Credeți că poate exista o familie în care două persoane să fie doar cei mai buni prieteni sau chiar unul din parteneri să aibă altă relație sau să fie chiar căsătorit/ă, dar cel cu relație să țină foarte mult la acel partener-prieten alone?

Pot aceștia chiar crește și copii împreună? Adică dinamica lor să fie ca la o familie normală și oamenii aceia să aibă sentimente profunde și calde unii pentru alții, ba chiar un respect fain, dar ei să nu locuiască unul în intimitatea celuilalt, unul celuilalt să nu-i chestioneze și îngrădească libertățile sau pasiunile, dar nici evident să aibă relații știți voi de care.

Oare poate exista ceva de genul în viața asta? Ar fi bizar, ar fi ciudat, ar fi greu de manageriat și de trăit o astfel de viață?

Spui că e o problemă?
Cred și eu, am cam acceptat-o, dar ce pot face? Nu e ca și cum mă duc la medic îmi dă ăla o pastilă și pufff, devin fiară sălbatică.
Asta sunt, sunt conștientă și că în spate stau multe lipsuri/frustrări, dar le-am rezolvat încet, încet sau măcar acceptat la psiholog și aia e, adică acum e bine că măcar nu mai urăsc ca în trecut bărbații, aproape că mă lasă rece când trec pe stradă pe lângă ei, mai am eu unele de rezolvat cu aroganții, dar aia e, în rest bine că măcar am stabilit că acum sunt ok, psihic, deci de ce m-aș duce cu un bărbat ca să o iau de la capăt, să repet istoria familiei, până la urmă o istorie a umanității, pentru că să fim sinceri, nimeni nu a ieșit prea sănătos după aceste relații.
Ba eu zic că dacă deja adresez întrebarea asta și mă gândesc până chiar a conviețui cu un bărbat sub această formă, eu zic că am reușit să mă vindec cât de cât.
Ba chiar dacă visez la un bărbat care evident și să ne protejeze și să mai treacă timpul altfel, avându-l ca prieten, eu zic că o fac pentru că mi-ar fi prea frică să nu mai pierd oameni la care pot ține. Cum i-am spus și lui Mister Mosotti, eu una chiar cred că relațiile carnale ajung aproape toate finalizate prost. Așa că mai bine, de ce să nu sar peste etapa asta și să nu ajung direct la aia în care toți râdem glumim, ne plimbăm cu copiii, na, fiind copii la mijloc, vorbim și despre chestii mai nașpa, dar vor fi doar pentru copii, oricum eu dacă l-aș avea, nu-i cer absolut nimic, adică eu nu-i cer decât timp de fapt, iar dacă el va dori să contribuie și financiar sau altfel, e problema lui. Deci nu știu la aproape 30 de ani așa văd lucrurile.
Primăvara asta mă ocup de dosarul și procesul de adopție. Deci până la 30 de ani sper să-mi îndeplinesc și visul de a fi mamă și a face toate chestiile faine cu copiii mei. Voi vedea oricum dacă există bărbați dispuși să se înhame la astfel de relații. Deși la cum mă cunosc eu, probabil bărbații nu vor vrea să fie în preajma mea nici chiar pentru o cauză nobilă ca asta, pentru că în fond, oricum ar fi, a crește un copil, ba chiar a lua un copil de la orfelinat și a lupta pentru el și pentru o viață mai bună, cred că este doar nobil. Dar sincer dacă îmi dă God un job mai bun decât câștig acum în învățământ, nici nu mă plâng, am ajuns sincer, per total să cred că viața mea chiar a fost bună în ultimii ani. Adică mult mai bună decât atunci când trăiam cu mama și cu tata în sărăcie. Deci dacă mă ajută El să mă întrețin alone și să mai cresc și niște copii, sincer, chiar nu mai vreau nimic de la viață.
Cât de partea se*uală știu și eu ceva psihologie și deci da, îți dau dreptate aici, poate de aceea deși sunt calmă în general, am demonii mei care ies uneori, zic și eu, nu știu, sau poate sunt doar moșteniți de la tata dar nu pot, pur și simplu nu pot, eu nu pot slăbi, iar ei nu mă pot place, iar eu deși pare că mă atașez repede și chiar sufăr după oamenii care mă abandonează, nu pot fi ca alea din telenovele care să facă toate bullshiturile doar ca să obțină un bărbat, ba la mine e invers, aș dori să lupte el ca eu să prind suficientă încredere și să mă pot deschide cu tot ce sunt eu în fața lui, dar să fim sinceri, lucrurile astea nu există. Nu-mi spuneți că generalizez sau ceva, nici nu vreau să las impresia că aș spune ceva nașpa despre bărbați, eu una chiar cred în ei, chiar cred cu toate câte mi s-au întâmplat și mie, dar cred că nu sunt pentru mine ei și că treaba asta cu atașamentul și rămasul nu există, decât așa la familia ta de baștină care te-a născut și crescut, restul oamenilor vin și pleacă și atunci, pentru ce, sincer chiar îmi spun uneori, pentru ce să mă dezbrac (și nu doar fizic ci cu totul) de ce să mă dezbrac pentru un bărbat care oricum va pleca sau cine știe eu voi pleca.
Nu spun că nu sufăr sau că nu tânjesc după asta, adică eu scriu poezii de dragoste, aspir la a scrie și ceva romane chiar și voi fi mereu o romantică, dar tot viața m-a învățat că romantismul rămâne aici în filme și cărți și acolo este viața reală, plină de monștri. Fie că vrem să recunoaștem sau nu, toți suntem monștri și uneori singura soluție e să stăm mai la distanță unii de alții.

