Daca nu aveti ce face, nu dati cu hate, nu ma mai simt in stare sa il accept, asa ca puteti da mai departe.
Cand aveam 7 ani sora mea a facut leucemie... la inceput nu stiam prea bine care e treaba, dar am inteles mai bine cand in Romania era pasata de la un spital la altul si a ajuns, cica, la cel mai bun pentru ce are ea, Fundeni din Bucuresti, acolo a fot terorizata de doctorita, asa ca ea cu mama au plecat in Istanbul, Turcia, foarte departe.
Am avut noroc ca locuim impreuna cu bunicii din partea tatălui, iar cand tata statea mai tot timpul muncind pentru a castiga bani, spitalul de acolo fiind foarte bun dar costisitor, eu eram in majoritatea timpului cu bunica, iesita la pensie, fata de bunicul care inca mai munceste.
A fost o perioada dificila, mult pe 1 martie... 8martie... fiind ziua mamei eram privita de multi colegi cu mila pentru ca ei asteptau sa isi vada mamele, iar eu ajungeam acasa si voiam sa o sun pe mama sa vad daca poate vorbi, dar zambeam si ziceam ca eu nu sunt deloc tristă. Bunica plangea aproape zilnic, sperand ca eu sa fiu fericita si voiam sa arat ca sunt(sunt foarte recunoscatoare pentru tot ce a facut, nu vreau sa se inteleaga altceva).
Foarte greu a fost Pastele, in restul timpului aratandu-mi ca este totul bine, atunci nu am facut nimic. Am facut cu bunica un cozonac, am vopsit cateva oua, am pregatit putin lebar si toba. Eu eram nedumerita, noi in fiecare an eram gazde si veneau prieteni la noi, a fost o simpla zi in care am mancat ce pregatisem in Saptamana Mare. Nu am lasat pe nimeni sa isi dea seama ca eram dezamagita. Restul zilei tata a dormit, iar eu ma jucam si imi faceam temele de vacanta.
A trebut ziua mea si aveam opt ani, a inceput scoala... si a venit momentul ca ele sa vina acasa. Eram foarte fericita(imi doream sa vina, nu ca acum as gandi altfel), dar apoi a inceput un dezechilibru...
Sora mea era mereu in mijlocul atentiei, ma bucuram ca se intorsese, dar eu devenisem o fantoma, mergeam afara cu prietenii si ma intorceam si voiam sa spun cuiva ce facusem, dar nici nu isi dadeau seama ca plecasem (eu stand minim o ora plecata intr-un parc din apropiere). Eu ma chinuiam sa fiu perfecta la scoala, sa nu ma cert cu prietenii sau cu parinti/ bunici, iar nimeni nu ma baga in seama decat maxim o data pe saptamana(4 adulti trebuiau sa faca sa fie cat de cat egal intre 2 copii). Sora mea ma batea si musca si doar mama reactiona certand-o, bunica/ bunicu imi ziceau sa o las ca ea e mica. Tata ma certa cu orice ocazie, iar povestea mea despre cearturile cu sora mea era mereu cea gresita sau cu cel mai putin adevar.
Atunci am devenit singuratica.
De atunci am tot felul de probleme, parintii ne fac cat de cat egale, dar buncii, cel mai mult bunicul, lasa vina doar pe mine.
Acum inca ma adaptez la chestia asta: nu o sa fim niciodata egale, dar a inceput sa ma afecteze altceva.
Acum sunt adolescenta si uitasem cat de cat acele momente grele in care plangeam singura si daca intra cineva in camera ma faceam ca nu se intampla nimic, mai rau era ca nu isi dadea nimeni seama, dar imi tot amintesc de asta acum. Dar problema in momentul asta e ca nu stiu cum sa ma comport cu mama si tata, daca ma comport mai matur rad de mine sau imi spun ca nu inteleg, daca ma comport mai copilaresc, ma cearta si tata de cele mai multe ori ma face sa ma simt vinovata.
Mi-e frica sa nu intru in depresie, plang zilnic, am putine momente in care zambesc cu adevarat. Nu pot intra in depresie, mi-ar distruge notele aproape perfecte, nu am mai fi la o facultate de top, sau nici macar la un liceu cat de cat ok. Eu crad ca e o legatura, de aceea am zis toata povestea, daca ati citit pana la capat, multumesc! Va rog sa imi dati un sfat despre ce ar trebui sa fac

