Hei lume! Cum reușești să treci peste, ori să accepți (ceea ce mi se pare imposibil) faptul că un părinte de al tău are Alzheimer (nu e diagnosticată dar mai mult ca sigur are)? Este vorba despre mama. În 2008 a fost operată de tumoră pe creier și de atunci e din ce în ce mai rău. Câteodată e bine, vorbește coerent, normal, câteodată nu mă recunoaște și asta mă distruge psihic. Doar gândul că o să vin într-o zi acasă și nu o să mă recunoască...pfff. Încerc să fiu recunoscătoare că din 2008 e încă lângă mine dar câteodată nu știu, aș vrea să fie ea, adevărata ea..pe care nici nu mi-o aduc aminte sincer. Poate sunt imatură dar sincer e așa greu să accepți lucrurile pe care nu le poți schimba și doar să trăiești. În fine. Știu că nu sunt singura în această situație dar câteodată e așa greu. Dar trebuie să mergem înainte, nu?

Trebuie să admitem că viața e făcută din renunțări. Am ținut la bunici, dar i-am pierdut. A trebuit să renunțăm la ei? A trebuit. Într-o zi, va veni rândul părinților. Vom renunța și la ei. Ai un băiat de care te îndrăgostești, dar care nu te iubește. Ce faci? Rennți la el? Renunți, că n-ai ce face. Te vei confrunta într-o zi cu propria moarte. Va trebui să renunți la viață? Va trebui.
Hai, fruntea sus! Viața e totuși frumoasă.

Cand iubesti pe cineva cu adevarat, treci cu usurinta peste toate, mai ales daca este o problema de sanatate si apreciezi ca este inca in viata persoana respectiva.
Nu are de ce sa te distruga psihic, fiindca este mama ta, omul pe care-l iubesti cel mai mult si nu ai avea de ce sa te plangi si sa creezi atata drama, in loc sa-i fii multumit cerului ca o ai in viata.
Intr-adevar multa imaturitate din partea ta!

Da, mergem înainte.

Pai a supravietuit 14 ani dupa o operatie a unei tumori cerebrale, facuta presupun in Romania. Deja mi se pare o mare realizare. Exact, trebuie sa mergem inainte. Si eu adesea ma simt nasol fata de cum ii vad/simt pe ai mei acum (eu 4x, ei 6x, in vreo 2-3 ani vor face 70) fata de cum mi-i aduc aminte din copilarie, dar... asta e. Inapoi nu putem sa dam, oricit am vrea.

Mergem înapoi.

Eu doar calc pe cadavre

Din păcate nu ai de ales. fi tare și amintește-ți momentele fru5cu mămică ta

Roaga-te pentru mama ta, e singura opțiune valabilă.

Da, obligatoriu; dar stii ca afectiunea fata de tine trebuie sa fie mai mare decat tu obisnuiesti, si sa simti parintii tai prin felul tau de a simtii, si a exprima afectiunea, pentru ca sufletul celor din jur sa stie ca esti aproape, pentru ca este sufletul cel ce vindeca, iar el este dependent de natura. Deci fii naturala si sincera caci asa vei obtine forta de a face pasii afara din perimetrul acela si de a nu uita de tine, si sa stii totodata ca ceva trebuie sa faci, si daca e ceva ce te captiveaza este mai bine! Asa vor stii ca si tu esti bine si lucrurile se vor linistii din punctul asta de observatie catre tine, din intelepciunea lor. Timpul oferit afectiunii trebuie schimbat cu cel de a oferii o activitate pentru sanatatea mentala; cred ca ordine si disciplina acasa, ceilalti nu au dreptul de a -ti cere a indeplinii ordine sa stii; cand ajungi a stii ceea ce e de facut, ordinele dispar! Si asa este normal, acolo trebuie sa ajungem toti, dar sitemul e plin de caractere. Si de aceea se impart bani, dar viata e mai frumoasa in natura, dar nu este loc pentru toata lumea si daca e vor ramane unii saraci sa traiasca pe mare, iar unii vor murii din pacatele altor persoane iresponsabile. Oricum af fii e nevoie de o piata in centru si e clar ca lumea sta la oras din comoditate. Ideea e sa incepi cu forta de munca si domeniul este la indemana ta!