Cand faci throat bass, ce vibreaza in gat? (NU, nu sunt corzile vocale!)

Se numeste laringe si fac parte si corzile vocale care participa si ele la "concert"
"Laringele este un organ complex ce funcţionează ca un sfincter la nivelul joncţiunii dintre tractul digestiv şi tractul respirator şi participă la protecţia căilor respiratorii, respiraţie şi fonaţie. Funcţiile laringelui se clasifică în funcţie de prioritate astfel:
- prima este reprezentată de protecţia căilor respiratorii inferioare;
- a doua este reprezentată de respiraţie;
- a treia este reprezentată de funcţia de fonaţie.
Pentru realizarea acestor funcţii, structurile interne şi externe ale laringelui interacţionează într-un mod complex.
Anatomia laringelui
Laringele este alcătuit din mai multe cartilagii.
Cartilajul tiroid
Este un cartilaj cu formă de carte deschisă posterior, această formă având rolul de a proteja structurile anatomice interne ale laringelui. Este cel mai mare cartilaj al laringelui şi este alcătuit din 2 lame de formă patrulateră ce se unesc anterior. La bărbaţi, cele 2 lame fuzionează aproximativ la 90 de grade, cartilajul tiroid fiind mai proeminent şi purtând denumirea de „mărul lui Adam". La femei această proeminenţă lipseşte, fuziunea având loc la aproximativ 120 de grade (unghiul cu deschiderea către posterior, fiind format de unirea celor 2 lame). La nivelul marginii superioare, cele două lame nu fuzionează complet, pe linia mediană identificându-se incizura tiroidiană. Pe faţa posterioară, fiecare lamă are un corn superior şi unul inferior. Cornul inferior se articulează cu faţeta corespunzătoare de la nivelul cartilajului cricoid, participând la formarea articulaţiei crico-tiroidiene. Aceasta este o articulaţie de tip sinovial ce permite rotaţia cartilajului cricoid. Această rotaţie variază în funcţie de tensiunea de la nivelul corzilor vocale. Cornul superior este unit de marele corn al hioidului prin ligamentul lateral tirohioidian. Acest ligament conţine uneori nişte cartilagii accesorii ce poartă denumirea de cartilajele triticee. Cele două ligamente tirohioidiene laterale, împreună cu ligamentul tirohioidian medial sunt condensări ale membranei tirohioidiene. La nivelul cornului superior a lamei tiroidiene se poate identifica o protuberanţă ce poartă denumirea de tuberculul superior. La 1 cm superior de acest tubercul, trece artera laringiană superioară, nervul laringeu superior şi limfaticile asociate. La acest nivel se realizează anestezia transcutanată a laringelului superior.
Foarte importantă este relaţia corzilor vocale cu cartilajul tiroid. Comisura anterioară a corzilor vocale se găseşte la jumătatea distanţei dintre incizura tiroidiană şi marginea inferioară a cartilajului tiroid. Cartilajul tiroid este îmbrăcat de o pătură groasă de pericondru cu excepţia suprafeţei interne corespunzătoare comisurii anterioare. La acest nivel se găsesc 5 ligamente, din partea superioară în partea inferioară fiind reprezentate de:
- ligamentul median tiro-epiglotic;
- ligamentele vestibulare bilaterale sau corzile vocale false;
- ligamentele vocale bilaterale sau corzile vocale adevărate.
Cartilajul cricoid
Este un cartilaj cu formă de inel cu pecete, pecetea fiind localizată posterior. Este singura structură a laringelui ce înconjoară complet calea respiratorie şi are un rol major în realizarea funcţiei laringelui. Marginea sa inferioară este aproape orizontală şi este ataşată de primul cartilaj traheal prin intermediul ligamentului crico-traheal. La nivelul feţei posterioare a cricoidului se inseră muşchii cricoaritenoizi posteriori ce sunt separaţi de o linie mediană şi îndeplinesc funcţia de abducţie a corzilor vocale. La nivelul liniei mediane, sunt ataşate şi două fascicule a fibrelor longitudinale ale musculaturii esofagului. La nivelul marginii superioare a pecetei cricoidului se găsesc cartilajele pereche aritenoide. Între marginea inferioară a cartilajului tiroid şi marginea superioară a cartilajului cricoid se găseşte membrana cricotiroidiană. Această structură va fi incizată în cazul realizării unei cricotirotomii în urgenţă.
Cartilajele aritenoide
Sunt cartilaje pereche ce se articulează cu porţiunea posterosuperioară a cartilajului cricoid. Mişcările acestor cartilagii şi a corzilor vocale ataşate lor permit realizarea diverselor funcţii ale laringelui. Fiecare aritenoid are formă de piramidă cu o bază, un vârf şi trei feţe. Baza aritenoidului realizează faţeta articulară, dar şi apofizele musculare şi vocale. Articulaţia cricoaritenoidiană este o articulaţie sinovială cu mişcări complexe. Feţele anterolaterale primesc ligamentele vestibulare, dar şi muşchiul tiroaritenoid şi muşchiul vocal. Faţa posterioară primeşte inserţii musculare, iar în porţiunea medială se observă ligamentul posterior cricoaritenoid. La nivelul apexului cartilajelor aritenoide se găsesc cartilajele corniculate.
