Mulți spun că nu există depresie. Și deși o să pară că mă plâng, deși o să aud "așa ai ales, așa ai vrut" și alte lucruri de genul acesta pe care nici nu aveam de unde să le știu dinainte, o să vă spun niște lucruri. Poate îmi dați și niște sfaturi.

Cum scăpați voi de niște părinți obsedați de control? Eu, una, am tot plecat de acasă la km distanță ca să pot să trăiesc. Pentru că eu niciodată nu puteam să fac ca ei ce făceau ceilalți, pur și simplu îmi doream să pot și eu să greșesc și nu puteam. Eu mereu trebuie să am grijă ce fac, ce zic, ce iau, cum iau, că ce va zice mama, că va zice lumea? Sau dacă nu îi va plăcea mamei? La fel și cu tata, că nici el nu e mai prejos. Am 30 de ani acum, dar nu pot să mă cert cu cineva că îi fac de râs, nu pot să zic câta școală am că îi fac de râs, dacă îmi iau o mașină trebuie să am grijă ce mașină am, să nu fie nu știu cum, la fel și cu casa. Unde îmi iau casa, de ce îmi iau acolo, cum o să o ajut pe ea dacă nu am aia, sau dacă locuiesc acolo. Nu are rost să spun că nu m-am putut plânge părinților mei niciodată pentru că mereu aud "păi ți-am zis să nu faci așa" sau "păi vezi, eu te-am lăsat în pace, tu ai ales" și e frustrant să te chinui mereu să fii perfect ca să poți ține legătura cu familia. Când vin rudele în zona asta, mereu mama mă înfrică să plec de acasă, să nu vină pe la noi, că la noi casa e bătrânească (o renovăm încet cum putem) și o facem de râs, i se scot povești că vezi doamne unde locuim.

Bun, iar colac peste pupăză, eu nu mai am viață. Am un copil pe care îl iubesc din tot sufletul, dar la care mereu trebuie să îi stau după programul de masă, programul de somn, programul de joacă pentru a evita crizele de tantrum. Mereu când soțul merge în orașele din apropiere zice cu jumătate de gură să mergem și noi și după ne întreabă "da, vreți să veniți cu mine?" pentru că bebelușul e un pic mai agitat, nu îi place să aștepte în mașină până cumpără el ceva, până se uită la ce vrea să cumpere (materiale, mașină, scule etc.)vrea mereu la el și plânge și el zice că nu se poate concentra pe ce are de făcut și ar fi ok dacă ar merge cu un prieten. E aiurea pentru mine pentru că eu nu merg nicăieri, doar fac mâncare, curățenie, stau cu copilul și mă rog la Dumnezeu să vină seara ca să-l ia și soțul. Soțul merge la magazin că are permis, soțul merge la muncă, soțul poate ieși să-și ajute un prieten sau să meargă cu el undeva, iar eu trebuie să stau acasă că are copilul program, că are copilul crize de tantrum. Soacra lucrează două sate distanță la cineva, părinții mei sunt la sute de km distanță și, și așa, nu ar sta cu el mare lucru. Și când merg la ei, alerg până la un magazin să ajung înapoi. La nași nu ar prea sta, iar dacă îl duc, îmi vor trimite și ei copiii lor la mine și eu nu mai pot cu încă 2. Alte rude nu am și nimeni nu prea se înhămat să stea cu un copil mic. Mereu mă resemnez că mai un pic și crește, dar mă mint singură, mai sunt ani de zile de stat în casă, de stat doar la program, de îngrădit, și mă simt din ce în ce mai rău. Nu vreau să sune urât, nu vreau să ies prin cluburi sau baruri. Dar vreau să mă bucur și eu de o plimbare cu mașina, că și așa locuiesc izolat și nu e nimic. Vreau să pot să mă plimb printr-un magazin cu haine fără să alerg sau să mă rog de cineva, să fac o excursie, să dormim și altundeva în afară de acasă

Am uitat să zic. Urmează ziua mea, aș vrea să ies să văd un peisaj, să îmi fac o poză, să respir un pic de aer și să mă bucur că vine primăvara. Din păcate, dacă o să plec undeva, o să fie numai crize din partea copilului, o să fie toate pe grabă, pe fugă. Am început să mă bucur dacă reușesc să fac o poză să am amintire.

Tu nu ai permis să poți pleca cu mașina?
Nu e o situație chiar plăcută dar trebuie să evadezi undeva, eu aș fugi in pădure după urzici și leurdă.
M-aș plimba oriunde să mă simt liber.

