Ce poti sa faci cand nu te regasesti in propria familie? Adica, de cand ma stiu am fost "ciudata" familiei doar pentru ca ascultam altceva decat manele si ma imbracam altfel decat o pitipoanca.Au fost mici certuri si tot timpul stateau cu gura pe mine ca eram foarte rebela.Asta n-a fost nimic, numai ca de ceva timp, parintii mei au inceput sa se crizeze...pe rand.Inainte ziceam ca mama e crizata si tipa din orice si tata era cel mai calm si bun om de pe Pamant.Acum rolurile s-au inversat: mama e mai calma,vorbeste mai frumos, iar tata se enerveaza, tipa si injura din orice prostie si nu mai suport sa-l vad asa.Eu m-am distantat treptat de ei.Adica niciodata n-am vorbit deschis cu ei si niciodata n-am putut sa zic ca ei sunt cei mai buni prieteni ai mei, dar de mica aflam treptat inste lucruri si am inceput intr-un fel, sa-i urasc.Mai mult pe tata,pentru ca atunci cand se juca cu mine si credeam ca e cel mai bun tata din lume, am descoperit ca avea o amanta.N-am spus nimic, sa nu provoc un scandal. Apoi am aflat ca am un frate vitreg de care n-au pomenit nimic.Nici de data asta n-am spus nimic, pentru ca nu aveam curajul sa le cer explicatii. Apoi au fost certurile in care eu trebuia sa-i despart, sa nu se bata sau mai rau.Noi nu suntem o familie si stim asta. Abia daca ne intrebam ce facem.As vrea sa plec si sa imi fac viata mea,sunt majora,ceilalti zic ca gandesc destul de matur, dar nu vreau sa-i las singuri, mi-e groaza numai la gandul asta.Plus ca desi ei nu se poarta ca niste parinti normali,sunt foarte impunatori, indiferent daca eu am dreptate sau nu, trebuie sa fac ca ei.Au o minte putin cam incuiata si nu pot sa le zic nimic din ce as vrea sa fac si din cauza asta,dar si pentru ca n-am vorbit niciodata deschis cu ei,normal.Ei probabil cred ca eu nu gandesc destul de matur sau ca nu sunt capabila de anumite chestii, de aceea nici nu vreau sa vorbesc cu ei, pentru ca oricum nu inteleg ce incerc eu sa le spun.As vrea doar sa se respecte, daca de iubit nu se mai iubesc sau sa se desparta amiabil, daca alta solutie nu e.Si as vrea sa imi asculte parerile si sa inteleaga ca daca sunt fericita, ei n-ar trebui sa-mi impuna niste chestii doar pentru ca lor nu li se pare normala fericirea mea.
Stiu ca am amestecat ideile (asa sunt si in capul meu, amestecate) dar poate ma puteti ajuta cu o parere si poate cu vreun sfat.Chiar nu stiu ce sa fac.
Tin sa precizez ca mai am un frate, mai mare ca mine cu 4 ani (primul nascut,de asta bunica'mea cel putin,l-a iubit mai mult decat pe mine) care e baiatul perfect pentru ei: adica un manelist plin de viata,stiti voi (n-am spus-o cu ura, chiar daca e manelist, e fratele meu si il iubesc).
Ok..deci astept raspunsurile voastre!

O sa incep cu asta: normal e subiectiv.
Apoi, fericirea ta nu depinde de nimeni altcineva decat de tine.
Ceea ce cred eu ca ar trebui sa se intample in situatia asta este fie familia se uneste, redevine o familie, fie fiecare o ia pe calea proprie. Indiferent de ce s-ar putea intampla, ceea ce este absolut necesar este a spune tot ce este pe inima, toate sentimentele. Incearca sa-i convingi sa faca asta, sa recunoasca aceste lucruri (tu inclusiv). Asta ar fi decisiv, asta ar determina daca familia ramane intreaga sau se dezbina. Concluzia nu o cunosc, ar putea fi chiar cea mai proasta posibila si ar putea cauza rani adanci, dar probabil singura alternativa e ca fiecare sa mearga pe calea proprie daca e ca aceasta situatie sa se schimbe.

Asta e doar o parere, decizia trebuie sa o faci chiar tu. Nu stiu cat de folositor ar putea fi ce am spus. Nu stiu nimic altceva decat ce ai spus tu aici. Nu te cunosc, dar daca e vreodata ceva ce ai vrea sa vezi ca se intampla, acel ceva nu se va intampla daca astepti. Nimic nu se va intampla daca stai si astepti. Nu-ti spun sa faci asa cum ti-am spus eu, asta e doar o posibilitate la care m-am gandit eu si nu e nici o garantie ca e relevanta.
Ceea ce it spun eu sa faci este sa nu stai degeaba!

