Care sunt regizorii vostri preferati si de ce? Dar filmele preferate regizate de ei?

Ordinea e aleatorie:

Martin Scorsese: Goodfellas, Casino, Raging Bull, Wolf of Wall Street și Taxi Driver.
Omul knows his ***; știe să construiască personaje reale, în împrejurări reale, cu replici din lumea reală, cu conflicte interioare și exterioare din lumea reală. În filmele lui apar printre cele mai problematice și intrigante personaje din cinematografie: Travis Bickle, Jack LaMotta, Rupert Pupkin, să numesc doar 3.
Robert DeNiro.

Akira Kurosawa: Ikiru, Yojimba, Seven Samurai, Throne of blood, Rashomon.
Kurosawa e un colos. Am auzit regizori clasici spunând urâte unii despre alții (Godard despre Antonioni, Bunuel despre Godard, Bergman despre aproape toți), dar nu am auzit pe niciunul să spună ceva rău despre japonez. Inovativ până în măduva oaselor, a adus pe ecran tehnici și tipologii de scene care până azi au fost atât de copiate și uzate încât au devenit clișee. Cel mai bun lucru la Kurosawa e că a știut să împace atât de bine factorul acțiune cu cel uman, atât în cadrul unuia și aceluiași film, cât și în filmografia sa. Și nu sunt vreun maniac după „mesajul" filmelor, dar Kurosawa are mereu un mesaj puternic de transmis și știe cum să o facă. Toshiro Mifune. Japonia. Faptul că are cele mai bune scene de final.


Stanley Kubrick: Paths of glory, Clockwork Orange, Full Metal Jacket, Lolita.


Tarantino: Pulp fiction, Reservoir dogs, Jackie Brown.
Cred că Tarantino îmi place mai mult ca scenarist decât ca regizor, dar și faptul că știe să-și instruiască actorii despre cum să livreze o replică e muncă de regizor. E entertaining. Post-modernismul pentru care e aspru criticat de unii. Faptul că poate scăpa cu orice clișeu, măgărie sau greșeală prin „e Tarantino". E un fel de copil răsfățat al Hollywood-ului. Faptul că a știut să se lase influențat la greu de Godard, fără să ia de la el și factorul plictiseală.

Frații Coen: Miller's Crossing, Barton Fink, Fargo.
În multe dintre filmele lor există un factor de ridicol și imposibil, și totuși ajungi să empatizezi cu personajele. Dialoguri impecabile.

Sidney Lumet: 12 angry men, Serpico, Dog day afternoon, Network.
Nu folosește muzică în filmele sale, și totuși nu reușește să plictisească. Film-makerii se folosesc de muzică pentru a ajuta la pacing, de cele mai multe ori, de a ține audiența conectată sau pentru a avea grijă să ne anunțe, ca un ghid la zoo, „uitați, copii, aici a născut gorila Piept Păros". Lumet nu are nevoie de așa ceva și totuși nu plictisește. E unul dintre motivele pentru care nu-s prea entuziasmat când aud de Spielberg (deși are filme bune, și două capodopere: Lista lui Schindler și Jawa). Pentru că e un expert la a scoate la iveală mizeria și coruptibilitatea din oameni, prin filmele sale.

Alfred Hitchcock: Rope, Rear window, Dial M for murder.
Să fiu sincer, nu prea m-a prins niciodată chestia cu suspansul la filmele lui (că știu că lumea pentru asta îl aplaudă și el cu asta ținea). Nu spun că nu e acolo, dar nu e genul de suspans care să mă prindă pe mine. Însă aproape toate filmele sale au o intrigă bine construită.

Antonioni: Blowup și La notte.
Nu am văzut multe de la el; de fapt, le-am văzut doar pe cele două, numite mai sus. Dar ambele m-au impresionat, deci până acum are o rată de 100%. Antonioni nu e un regizor discret; unii spun că un regizor bun e ăla căruia nu-i simți prezența. Pot fi de acord și cu asta, însă prezența italianului nu mă deranjează absolut deloc, fiindcă știe unde să stea și prezența lui nu a fost niciodată intrusivă, ci cu un scop. Poate peste câteva filme o să-mi vină să-i spun să mă lase să mă uit la film, dar după primele 2 nu am nicio problemă cu el acolo.

Bunuel: The discreet charm of the bourgeoisie, Simon del desierto și Belle du jour.
Suprarealism. Chiar și atunci când, la prima vedere, totul e normal și ai impresia că te uiți la un film cu o desfășurare realistă, și îți vine să lași garda jos, o să ai niște surprize.

Autorii de carti, de isotorie, egiptologie, arta,,, samd.
Asa ar fi Tim Burton- Batman.

Unul dintre ei ar fi Quentin Tarantino cu : Django Unchained si Pulp Fiction.
Iar altul ar fi Francisc Ford Coppola cu : The God Father 1, 2, 3.

Tim Burton, nu stiu de ce. Edward Scissorhands.