Din păcate nu am.E greu pentru mine sa conduc și mai sufăr și de anxietate.

Inteleg ca esti casnica, e un lucru rar sa fi casnica in vremurile astea, sa ai grija de copil, barbat si casa e un previlegiu pe care putini il pot permite. Apreciaza ce face sotul pentru tine si ajutal cu orice poti tu in loc sa ii ii faci reprosuri ca pleaca la magazin fara tine.
In pe priveste copilul esti partial vinovata ca il protejezi excesiv, si esti vinovata 100% ca ii suporti ifosele (tantrum cum se zice mai nou in manualele de parenting). Invata sa impui limite si nu mai ceda emotional la santajul copilului. Explicai ferm si raspicat care sunt limitele si nu treci peste ele. Trateaza copilul ca pe un adult si se va comporta in consecinta.
E primavara, lasa copilul sa se joace in gradina si relaxeazate si tu citind o carte, bucurate de aer si de natura.
Roaga sotul ca macar cateva ore la sfarsit de saptamana sa stea el cu copilul pana cand cumperi ceva de la magazinul local.
Plimbatul in magazine e o pierdere de timp, in care cumperi lucruri de care nu ai neaparat nevoie.
In ce priveste concediile, se poate pleca inclusiv cu copil mic, se pot gasi locatii cu spatii de joaca si curti in care copilul sa fie in siguranta si sa poata explora in voie, insa depinde de amandoi ce doriti sa faceti.
Un ultim sfat iti dau. NU repeta greselile parintilor tai in relatia cu copilul tau. Incurajeaza copilul sa exploreze, sa greseasca, sa invete din propriile experiente. Doar asa va deveni un om echilibrat fizic si emotional.

Nu are nici doi ani unde să muncesc? Ce să înțeleagă la nici 2 ani? Cum să mă comport cu un copil ce are program de somn și plânge că e obosit la NICI 2 ANI? Îl răsfăț ca ce? Ca îmi fac mustrări de conștiință că poate ar trebui să fac mai multe pentru el, că nu pot să-l las în stânga și în dreapta, că nu stă nimeni cu el dacă plânge, că nu-l las nemâncat sau nedormit să merg la magazin? Să apreciez ce la soț? Îți pare că am zis că nu apreciez dacă face ceva? Am spus că trebuie să te gândești ca tată și soț și la starea psihică a nevestei tale, să nu ajungă să vă strângă de gât în somn ca să poată ea să respire după liniștită, fără griji. Poate să ne ia și pe noi cu el, să ducă copilul ăsta în brațe dacă tot vrea la el și să nu mai facă crize. Copilul e foarte atașat de el pentru că el tot timpul pleacă, stă un pic, pleacă; că are sau nu de plecat, e dus și copilul îi simte lipsa. Ce vreau e să mergem undeva și să stea și el cu copilul în parcare, în parc sau în mașină până îmi fac și eu ale mele. Să mergem la o terasă, să țină copilul pe un picior, să-i dea și lui un carton prăjit până mănânc și eu și mă bucur de liniște, în loc să zbiere că el nu are liniște de copil. Eu am?

Pai de ce ai mai facut copil in primul rand? In al doilea rand de ce te-ai măritat? V-o faceti cu mana voastră si tot voi va plangeti... femeile...

Esti prizoniera celor din jur. E extrem de greu de iesit din asa ceva, mai ales cu un prunc in brate. Solutia simpla ar fi sa discuti cu sotul, dar nu o vad deloc viabila din putinul pe care l-ai mentionat. Solutia complicata care te va ajuta cel mai mult pe termen lung e divort + plecat intr-o cu totul alta zona si rupt legatura cu toti. Doar asa vei ajunge sa ai o viata in care sa nu iti vina sa iti dai palme peste ochi ca ai inca o zi de trait sau sa te rogi la un prieten imaginar sa se intimple ceva. Nu, din pacate tu trebuie sa faci lucrurile sa se intimple. Ai puterea sa o faci, tot ce mai ai nevoie e curajul sa iti asumi ceea ce poti face si sa mergi in directia respectiva. Iti tin pumnii!

Ah, da, scuze, am omis un detaliu foarte important - copiii adesea sunt oglinda parintilor si a atmosferei din casa. Chiar daca nu poate vorbi inca, simte oamenii din jur si energia care pluteste in aer si se poarta in consecinta.

A facut ce a facut, ideea e sa ii dam sfaturi pentru acum si in viitor. Ce a facut e bun facut.

