Foarte multi oameni fac anumite gesturi involuntare, isi misca buzele, isi duc mana tot timpul la nas sau la frunte, isi aranjeaza o suvita de par imaginara, se leagana sau dau din picioare in mod obsesiv. Aceste gesturi automate si imposibil de stapanit in mod voluntar poarta popular denumirea de ticuri. Ele pot deveni evervante pentru cei din jur si-l fac pe cel in cauza sa se simta marginalizat.
Numeroase persoane au ticuri.
Acestea apar in copilarie si foarte rar la adulti. Odata instalate in subconstientul persoanei respective, au tendinta sa evolueze si cu greu pot fi combatute. Chiar daca sunt taxate de cei din jur, el nu dispar, iar “vinovatul” le inlocuieste cu altele. Ca sa isi infraneze ticurile, cel in cauza ar trebuie sa aiba constienta totala a existentei lor si posibilitatea de a le stopa. Dar, tocmai aceasta este caracteristica lor: miscari involuntare pe care omul nu si le poate controla. Le poate bloca pentru o anumita perioada dar, atunci cand el se concentreaza pe o alta activitate, ticurile reapar in mod inconstient.
Din pacate, adultii care au ticuri sunt categorisiti ca fiind persoane cu probleme psihice. Adevarul este insa cu totul si cu totul altul. S-a stabilit faptul ca ticurile apar in copilarie, in general, dupa perioada de sugar. Chiar daca pare foarte greu de crezut, ticurile apar ca rezultat al privarii afective.
Exista doua tipuri de ticuri.
Pe de o parte se situeaza ticurile ce apar ca rezultat al unor afectiuni organice ce nu au putut fi depistate. Acest lucru se intampla mai ales la copilul mic, la sugarul care nu se poate exprima si nu poate spune exact ce il doare sau ce il deranjeaza. De obicei, ticurile de natura organica sunt provocate de afectiuni ale urechii, ale ochilor sau din sfera ORL. De aceea, daca copilul tau isi duce prea des mana la urechi sau la ochi, chiar daca tie ti se pare ca el este sanatos, nu ar strica sa te adresezi unui medic pentru a vedea daca nu exista o alta explicatie a acestor manifestari.
Cat mai multa dragoste
Ticurile cele mai frecvente sunt cele de cauza psihogena. Privarea afectiva este asadar motivul principal al aparitiei acestor obiceiuri. Chiar daca este greu de crezut, ca acest lucru inseamna privare afectiva, ticurile apar foarte des la acei copii care sunt crescuti in mod special de bunici. Paradoxal, desi bunicii sunt de obicei mai iubitori si mai ingaduitori cu copiii, rasfatandu-i mai mult, lipsa parintilor constiuie o privare afectiva puternica asupra celor mici, chiar daca ei nu o constientizeaza. O alta categorie de copii la care apar ticurile sunt cei care nu au fost alaptati la san. Copilul alaptat la san se simte mult mai iubit, iar alaptatul este o modalitate de creare a unei legaturi afective cu mama, ce practic nu poate fi inlocuita cu nimic altceva. Ticurile apar de asemenea, foarte des, in cazul copiilor ce provin din familii numeroase si care se simt neglijati de parinti ca si in cazul acelor copii ai caror parinti sunt prea in varsta. O alta sursa determinata de aparitie a ticurilor este considerata a fi colectivitatea precoce: cresa, gradinita cu program prelungit. Oricat de grijulie ar fi educatoarea, ea nu are timp sa se ocute de fiecare copil in parte si din aceasta cauza, el va cauta metode cat mai simple ca sa se autorasfete. Asa, el va ajunge sa se joace cu parul, sa clipeasca foarte des, sa isi legene capul sau tot corpul. Mai grav este daca se va obisnui sa isi roada unghiile de la maini sau de la picioare, daca ajunge sa isi smulga parul din cap, sa stea toata ziua cu mana in nas sau sa manance diferite lucruri mai putin comestibile: pamant, plastic sau zidarie.
In momentul in care parintele constata ca cel mic a inceput sa aiba anumite ticuri, e cazul sa se gandeasca foarte serios la ce are de facut pentru ca, ele vor dainui toata viata. Asadar, in primul rand, copilul trebuie examinat de un specialist pentru a se inlatura cauza medicala. Daca s-a trecut peste aceasta etapa, parintele trebuie sa stie ca rolul sau este decisiv. Toata actiunea de combatere a ticurilor trebuie facuta cu diplomatie, intelegere si mai ales, munti de iubire.
Acesta este si motivul pentru care, specialistii sunt de parere ca esentiala pentru dezvoltarea armonioasa a copilului tau este folosirea echipei 5P: parinte, profesor, pediatru, psihiatru si psiholog. Un copil cu ticuri, nu este un copil nebun, dar acestea pot duce mai tarziu la tulburari comportamentale si de aceea interventia unui specialist nu inseamna includerea copilului tau in categoria bolnavilor psihici, ci doar o metoda de a actiona preventiv pentru binele lui.
Sfat:
Specialistii sunt de parere ca foarte rar ticurile ajung sa invalideze pe cineva. De obicei, anturajul se obisnuieste cu persoana care are ticuri dar exista si cazuri in care poate raspunde negativ la acestea. Colectivitatea poate ajuta persoanele cu ticuri nu exacerbandu-le sau accentuandu-le prin critici sau supraobservare a acestora, ci prin trecerea lor cu vederea, astfel incat aceste persoane sa nu capete un complex de inferioritate.