Cartilajele corniculate
Sunt cartilagii mici, pereche, fibroelastice, ce mai poartă denumirea de cartilajele lui Santorini.
Epiglota
Este un cartilagiu sub formă de frunză cu peţiol ce funcţionează ca o supapă împotriva intrării alimentelor înghiţite, la nivelul căilor respiratorii inferioare. În timpul deglutiţiei laringele este ridicat anterosuperior. Acest lucru împinge epiglota în baza limbii, determinând acoperirea orificiului superior al laringelui. În partea superioară epiglota este ataşată de osul hioid prin ligamentul hioepiglotic. În partea inferioară sau la nivelul peţiolului se ataşează la nivelul suprafeţei interne a cartilajului tiroid, puţin deasupra comisurii anterioare, prin intermediul ligamentului tiroepiglotic. Suprafaţa cartilajului epiglotic are multiple depresiuni, iar mucoasa prezintă glande ce secretă mucus. Epiglota poate fi împărţită într-o porţiunea suprahioidiană şi una infrahioidiană. Porţiunea suprahioidiană este liberă, atât pentru faţa laringiană, cât şi pentru faţa linguală. Prin reflectarea mucoasei de la nivelul suprafeţei laringiene a epiglotei la nivelul bazei limbii rezultă trei falduri:
- faldurile laterale glosoepiglotice;
- faldul median glosoepiglotic.
Cele două depresiuni formate de aceste falduri poartă denumirea de valecule. Porţiunea infrahioidiană este liberă numai la nivelul feţei laringiene. Această faţă conţine o mică protuberanţă ce poartă denumirea de tubercul. Între faţa anterioară, membrana tirohioidiană şi cartilajul tiroid există o bursă grăsoasă la nivelul spaţiului preepiglotic ce poate fi sediul unor edeme, flegmoane sau abcese preepiglotice.

În părţile laterale se găseşte membrana pătrată ce se extinde până la nivelul cartilajelor aritenoide şi corniculate formând faldurile ariepiglotice.
Ţesutul elastic al laringelui
Este reprezentat de două porţiuni:
- membrana pătrată a laringelui, supraglotic
- conul elastic şi ligamentele vocale ale laringelui, la nivel glotic şi infraglotic.
Membrana pătrată este ataşată în porţiunea superioară la nivelul marginii laterale a epiglotei, iar în porţiunea inferioară, la nivelul catilajelor aritenoide şi corniculate. Această structură şi mucoasa supraiacentă alcătuiesc faldurile ariepiglotice. Fiecare fald formează o porţiune din peretele medial al fiecărui sinus piriform. Marginea inferioară a membranei pătrate alcătuieşte ligamentele vestibulare.
Conul elastic este o structură elastică mai groasă ce se ataşează în porţiunea inferioară la nivelul marginii superioare a cartilajului cricoid. În porţiunea superioară se ataşează la nivelul comisurii anterioare a cartilajului tiroid şi la nivelul apofizelor vocale a aritenoidelor. În porţiunea superioară conul elastic se îngroaşă şi formează ligamentele vocale. În porţiunea anterioară, conul formează membrana cricotiroidiană, iar la nivelul liniei mediane acesta se îngroaşă şi formează ligamentul cricotiroid. Extensia superioară a conului formează membrana tiroglotică. Deoarece, de obicei este incompletă, această membrană formează o barieră incompetentă în ceea ce priveşte limitarea extinderii în porţiunea inferioară a neoplasmelor transglotice.
Musculatura laringelui
Musculatura extrinsecă
Musculatura extrinsecă a laringelui este reprezentată de acei muşchi ai laringelui ce au drept scop ridicarea, coborârea sau stabilizarea acestuia. Muşchii care contribuie la ridicarea laringelui sunt:
- muşchiul tirohioidian;
- muşchiul stilohioidian;
- muşchiul digastric;
- muşchiul geniohioidian;
- muşchiul milohioidian;
- muşchiul stilofaringian.
Aceşti muşchi au un rol important în ridicarea şi deplasarea spre anterior a laringelui în timpul deglutiţiei.
Principalii muşchi ce realizează coborârea laringelui sunt:
- muşchiul omohioidian;
- muşchiul sternotiroidian;
- muşchiul sternohioidian.
Aceşti muşchi coboară laringele în timpul inspirului.
Alţi muşchi laringieni extrinseci sunt reprezentaţi de:
- constrictorii superior, mijlociu şi inferior;
- muşchiul cricofaringian.
Funcţionarea corespunzătoare a acestor muşchi este importantă pentru realizarea reflexului de deglutiţie.
Musculatura intrinsecă
Muşchii intrinseci ai laringelui sunt acei muşchi ce sunt localizaţi la nivelul endolaringelui, ei modificând diametrul orificiului glotic şi dimensiunile corzilor vocale. Ei sunt reprezentaţi de mai mulţi adductori şi doar de un singur abductor. Cu excepţia muşchiului interaritenoid, musculatura intrinsecă este pereche, aceşti muşchi având o funcţie sincronă.