Ordinea e aleatorie:

Martin Scorsese: Goodfellas, Casino, Raging Bull, Wolf of Wall Street și Taxi Driver.
Omul knows his business; știe să construiască personaje reale, în împrejurări reale, cu replici din lumea reală, cu conflicte interioare și exterioare din lumea reală. În filmele lui apar printre cele mai problematice și intrigante personaje din cinematografie: Travis Bickle, Jack LaMotta, Rupert Pupkin, să numesc doar 3. Robert DeNiro.

Akira Kurosawa: Ikiru, Yojimba, Seven Samurai, Throne of blood, Rashomon.
Kurosawa e un colos. Am auzit regizori clasici spunând urâte unii despre alții (Godard despre Antonioni, Bunuel despre Godard, Bergman despre aproape toți), dar nu am auzit pe niciunul să spună ceva rău despre japonez. Inovativ până în măduva oaselor, a adus pe ecran tehnici și tipologii de scene care până azi au fost atât de copiate și uzate încât au devenit clișee. Cel mai bun lucru la Kurosawa e că a știut să împace atât de bine factorul acțiune cu cel uman, atât în cadrul unuia și aceluiași film, cât și în filmografia sa. Și nu sunt vreun maniac după „mesajul" filmelor, dar Kurosawa are mereu un mesaj puternic de transmis și știe cum să o facă. Toshiro Mifune. Japonia. Faptul că are cele mai bune scene de final.


Stanley Kubrick: Paths of glory, Clockwork Orange, Full Metal Jacket, Lolita.
Maestru cu camera (ca toți cei din listă, de altfel), viziune, își lăsa actorii să improvizeze.

Tarantino: Pulp fiction, Reservoir dogs, Jackie Brown.
Cred că Tarantino îmi place mai mult ca scenarist decât ca regizor, dar și faptul că știe să-și instruiască actorii despre cum să livreze o replică e muncă de regizor. E entertaining. Post-modernismul pentru care e aspru criticat de unii. Faptul că poate scăpa cu orice clișeu, măgărie sau greșeală prin „e Tarantino". E un fel de copil răsfățat al Hollywood-ului. Faptul că a știut să se lase influențat la greu de Godard, fără să ia de la el și factorul plictiseală.

Frații Coen: Miller's Crossing, Barton Fink, Fargo.
În multe dintre filmele lor există un factor de ridicol și imposibil, și totuși ajungi să empatizezi cu personajele. Dialoguri impecabile.

Sidney Lumet: 12 angry men, Serpico, Dog day afternoon, Network.
Nu folosește muzică în filmele sale, și totuși nu reușește să plictisească. Film-makerii se folosesc de muzică pentru a ajuta la pacing, de cele mai multe ori, de a ține audiența conectată sau pentru a avea grijă să ne anunțe, ca un ghid la zoo, „uitați, copii, aici a născut gorila Piept Păros". Lumet nu are nevoie de așa ceva și totuși nu plictisește. E unul dintre motivele pentru care nu-s prea entuziasmat când aud de Spielberg (deși are filme bune, și două capodopere: Lista lui Schindler și Jaws). Pentru că e un expert la a scoate la iveală mizeria și coruptibilitatea din oameni, prin filmele sale.

Alfred Hitchcock: Rope, Rear window, Dial M for murder.
Să fiu sincer, nu prea m-a prins niciodată chestia cu suspansul la filmele lui (că știu că lumea pentru asta îl aplaudă și el cu asta ținea). Nu spun că nu e acolo, dar nu e genul de suspans care să mă prindă pe mine. Însă aproape toate filmele sale au o intrigă bine construită.

Antonioni: Blowup și La notte.
Nu am văzut multe de la el; de fapt, le-am văzut doar pe cele două, numite mai sus. Dar ambele m-au impresionat, deci până acum are o rată de 100%. Antonioni nu e un regizor discret; unii spun că un regizor bun e ăla căruia nu-i simți prezența. Pot fi de acord și cu asta, însă prezența italianului nu mă deranjează absolut deloc, fiindcă știe unde să stea și prezența lui nu a fost niciodată intrusivă, ci cu un scop. Poate peste câteva filme o să-mi vină să-i spun să mă lase să mă uit la film, dar după primele 2 nu am nicio problemă cu el acolo.

Bunuel: The discreet charm of the bourgeoisie, Simon del desierto și Belle du jour.
Suprarealism. Chiar și atunci când, la prima vedere, totul e normal și ai impresia că te uiți la un film cu o desfășurare realistă, și îți vine să lași garda jos, o să ai niște surprize.

NB: la explicații, am preferat să las deoparte cât s-a putut chestii precum „îmi place cum se joacă cu camera", „îmi plac unghiurile alese", „îmi plac fiindcă filmele lor sunt filmate ca și cum ar fi niște fotografii", fiindcă asta se aplică by default la toți din listă. Am încercat să mă axez pe particularități și pe lucrurile prin care se disting, pentru mine, față de restul.