Parintii nostri s-au sacrificat pentru noi, acelasi lucru facem si noi pentru copii nostri care la rindul lor se sacrifica pentru copii lor si etc., intrebarea mea este :
- Asta-i viata?

Daca traiesti in Romania? Da.Pe noi ne sacrifica statul pentru propriile lor interese, nu pentru copii nostri.

Sa nu uitam ca exista unele exceptii meschine, dar exista. Sunt parinti care-si trimit copiii la cersit, deci, aici nu poate fi vorba de sacrificiile parintelui fata de mezin.
In legatura cu intrebarea ta, cam da!

Daca ar fi vorba numai despre sacrificiu, intr-adevar viata ar putea fi insuportabila.Numai ca existenta copiilor nu inseamna numai sacrificiu ci si satisfactii.

Nu, nu este asa asta e un scop in viata nu reprezinta viata in sine, fiecare persoana se simte implinit intr-un anumit camp. Unii aleg profesia, au relatii trecatoare, putini amici dar sunt nr 1 in ceea ce fac si asta ii face sa se simta impliniti, alte persoane aleg familia, fac copii sacrificii pentru o viata si un viitor cat mai bun iar asta ii face sa se simta impliniti altii aleg altceva s. a. m. d in final nu cred ca exista lucru mai multumitor decat cel de a face fericita persoana sau persoanele pe care le iubesti de a fi inconjurat de acestea viata in sine este compusa din multe alte lucruri in afara de familie

Si asta face parte din viata, de fapt cea mai mare bucurie in viata ti-o dau copii fiindca ii iubim neconditionat, si ei la fel

Trebuie sa acceptam ca viata pana la urma e un sir de sacrificii

Este o parte din ea!

Nu cred ca trebuie numit sacrificiu, este mai degraba dragoste parinteasca.

Cuvantul sacrificiu in acest context, este doar o conventie in vorbire!
Am putea numi sacrificiul parintilor pentru copii perioada cuprinsa de la nasterea copilului si pana cand implineste 18 ani.
Intrebarea este: sa avem un singur copil sau mai multi sau niciunul?! Oricum dupa 18 ani copilul trebuie, este obligat sa-si ia zborul, parintii traind a doua "tinerete"...
Daca viata in familie este traita in ARMONIE cu sine si in ARMONIE cu familia, nu se poate numi SACRIFICIU. Este nevoia de sacrificiu! Este doar parerea mea.

Parca n-as folosi cuvantul sacrificiu, nu stiu, mi se pare cam dur in relatia parinte-copil.
Cred ca e vorba de o ierarhizare a prioritatilor, nevoilor copilului fata ce cele ale parintelui si rezolvarea celor dintai,
dar nu se poate nici sa le lasi pe ale tale, ca parinte.Stii,comprimi rezolvarea mai multor probleme in acelasi timp pe care il aveai pana sa vina copiii pe lume.
Nu-i deloc usor sa fii parinte, uneori e foarte greu, dar e ceva ce da sens, frumusete si echilibru vietii noastre.
Este greu sa fii un parinte implinit, sa fii multumit ca ai facut tot ce a depins de tine pentru ca, copilul tau sa reuseasca in viata, sa-i oferi ce poti tu mai bun, sa-l vezi ca a realizat mai mult decat ai facut tu.Acestea sunt lucrurile care ne framanta mereu.Nu energia sau banii pe care trebuie sa ii consumam cu copiii trebuie sa fie problema. Nu cred ca trebuie sa renuntam la noi pentru copii.Trebuie sa ne organizam altfel decat am facut-o la 20 de ani. Putem sa avem timp si pentru tabieturile noastre, doar ca se schimba ora, ziua la care le facem. Cine renunta la micile placeri ale vietii - cred ca, peste timp, va ajunge la concluzia ca se puteau face toate dar,"acum este prea tarziu". Nu trebuie sa ajungem la batranete adunand azi un regret, maine o perere de rau.Copilul va avea drumul lui in viata si toate "renuntarile" (caci asa le vedem cateodata) nu inseamna nimic pentru el, pentru ca nu le-a simtit.Pe langa asta, putem sa traim fara micile bucurii ale vietii? Nu cred ca trebuie sa o facem, dar vor avea alta valoare si forma.
Fiecare generatie se plange ca a fost sacrificata prin foamete, razboi, comunism, jertfe, molimi etc, dar asta nu inseamna ca este drept sa includem si copiii in toate acestea.

Daca ai traii in alta tara nu
(in Romania nu.)

Stii ce se intampla:-Rutina ne omoara pe toti