"Ce poti sa faci cand nu te regasesti in propria familie?"
Mai departe n-am citit, sa nu ametesc, asa ca raspund doar la intrebarea generica:
-Iti faci alta, doar a ta, in care sa te regasesti.

Hei! Te înțeleg. În primul rând trebuie să iei lucrurile cu calm și să nu le lași să te afecteze.În legătură cu părinții tăi ar trebuie să împarți lucrurile în două: lucruri care te privesc direct pe tine și lucruri care îi privesc doar pe ei( sau pe câte unul, separat). Faptul că tatăl tău a avut o amantă nu trebuie să te afecteze pe tine. A avut o amantă și asta îl privește pe el (și pe mama ta). Nu trebuie să fie asta un motiv pentru care să îl urăști. Faptul că ai un frate vitreg... poate că le-a fost teamă să-ți zică. Este adevărat că aveai dreptul să știi asta, dar nu-i judeca.
Nu-i lăsa să-ți impună lucruri, mai ales că ești majoră. Ești la vârsta în care ești în stare să gândești și singură și ei trebuie să înțeleagă asta. Nu trebuie să fii ca ei. Tu ești tu, ești un alt om cu alte gusturi.
Dacă chiar nu aveți cale de a vă înțelege, nu lăsa viața să treacă pe lângă tine aiurea și fă ceva pentru tine. Nu ești ciungă și nici proastă, nu? Atunci ia viața în piept! Fă ca lucrurile să fie bine pentru tine pentru a nu-ți părea rău mai târziu. Dacă vrei să vorbim mai multe, îmi poți da mesaj privat. Sunt sigură că nu suntem foarte depărtate la vârstă. Baftă și ai încredere!

Tin sa iti zic, ca asa sunt si eu cu parintii mei, ce sa le faci, sunt rezultatul epocii comuniste, asta e..nu ii mai putem schimba orice am face! Dar fiind asa de mari neintelegerile,mai ales in relatia mea c tatal meu,de multe ori,pe cuvantul meu,daca nu,parca simteam ca nuetalmeu adevarat,de parca as fii adoptat,si el vitreg! De multe ori, de curand, cand am certuri cu el sau discutii cu el, ii zic "da-i drumu' de aici, vitregule..de parca ai fii tata vitreg,vitreg daca erai si nu te purtai asa"! Adevarat vorbesc! Nu putem face nimic in chestia asta,sa schimbam ceva,iti spun eu,crede-ma,asa ca nu te mai gandi si nu le mai da importanta si lasa-i sa zica,ca mai mult te enervezi,ne imbolnavim de nervi,si nu e bine,de la varsta asta,ca suntem tineri,si mai tarziu o sa ne para rau,pai ce facem? Imbatranim inainte de termen? Sau intram in spital de tineri? Nu e bine asa,adica ei si-au trait viata,nu? Sa o lase si pe a noastra in pace,ca o viata avem,si sa o traim cum vrem! Nu e vina noastra ca s-au schimbat vremurile si nu mai sunt ca pe timpul tineretii lor, e vina regimului astuia nenorocit, nu vezi ca e greu cu locurile astea de munca? eu unu, sunt bucatar de meserie, si de 2 ani si ceva,ma plimb din restaurant in restaurant,fara carte de munca,fara nimic! Asta e, poate s-o schimba ceva in Romania asta, doar nu v-a ramane asa! Eu zic sa fim linistiti, sa le spunem frumos sa isi vada de treaba amandoi, si cu asta basta! Sanatate si bafta in viata!

Buna...Povestea ta seamana cu una a unei verisoare de a mele...parerea mea e ca nu ar trebui sa fi afectata de certurile lor si sa intelegi ca uneori viata nu e corecta.Am cunoscut genul ala de persoane(parintii tai). Poate ar trebui sa iti gasesti un iubit sau un mod de a te descarca de toate grijile si problemele, incearca sa iesi cu prieteni, sa te deconectezi de la probleme.Eu sper ca totul sa fie bine si sa se rezolve cat mai curand Mult Noroc!
PS:Nu toata lumea e la fel, nu te lasa calcata in picioare sau schimbata.E viata ta si nu renunta la lupta

Eu zic sa-ti accepti soarta...si eu is aproape la fel cu comportamentul parintilor si imbracatu meu cel rebel.Incearca si tu sa rezisti.Chiar daca sunt manelistii iubeste-i.Ei nu te-au lasat balta sau te-au dus la cersit sau nu iti da de mancare..Iti spun eu ca parintii tai asa cum sunt ei sunt buni tot trebuie sa-i iubesti.Pace