Momentan esti foarte tânără și posibil sa nu înțelegi starea prin care trece un părinte cand afla ca unul din copii lui este atat de grav bolnav.
Inteleg ca te-ai simtit neandreptatita si dată la o parte.Si poate într-adevăr părinți nu au știut să își gestioneze timpul, atenția si afecțiunea cum trebuie, dar nu prea ai cum sa ii judeci.Asa au constientizat ei atunci si poate si acum ca e mai bine.Sora ta fiind cu probleme a fost considerată mai slabă si atunci automat ai simtit nevoia sa ii ofere mai multa protecție, iar pe tine te-au considerat mai puternică si descurcareata. Uneori părinți ofera mai mult acelui copil pe care îl crede mai incapabil sau mai slab ca sa poata realiza singur anumite lucuri si mai putine celui pe care îl consideră mai tare.

Buna,

Vazut de departe, tu incerci sa iti schimbi comportamentul pentru a ii multumii pe altii.

Poate ar trebui sa iti creezi propria personalitate si sa lasi in pace problema cu acceptarea, chiar daca este destul de greu, pentru tine in mod special.

Tu ai o personalitate si un mod de a fi. Nu o suprima.

Ai vazut ce inseamna sa incerci sa fii altcineva, ai vazut ca unele lucruri nu le poti controla.

Singura optiune, in loc sa fii pasiva, e momentul sa fii activa.

Daca ai nevoie cere, stai dreapta pentru nevoile tale. Si nu jigni. Pt ca pe de alta parte nu ai cum sa intelegi (iti dorim nici sa nu ai ocazia) cum este sa te bati cu toti pentru viata copilului.

Dar, oricare ar fi motivatiile din spate, ridica-te si cere-ti drepturile simplu, clar si in respect cu sentimentele celorlalti.

Le vei primi, dar cere-le simplu, clar si deschis. Fa-i pe ceilalti sa inteleaga care sunt asteptarile tale.

E ok daca nu le primesti imediat, tu insista sa le ceri.

Nu tu esti de vina si nu de la tine este necesara toata schimbarea.

Ridica problema in mod transparent, ai tai inca nu reusesc sa realizeze faptul ca tu esti afectata prin diminuarea atentiei care ti se acorda.

O idee ar fi sa le arati postul acesta, ceva in care doar sa iti arati nevoile, nu sa incepi sa acuzi sau reprosezi. Nu inca cel putin.

Buna! Si eu am fost mereu criticata de catre familie si te inteleg. Esti o luptatoare si vei vedea peste ani ca aceste situatii doar te-au facut sa fii tare, chiar daca doare. Asta e metoda dura prin care invatam in viata ca trebuie sa ne iubim mai mult pe noi insine, deoarece cu noi petrecem cel mai mult timp. oamenii din jurul nostru pot fi temporari, chiar daca sunt din familie.nu sunt dura. doar gandeste-te ca in orice clipa dupa cum ai vazut, o boala poate aparea sau chiar un accident. cel mai important e ca tu sa iti vezi de formarea ta, de educatia ta, deoarece cu ea ramai toata viata, nu cu parerile si marginalizarile care se intampla in familie. Nu stiu cati ani ai si mi-as dori sa aflu. Fericirea nu sta in persoane, ea sta in momente. Un exemplu concret: eu cand simteam acele judecari sau nedreptati din cauza parintilor imi descarcam toata energia negativa fie prin iesitul afara- basket; pictatul pentru a ma exprima sau desenul in creion, cantatul, alergatul de viteza, cititul... cu acele momente de refugiu am reusit sa ma detasez de acele momente neplacute si am reusit sa imi descopar noi pasiuni, pe unele din ele le-am mai slefuit. Nu uita, tu esti o luptatoare iar eu sunt mandra de tine si de rezultatele tale. Esti o persoana minunata si nu lasa nimic sa te doboare, vei ajunge departe, iti garantez! Doar nu te lasa scufundata in probleme, dupa cum ai zis si tu, acestea duc doar la despresie, stari anxioase si tot asa. Daca e sa dau timpul inapoi sa schimb momentele grele, nu as schimba nimic... acele experiente m-au facut invingatoarea de astazi care nu se mai lasa doborata asa usor. Acum am o vointa si o detasare de fier daca situatia imi cere te pup si daca vrei sa mai vorbim, imi poti scrie in privat si iti dau instagramul meu. Nu il pun aici deoarece nu vreau sa imi dezvalui identitatea tuturor.