem.

Oricât de bolnav era tipul ăla, trebuia să-i dea așa o palmă peste ochi psihologului. Cel mai urât e să se joace cineva cu suferința ta, fie fizică sau psihică. Ăsta s-a jucat cu ambele, ca un idiot.

Cum mai ziceam, luăm și partea bună a acestei situații. Rezistența cuplului se testează prin situația asta. Dacă el renunță la ea și mai rău, ea renunță la el, atunci ei chiar nu rezistau 'testului timplului'.

În concluzieeeeeeeeeeeee, nu poți obliga pe cineva să stea și nu poți obliga pe cineva nici să renunțe la persoana iubită. Oamenii sunt diferiți, într-adevăr, dar pentru fiecare individ este cel mai bine să-și analizeze propriile forțe. Da, ea poate accepta că el e bolnav, dar tot omul pe care îl iubește a rămas, aceelași om pe care vrea să-l păstreze lângă ea sau poate da dovadă de superficialitate și să-l părăsească pentru că da... suntem oameni și corpull nostru nu este etern sănătos. E alegerea ei, la fel cum e și alegerea lui dacă vrea să renunțe la tot ce are din cauza presiunii bolii. Nu e de condamnat niciuna din situații, dar...

Psihologul trebuia să evite DRAMATISMUL ăsta al 'renunțării rapide', care face mai mult rău. Da, oamenii puteau renunța reciproc unul la altul după o perioadă de probă, de testare a limitelor.

Dacă nu încerci, de unde știi cum ar fi fost?

Baftă ție sau celui care se confruntă cu situația asta.

Strabunicul meu a murit, nu mai stiu din ce cauza si nici nu conteaza... ideea e ca era pe patul de moarte si mama mea a chemat preotul sa vina si sa-i spuna si lui o rugaciunea, sa-l spovedeasca si sa-l impartaseasca... preotul a refuzat spunand "eu nu pot sa ma duc la el, el sa vina la biserica si atunci il voi spovedi si impartasi". ideea e ca nu stiu de ce a facut-o, dar strabunicul meu a murit neimpartasit si nespovedit. mama nu a mai apelat niciodata la "lucruri sfinte" din cauza asta, desi pe mine m-a invatat intotdeauna cat de bun e Dumnezeu. Intr-o zi ne-am dus la chilia duhovnicului Danil Sihastru, acesta prin cuvinte si prin credinta in Dumnezeu a facut-o pe mama sa inteleaga de ce il slujim pe Dumnezeu si de ce ne ajuta El. duhovnicul i-a spus mamei mele ca nu e bine sa instrainezi pe Dumnezeu, pe trimisii acestuia si credinta din cauza unei actiuni necugetate. Oamenii difera, nu toti suntem la fel si nimeni nu e perfect, dar nu trebuie sa-ti faci o idee despre toti psihologii din cauza unuia.
eu consider ca in povestea ta acel psiholog a facut o chestie ciudata, corecta, dar si incorecta. Cum poti tu asemui un om cu un papuc de care doar te folosesti fara sa-ti pese de el? asta a fost singura greseala a lui. Psihologul teoretic i-a spus acelui barbat "las-o pe femeia ta ca-i va fi mai bine fara tine", dar el nu s-a gandit la sentimenele femeii. el a recurs la o situatie extrema care se putea aplica doar daca femeia statea cu barbatul doar din mila, nu daca-l iubea