Va place filmul "Hachiko"(2009)? De ce?

Iată că, după ce imaginea lui a fost imortalizată în statui de bronz plasate în faţa gării Shibuya din Tokyo şi în faţa gării Odate şi după ce a devenit personaj de cărţi pentru copii, celebrul caine din rasa Akita botezat Hachiko a atras atenţia regizorului suedez triplu nominalizat la premiul Oscar Lasse Hallstrom, care a decis să reitereze povestea ce a constituit subiectul originalului japonez „Hachiko Monogatari" din anul 1987. Bazată pe o întamplare reală ce a impresionat generaţii întregi de oameni de pe tot Globul şi a stors lacrimi din ochii cei mai insensibili, drama de familie „Hachiko: A dog’s story" pune accentul pe relaţia specială de afecţiune şi loialitate creată între profesorul de muzică Parker Wilson (un Richard Gere mult îmbătranit, potrivit pentru rolurile de soţ, tată şi bunic, dar nu lipsit de oarecare farmec) şi simpaticul căţel Hachi, al cărui nume simbolizează în limba japoneză norocoasa cifră 8.

Deşi nu pare la fel de inteligent ca labradorul auriu Marley şi cu siguranţă nu îl întrece pe acesta în nazbatii, energie şi vitalitate, Hachi compensează prin expresivitate, tristeţea permanentă a ochilor lui transformandu-l în alegerea optimă pentru respectivul rol în care trebuie să deplangă moartea prematură a stăpanului timp de 9 ani de la producerea cernitului eveniment. Ghemul portocaliu de blană, care se teme de sconcşi, nu cerşeşte alintări şi refuză cu obstinaţie să alerge după mingea de tenis sau să se implice în orice alte activităţi care fac deliciul cainilor, dovedeşte un ataşament total şi necondiţionat faţă de bărbatul familiei, faţă de masculul Alfa, pe care îl iubeşte şi îl respectă pentru că i-a dat şansa la o viaţă fericită atunci cand l-a cules de pe peronul staţiei de cale ferată şi l-a adăpostit în propria casă, în pofida protestelor iniţiale ale soţiei sale Cate Wilson (Joan Allen). Deşi este povestea lui Hachiko, aşa cum indică şi titlul filmului, fiind normal ca frumosului căţel şi legăturii sale afective cu stăpanul să i se acorde o atenţie deosebită, este păcat că scenaristul Stephen P. Lindsey a trecut atat de succint peste relaţia lui Parker Wilson cu soţia lui Cate şi cu fiica lui Andy deoarece un mariaj cu o lungime de peste 25 de ani şi complicaţiile aduse în viaţa cuplului de maturizarea unicului copil ar fi putut reprezenta acea plusvaloare de care avea nevoie pelicula pentru a nu lăsa impresia de simplitate şi monotonie. Din punctul meu de vedere s-a insistat exagerat de mult pe prezentarea gesturilor de tandreţe pe care profesorul i le oferă cu generozitate lui Hachi în detrimentul dovezilor de afecţiune faţă de soţie şi fiică, practic existand o singură scenă în care Parker Wilson îşi aminteşte să fie romantic cu Cate şi să îi facă acesteia o surpriză plăcută şi tot o singură scenă în care tatăl îşi manifestă vizibil dragostea pentru Andy atunci cand este informat că va deveni bunic.

Evident că Hachiko face parte din familia Wilson, detaliu subliniat cu prilejul căsătoriei lui Andy cu Michael atunci cand animalul curat, periat şi parfumat tronează la loc de cinste pe un fotoliu în mijlocul invitaţilor, însă nu se justifică impresia pe care o lasă involuntar Richard Gere că ar investi mai multe sentimente în Akita decat în cele mai importante două femei din viaţa lui. Cu excepţia acţiunii schematice şi liniare, ce nu dezvoltă în simplitatea ei decat legătura dintre Hachi şi Parker Wilson, a senzaţiei de repetitivitate, învartire în cerc şi uniformitate plictisitoare pe care o creează faptul că profesorul este condus la gară în fiecare dimineaţă de către cainele lui credincios şi aşteptat seara la aceeaşi oră, în acelaşi loc, timp de mai mulţi ani de către Akita, nu am ce reproşa acestei drame care şi-a atins scopul de a face să curgă lacrimile în fluviu pe chipurile spectatorilor emotivi şi iubitori de animale, cărora li s-a demonstrat o dată în plus că devotamentul, altruismul şi generozitatea pe care le ascunde inima unui caine sunt mai mari decat cele care zac în sufletul unui om. Nu ştiu dacă voi credeţi în existenţa vieţii de apoi, într-un Rai în care oamenii trăiesc în armonie cu animalele lor de companie, în posibilitatea unei reuniuni cu fiinţele dragi după moarte, însă regizorul Lasse Hallstrom a vrut să răsplătească fidelitatea fără cusur a cainelui care a mers zi de zi la gară pentru a-şi aştepta stăpanul, timp de 9 ani după decesul acestuia provocat de un atac de cord, prin introducerea unei scene finale onirice, în care un Hachiko muribund, obosit, cu blana scămoşată şi neîngrijită, cu privirea încărcată de suferinţă şi regret, alunecă spre moarte cu voluptatea promisiunii de a se reuni cu stăpanul iubit. Un Hachiko bătran ca Matusalem, care îşi tarşeşte paşii pe drumul spre gară, doarme pe sub vagoane, este hrănit şi dezmierdat de oamenii ce l-au cunoscut pe profesor şi îşi caştigă traiul din afaceri insignifiante dezvoltate pe langă staţia de cale ferată, se metamorfozează brusc într-un pui abandonat de Akita, cules de pe peronul aceleiaşi gări de către un Parker Wilson cu mult mai tanăr şi apoi într-un Hachiko matur, care aleargă în întampinarea stăpanului abia coborat din tren şi se joacă cu acesta prin iarba din curtea casei. Emoţionant într-adevăr momentul în care doamna Cate Wilson vizitează după aproximativ o decadă oraşul în care a fost atat de fericită alături de soţul şi fata ei, fiind şocată şi profund impresionată să-l descopere în faţa gării pe animalul credincios crescut de către familia sa, peste care anii scurşi au brăzdat semne la fel de adanci ca şi pe chipul ei, aşteptandu-şi stăpanul cu o încăpăţanare demnă de invidiat.

Un film de familie fără pretenţii de capodoperă, recomandat deopotrivă copiilor şi adulţilor (în speranţa că nu îi va face pe cei mici să jelească atat de zgomotos încat să îi înnebunească pe părinţi), cu o morală excelentă din care se pot trage nişte învăţăminte general valabile, drept pentru care primeşte din partea mea nota 8. Cu menţiunea că atat de frumos este Hachiko încat, dacă m-aş fi lăsat copleşită de pofta de a-mi înfige degetele prin blana lui portocalie, i-aş fi dat o notă de 10. Cainelui desigur, nu filmului…