Cum a fost pentru voi plecarea de la casa părintească? Urmează să mă mut cu logodnicul meu, în alt oraș și pregătindu-mă mi-am dat seama că simt o oarecare vinovăție. Îl iubesc foarte mult pe băiatul cu care sunt împreună și vreau să încep o nouă etapă din viața mea. Totuși, eu am fost al treilea părinte din familie, fiind fiica mea mai mare, am avut mereu grijă de frații mei mai mici, pentru că ai mei erau plecați cu munca. Simt că nu mă pot bucura pe deplin deoarece îi,, las în spate". E normal? Voi ați pățit asta?

Vei tine legatura cu ei, nu i lasi in spate.
Vei avea propria viață, poate vei intemeia o familie cu iubitul tau, dar si ei vor ramane in continuare in viata ta.
Trebuie sa ai propriul drum si intr adevar este o stare de emoție inerenta, care apare pe fondul oricarei schimbari.
Toate cele bune si drum cu lumina in noua ta viata ❤️

Eu nu mă înțelegeam bine cu părinții. La 18 ani am tulit-o și nu m-am mai uitat înapoi

Păi am muncit și încă muncesc am strâns bani de chirie și cauțiune și m-am mutat de unul singur cel mai bine. Nu bag pe nimeni la mine în casă. la mine in casa nu este de distracție și nici de alt-ceva. Este locul unde eu dorm atâta.

După plecarea de acasă când m-am mutat singur mi-am dat seama lângă ce oamenii am putu sta și mi-a fost greu să-mi dau seama că într-adevăr cu Adevărat există și așa oamenii.

Fiecare cu familia lui, nu e bine nici sa stai cu mama, soacra, sora, fratele. Nu e ca si cum din momentul in care te vei muta, nu vei mai tine legatura cu ei, doar exista atata tehnologie. Dar nici sa cazi in extrema in care o sa ii suni de 5 ori pe zi, si o sa ii vizitezi de 3 ori pe zi, logodnicul tau are nevoie de tine si de atentia ta si vice versa. Eu simt o strangere de inima de cate ori ma duc la mama si trebuie sa plec si sunt plecata de 10 ani, ba cu facultatea ba cu munca, de fiecare data parca as mai sta si nu as mai pleca.

Plecarea de la casa parinteasca a fost crunta emotional vorbind dar totodata am simtit si o eliberare. A fost crunta pentru ca eu imi iubesc familia enorm,am avut o relatie foarte apropiata cu ei,iar mama si sora mea au fost "totul meu". Eliberarea am simtit-o pentru ca în sfarsit eram "libera",în sfarsit puteam să imi traiesc viata dupa propriile reguli si propria dorinta. E perfect normal sa te simti trista, vinovata, sa simti ca o parte din tine nu vrea sa se produca aceasta ruptura. Pentru ca da este o ruptura si niciodata nu o sa mai fie ca înainte. Însa fiecare om are dreptul la iubire, fericire si la o noua familie, iar pentru a avea toate astea trebuie sa ne desprindem de familia noastra. Eu dupa ce am plecat, pentru a face totul mai usor si a nu simti nimeni ruptura puternica ma duceam sa-i vad saptamanal, dupa care la 2 saptamani ca mai apoi dupa luni de zile sa-i vad la 4 saptamani. Tin sa mentionez ca intre noi sunt 119 km. De vazut si vorbit o facem zilnic, deci începutul e dureros si greu.

E normal într-o familie normală. Eu desi sunt căsătorită de 8 ani mereu când merg sa vizitez ceva cu prieteni de familie sau singuri mă gândesc că mi-aș dori foarte mult să vadă și frații mei și copii lor ce vad eu. Mă simt vinovată că văd lucruri frumoase in timp ce ei stau acasă. Se numește empatie și deși este foarte grea de purtat ca sentiment, este dovada clara că ești un om în adevăratul sens al cuvântului. Este o abilitate tot mai greu de găsit la oameni. Ești specială.