Nu stiu cum sa mai reactionez, mama mea este o fire mai nervoasa chiar scandalagoaica, ii sare tandara foarte usor. Am incercat sa vorbesc cu ea, intreband-o de ce e nervoasă sau sa fie mai calma, dar tot ce am reusit sa fac este sa zica doar replici de genul: vezi-ti de treaba ta, imi reprosa acțiunile mele din trecut, zicea ca fac misto de ea ca de ce o intreb si asta e o problema a ei, daca incerc sa imi exprim si eu opinia strict a mea incepe sa ma fac mistocar, sau ma înjură, chiar la dracuit ajunge. Uneori se mai intampla sa mai ma lovească, dar nu a mai facut asta ca o ameninta sem, la nervi, ca o dau la politie pentru violenta. Sunt si momente cand zici ca nu este ea, dar sunt rare. Nu mai stiu ce varianta sa fac, nu vreau sa devin distant de ea, rece, chiar sa ajung la Doamne fereste ura. Poate da, o fi si varsta mea de 14 aproape 15 ani, de vina, modul cum vad eu lucrurile, dar vreau sa gasesc o solutie care sa ne avantajeaze pe amandoi. Multumesc ca ai citit pana aici si multumesc anticipat.

Poate că răspunsul ăsta nu prea va fi de ajutor, dar mama ta te iubește, asta e sigur și nu trebuie să te îndoiești de asta. Chiar dacă uneori poate părea de neînțeles, sunt sigură că ai avut și momente în care te-ai simțit bine alături de ea. Înțeleg că nu vrei să te distanțezi de ea sau mai rău, să ajungi să o urăști, dar... pentru asta trebuie să încerci să o înțelegi, să încerci atât de tare încât să ajungi la un moment dat să o înțelegi cu adevărat. Părinții noștri au multe pe cap și reușesc al naibii de bine să ascundă asta de noi. Eu cred că mama ta e o persoană bună, doar că există ceva ce o face să se comporte greșit cu tine. Poate că are probleme la locul de muncă, poate că se confruntă cu sentimente pe care nu și le poate controla sau poate că e atât de îngrijorată pentru tine, încât nu-și dă seama că reacțiile ei îți provoacă rău și durere. În orice caz, ceva o macină pe dinăuntru. Schimbările de la o stare de alta sunt normale atunci când avem incertitudini, atunci când avem ceva ce ne atârnă greu de inimă, făcându-ne să ne îndreptăm energia asupra oamenilor la care ținem și să-i rănim. Fii îngăduitor cu ea, dacă nu vrea să vorbească despre ceea ce o deranjează înseamnă că nu e încă pregătită, așa că zic să nu încerci deocamdată să-i scoți cuvintele cu cleștele. Fă-o să-și dorească singură să îți mărturisească ceea ce i se întâmplă. Iar pentru asta, acordă-i timp, acolo unde vezi că nu poate vorbi, nu o face, las-o să se liniștească. Când o vezi tristă sau gânditoare, confuză, ai putea încerca să îi vorbești cum i-ai vorbi unui prieten, pe un ton cald. Poți începe cu întrebări minore, cum ar fi... ce a făcut asta, cum a fost ziua ei, apoi poți încheia cu ceva mai profund, cum ar fi să o întrebi cum se simte. Ajut-o dacă are nevoie de ajutor și da, știu că uneori e dificil să lăsăm de la noi, dar atunci când ținem la cineva merită să o facem. Mereu vom rămâne copiii părinților noștri, indiferent de vârstele pe care le vom dobândi în timp, de asta e important să înțelegem înainte de a ne aștepta să fim înțeleși.
Între timp, ca să nu te simți singur, ai putea să-ți ții gândurile ocupate. Ai pasiuni? Dacă da, dedică-te lor cu totul, găsește un refugiul în ele și desparte-te de realitate pentru timp. Dacă nu, găsește una! Poate fi orice: sport, scris, jocuri de calculator, desen, muzică, chiar și o materie care te încântă foarte tare, cum ar fi... mie îmi place biologia, iar ție îți poate plăcea oricare alta, atât de tare încât să aprofundezi în ea și astfel să te exteriorizezi de griji.
Poate că am scris mult prea prea mult și fără sens, dacă e așa... îmi cer scuze și sper că n-am plictisit.