Bicicleta? Nu, nu glumesc. Ieri am dat o tura de 61 de km, ars vreo 2000 de calorii, cocotzat pe dealuri, prin paduri, ascultat doar cintecul pasarilor prin copaci, n-as schimba asta cu nimic in lume.

Mai demult, depresia a fost considerata "boala lenesilor", care nu incearca sa stapaneasca situatia.
Daca vrei sa scapi de depresie, schimba-ti mediul, cauta un grup vesel, format din persoane cu situatie asemanatoare cu tine (cu copii asemanatoare cu al tau), participa la evenimente (zile de nastere, sarbatori, etc.), umbla in excursii, shoping cu prietene, etc.
Daca copilul este mic, poti apela la o "dadaca" pe timpul distractiilor!

Rezolvi totul prin comunicare, comunicare care e deficitara la voi. I-ai explicat sotului cum te simti? Din moment ca nu apreciezi nimic la sot inseamna ca nici respectul dintre voi nu exista, si atunci ramane intrebarea. De ce mai stai langa el? Si nu baga copilul in ecuatia asta, ca el nu are vina pentru greselile parintilor.

Unde am spus eu omule ca nu apreciez? am zis ce problema am legata de copil, ca stau închisă în casa nu ca ma bate soțul, nu ca ma schingiuie, ma insala sau nu aduce bani în casa.Am zis ca are timp și nu îmi ia copilul sa pot și eu sa "traiesc ". Face alte activități și fuge de el, iar eu am fost toată viata îngrădite iar acum am luat-o de la capăt.

Copilul nu îl faci ca să nu mai ai viață. Și nu ai de unde să ghicești în stele dacă o să fie un copil mai sensibil sau un copil mai agitat etc. Nu ai de unde să știi dinainte să naști cum e să ai copil, că e logic. Tu te naști învățat? Mi-am dorit copilul, dar nu să mor închisă în casă, fără să pot să merg să îmi iau o pâine sau să îmi vizitez părinții. Sunt cu soțul meu de 11 ani, abia acum am reușit să avem un copil. Am călătorit și singură și împreună, am putut să ne împărțim timpul, să ne odihnim, dar s-au schimbat lucrurile. Tu crezi că toate mereu sunt perfecte sau că dacă stai singur nu mai ai necazuri?

Soțul e fierea mai agitată și probabil asta simte și copilul. Mereu e cel grăbit, cel ce merge, vine, pleacă, se întoarce și copilul nu mai înțelege nimic. Și când se joacă, se joacă agitat cu el, îl alerge, îl gâdilă, Sare etc., și copilul rămâne cu energia aia, iar el pleacă. Dar nu prea ai cui să explici lucrurile astea, că el înțelege că i-am zis eu să nu se mai joace cu copilul sau că am chef de scandal. Dacă îi zic să se calmeze, zice de ce nu stau acasă, că el nu are timp de lucruri din astea.

Pai divorteaza. Te tot plangi ca bla bla e greu, aia e, te-ai casatorit accepti consecintele.

La fel și tu, dacă ai frustrări, neîmpliniri sufletești sau nu poți să schimbi două vorbe cu cineva, renunță la TPU, dacă știi ce înseamnă totuși TPU (toți pentru unu). E un grup de susținere și suport; tu, ca troll, ești degeaba.

Pare ca esti in circuit închis și tu vrei sa ieși mai mult, sa cunosti lumea

Daca nu exista depresie nu se mai sinucidea nimeni! La ăștia multi ar trebui sa le transmiți sa își facă lobotomie că oricum nu au prea multa minte.

Ai sa auzi lucuri de genul"pe vremea lui mamaie"..Pe vremea aia erai foarte ocupat cu alte munci ca să te intereseze de copii, ii lăsai și singuri în casa sa îți faci munca sau sa pleci.Iar de partener nu mai zic, ca toți se comportau la fel și bătaie și gura lumii era lege.Si și asa s-au sinucis oameni, au cedat psihic etc deși "nu exista depresie".

Cum ziceam, comunicare din parti. Fie e si el deschis sa ajungeti la un numitor comun, fie o sa ai o viata mizerabila, fie divortati si pleci sa iti vezi de restul vietii tale in pace asa cum o sa ti-o cladesti tu. Ce alegi depinde doar de tine...

Sa de-a domnul sa se confrunte și ei cu așa ceva dar sa nu se mai poate ridica din pat că asta face depresia uneori! Poate sunt rău dar sunt satul de țărani de genul