Am o verisoara cu probleme similare cu tine. Bine, ea nici macar nu are probleme de sanatate in stilul tau, doar ca o relatie eterna de codependenta cu maica-sa si numai bazaconii in cap privind relatiile cu barbatii. Are vreo 47 de ani, un copchil de vreo 14. Ca sa intelegi coordonatele problemei.
Daaar, si in cazul tau si al ei aparent si mai mult (ca nu se duce la pisicolog), e nevoie de o schimbare totala a modului de viata. Less pro-castination, more active stuff. Daca toata lumea ar lucra in stilul meu si a altora care depind direct de cit si cum muncesc, nu cred ca ar mai fi atita frecare de menta prin zona bugetara (vara-mea a lucrat in invatamint, acum sta somera, ca ii convine - asta si fiindca ma-sa o ajuta mult prea mult si complet lipsit de sens), nu ar mai exista frecare de menta cand ar vedea ca o luna cu macar 6 ore lucrate pe bune vreo 5-6 zile pe saptamana le aduce peste 5000 EUR in buzunar.
Lasa-l pe god in pace, ca nu el face cursuri de reconversie. Ia si fa un crash-course de software testing, si in mai putin de un an esti pe felie. A, da, si engleza de la foarte bine in sus.
P.S. Tot din real-life, in facultate am cunoscut o gagica imensa. De trei ori femeie. Inteligenta, simpatica, nice to talk to. Plus timida, frustrata, si citamai capcaunul. S-a pus pe diete si sport, arata misto, e prin Franta. Suspectez ca e lesbiana sau bi in momentul asta, nu m-a interesat aspectul in mod deosebit, sintem undeva intre cunostinte nu foarte indepartate si amici.
Din matematica citire, monstru * monstru = pufoșenie

Exact! Mulți se și căsătoresc doar că așa e natural. Că trebuie să o facă.
Iar o altă categorie clar sunt cei dependenți, adică nici nu se mai iubesc, dar nu și-ar vedea viața unul fără celălalt.

Ce ar fi crash-course de software testing?
De ce simt că e informatică?

Casatoria NU E CEVA NATURAL! Poligamia e!

Da, nimfomatica e. Crash-course se refera la un curs intensiv de nu foarte lunga durata dupa care intri direct in piine. Si ai dupa aia loc de crestere profesionala girla. Marele plus? Cresterea aia are loc pe competente, nu pe ochi frumos si pile. Ca doar nu esti nebun/a sa te angajezi la stat in domeniul asta...

Interesant!
Mulțumesc, chiar am să mă interesez.

Nice!
Ați reapărut.
Îmi cam plăcea ce susțineați dv pe TPU. Dar din păcate cu acest subiect nu prea mai îmi place ce susțineți, domnule Psyclepath.
Adică știu cam ce vreau de la o relație totuși, și sigur nu vreau să sufăr.

Pus suflet și iubire acolo, înseamnă și suferință ca să nu mai spun că de obicei relațiile de genul și nu mă refer doar la cele s*xuale ci chiar și cele de amiciție, dar care încep cu endorfina aia se finalizează cu endorfina pe minus și cu multă ciocolată/înghețată mâncată. Asta în cazul meu, în cazul altcuiva poate fi orice alt drog. E prea sfâșietor.
Cât să mai pierdem, oricum?
Și asta ar fi varianta în care el mă abandonează, oricum deși asta pare cea mai sfâșietoare, după ce trece redevii normal, oarecum dar mai e varianta în care descoperi că omul ăla te bate, schingiuiește, are emoții profunde de gelozie sau alte probleme prin care afli că nu mai e omul de care te-ai îndrăgostit la început, iar aici intervin și mai multe probleme, ba chiar faci și păcate pentru că ajungi dezamăgită de un om, care în fond încearcă și el să trăiască, oricât ego ai avea tot îl înțelegi că na, știi doar că nici tu nu ai fost/nu ești perfect. Dar totuși ceva te șicanează mereu și te frustrează și te supără și uite așa ajungi să trăiești din visul dragostei, coșmarul dragostei ăsteia.

Riscul de care vorbești e de ambele părți. Eventual mai puțin riscul de violența, să zicem. În rest, nu există sentimente fără vulnerabilitate. Așa funcționează treaba.

Îmi păstrez opinia. Nu ai cum să mimezi sentimentele și un copil o să simtă asta. Copilul trebuie să vadă iubire între părinți, nu un simulacru.

Păi, ai dreptate cu ce spui în prima parte. Chiar ai. Dar nu știu, dacă sunt dispusă să mă înham la o astfel de relație. Plus că eu am momente când nu mă sufăr pe mine, dar să mai sufăr și pe altcineva.
Oricum copii tot înfiez, pentru că am un vis de a fi mamă tânără, deși deja simt că îmbătrânesc. Deci nu știu cât de tânără mai sunt. ) Și voi face și un bine unor copii de la orfelinat. Oricum ar fi, copiii vor simți atașament față de omul care-i crește, indiferent cine va fi acela. Plus că am atuul de a fi învățătoare și zic eu că i-aș crește cât de cât frumușel. Zic cât de cât, deoarece mai am și eu defectele mele.