Vreau sa aflu cateva date despre barbatii musulmani mai exact din egipt: comportament, religie si cateva date despre cum se imbraca.

Cultură

Vestimentația Egiptului Antic

Articol principal: Vestimentația Egiptului Antic

Arta egipteană

S-a spus foarte des despre arta egipteană că este o artă hieratică, care prezintă reprezentarea personajelor în atitudini convenționale, solemne, rigide, conform regulilor fixate de canoanele religioase. În realitate este mai degrabă o artă funerară, a artă ale cărei monumente erau destinate cultului morților sub diferite forme. Ar fi inexact să considerăm operele de artă egiptene ca o expresie a vieții religioase intense.

Arta egipteană nu este o adeziunea la divinitate și nici o credință fierbinte în transfigurarea vieții după poruncile lui Maat ce reprezentau adevărul și dreptatea. Această artă exprimă năzuința ca fericirea din lumea aceasta, a celor nobili, bogați și puternici, să continue și pe lumea cealaltă.

Putem admira valoarea estetică a multor opere de artă egiptene, dar nu putem ignora faptul că ele au fost create cu prețul unor mari suferințe omenești. Herodot relatează, admirând piramidele, suferințele și munca istovitoare ale egiptenilor ca să le înalțe: "Au fost necesari două zeci de ani ca să se zidească piramida însăși…" Despre faraonul care a construit-o scrie: "După ce Keops a domnit, poporul a îndurat tot felul de suferințe … el sili pe egipteni să lucreze pentru el. Unora le-a dat sarcina să tragă până la Nil pietre extrase din malul libian (malul libian = malul Nilului). Ei lucrează fără odihnă în număr de o sută de mii, schimbați la fiecare trei luni. Poporul copleșit a construit drumul pe care erau aduse pietrele în zece ani, și el era o lucrare, cu puțin mai mică decât piramida însăși, după cât mi se pare."

Sigur este însă că arta egipteană există de peste trei zeci și trei de secole, adică, după cum afirma E. Drioton și P. du Bourguet în studiul lor Arta faraonilor, mai mult decât oricare alta din lume. Lucrul remarcabil este că de la ea ne-a rămas cel mai mare număr de mărturii ale apogeului ei, chiar mai mult decât de la arta grecească, romană sau asiro-babiloniană.

Dar egiptenii nu aveau noțiunea de artă în sensul pe care îl cunoaștem noi astăzi. Artiștii lor, sculptori sau pictori, se confundau cu artizanii. De abia în Grecia din sec. VI-V î. H. sculptorul și pictorul capătă un statut aparte în rândul artizanilor. Cea mai mare parte a operelor de artă egiptene sunt anonime tocmai fiindcă artistul nu era socotit demn de o cinste deosebită. Pe de altă parte, arta egipteană era o artă angajată, având scopuri precise. Ea nu urmărea realizarea frumosului, aș cum o icoană ortodoxă nu năzuiește la exprimarea frumosului, ci să reprezinte o alegorie a binelui, a virtuții. În ceea ce privește conceptul de frumos în egipteană se știe că acest termen are și sensul de "bun" (moral și utilitar) și sensul de "frumos" (estetic). Aceste tendințe sunt vizibile încă din imperiul vechi, unde cele două sensuri coexistă. În greacă termenul "frumos" – kalos capătă sensul de "bun" doar în epoca creștină.

Opera de artă egipteană nu trebuie admirată pentru frumusețea ei, ci înțeleasă, interpretată prin degajarea sensului magic și mitic pentru care a fost creată. Mesajul ei trebuie citit și pus în relație cu împrejurările, locurile, personajele, zeitățile, episoadele mitice sau acțiunile magice la care se referă. O operă de artă egipteană trebuie așadar nu admirată pentru frumusețea ei, ci citită, înțeleasă în sensul în care scrie Spinoza: "Non ridere, nec flere; neque mirari sed intelligere" ("Să nu râzi, să nu plângi, nici să admiri, ci să înțelegi").

Este de remarcat imobilismul artei egiptene, faptul că nici variații de gust, nici influențe exterioare nu au putut să modifice vreodată această artă. Acest imobilism nu trebuie pus pe seama imobilismului credințelor și religiilor egiptene, ci pe stabilitatea și constanța modului de producție tributal, care s-a menținut până în vremea dominației bizantine și arabe. Neschimbate au rămas și interdicțiile ritualice, vrăji, descântece, mituri, ceremonii sacre și practici magice pe care le putem numi "religiile egiptene". Odată cu declinul statului egiptean și cu biruința creștinismului se dezvoltă o altă artă, diferită de cea "arhaică" egipteană.

Câtea caractere esențiale ale creației egiptene de-a lungul veacurilor ar fi:

* O operă de artă egipteană este recunoscută cu multă ușurință printre multe alte creații pentru că ea are atribute absolut specifice. Unicitatea artei egiptene frapează pe orice om de cultură prin originalitatea singulară a caracterelor ei constituente.

* O operă de artă egipteano nu este o creație gratuită, o căutare a frumosului în sine, ci are un sens mitologic ori mistic care trebuie căutat, identificat.

* Imobilismul artei egiptene și lipsa ei de evoluție sunt urmări ale imobilismului modului de producție tributal.

* Arta egipteană a fost anonimă și nu cunoaștem decât foarte rar numele sculptorilor sau al pictorilor care au realizat o operă. Aceasta se datora și faptului că la o operă au colaborat mai mulți artizani, creația artistică fiind colectivă. Diodor din Sicilea scrie: "Astfel, după ce artizanii s-au înțeles între ei asupra înălțimii statuii, se duc să facă fiecare la el acasă părțile pe care și le-au ales."

* În pictură și în sculptură artiștii egipteni folosesc o serie de reguli cu privire la proporțiile corpului omenesc, Canon: reprezentarea feței și chipul omenesc în general urmează o convenție impusă de fondul magic și mitic al artei egiptene.

* Culorile din picturi, ca și cele cu care se acopereau statuile, aveau un anumit sens magic.

Pentru studierea artei egiptene criteriul cronologic este lipsit de semnificație din două motive. Primul este datorită imobilismului artei, care face creațiile din imperiul vechi să fie similare celor din mileniul I î. H. Al doilea motiv este faptul că a existat în istoria artei egiptene o epocă marcată de arhaism, în vremea dinastiei saite, când au început să se reproducă opere similare celor din imperiul vechi.