Muşchiul cricotiroid este localizat la nivelul feţei externe a cartilajului laringian. De obicei prezintă două burţi: porţiunea recta şi porţiunea oblică. Porţiunea recta se ataşează de la nivelul porţiunii laterale a arcului anterior a cartilajului cricoid până la marginea inferioară a cartilajului tiroid, având o direcţie verticală. A doua burtă sau partea oblică, de asemenea se ataşează de la nivelul marginii anterolaterale a arcului cricoidian şi are o direcţie oblică până la nivelul cornului inferior a cartilajului tiroidian. Când muşchii cricotiroidieni, atât cel drept cât şi cel stâng se contractă, determină rotaţia cricoidului şi articulaţiei cricotiroidiene. Această acţiune aduce arcul anterior al cricoidului spre superior, la nivelul marginii inferioare a lamei tiroidiene, în timp ce pecetea cricoidului se deplasează în jos. Această deplasare inferioară creşte distanţa dintre procesele vocale şi comisura anterioară. Rezultatul acestei complexe acţiuni este coborârea, întinderea şi subţierea corzii vocale, în timp ce le aduce spre linia mediană. Aceasta se traduce prin producerea sunetelor cu o frecvenţă mai înaltă.
Muşchiul cricoaritenoidian posterior
Este singurul abductor al corzilor vocale şi îşi are originea într-o depresiune de la nivelul feţei posterioare a pecetei cricoidului, iar fibrele sale au o direcţie oblică, superioară şi laterală, inserându-se la nivelul apofizei musculare a cartilajului aritenoid. Este alcătuit din două burţi, una orizontală şi una verticală. Contracţia acestuia aduce apofizele musculare spre medial, posterior şi inferior, în timp ce lateral are loc rotaţia şi ridicarea apofizelor vocale. Această acţiune determină abducţia, elongaţia şi subţierea corzilor vocale. Funcţia complexă a acestui muşchi determină:
- burta verticală şi cea oblică determină în mod normal abducţia corzilor vocale în timpul respiraţiei, în timp ce
- burta orizontală determină ajustarea poziţiei apofizelor vocale în timpul fonaţiei.
Muşchiul cricoaritenoidian lateral
Este principalul antagonist al muşchiului cricoaritenoid posterior. Îşi are originea la nivelul marginii posterioare a cartilajului cricoid, iar fibrele sale se inseră în porţiunea anterioară a apofizelor musculare. Contracţia acestui muşchi aduce apofizele musculare antero-lateral, iar la nivelul apofizelor vocale determină adducţia şi coborârea acestora. Rezultatul acţiunii este adducţia, elongaţia şi subţierea corzilor vocale.
Muşchiul interaritenoidian sau ariepiglotic
Este singurul muşchi intrinsec fără pereche, alcătuit din două tipuri de fibre musculare. Fibrele transversale trec de la nivelul feţei posterioare a unui aritenoid la nivelul feţei posterioare a celuilalt aritenoid. Prin contracţia acestui muşchi, cartilajele aritenoide se apropie. Fibrele oblice trec de la nivelul feţei posterioare a unui aritenoid la nivelul apexului celuilalt aritenoid, contracţia acestor fibre determină îngustarea orificiului superior al laringelui.

Muşchiul tiroaritenoidian
Se împarte într-un muşchi tiroaritenoidian intern şi unul extern, cel intern fiind mai bine dezvoltat decât cel extern. Muşchiul tiroaritenoidian extern îşi are originea la nivelul comisurii anterioare şi se inseră la nivelul feţei laterale a cartilajului aritenoid. Contracţia sa determină apropierea apofizelor vocale şi a comisurii anterioare, aceasta determinând adducţia corzilor vocale. De asemenea, determină şi adducţia corzilor vocale false. Tiroaritenoidianul extern mai trimite şi câteva fibre musculare la nivelul membranei pătrate. Muşchiul tiroaritenoidian intern sau muşchiul vocal îşi are originea la nivelul comisurii anterioare şi se inseră la nivelul apofizei vocale, trimiţând câteva fibre la nivelul conului elastic. Contracţia sa determină adducţia, scurtarea, îngroşarea şi coborârea corzilor vocale.
Structura internă a laringelui
Este alcătuită din 3 compartimente separate prin intermediul a două falduri. Cele 3 compartimente sunt reprezentate de:
- vestibul;
- ventricul;
- cavitatea infraglotică.

Vestibulul este porţiunea laringelui de la nivelul vârfului epiglotic până la nivelul corzilor vocale false. Vestibulul este delimitat anterior de către epiglotă, lateral de faldurile ariepiglotice, de cartilajele aritenoide şi corniculate, împreună cu muşchiul interartenoidian posterior. Faldurile vestibulare sunt formate de proeminenţa determinată de mucoasă la nivelul ligamentului vestibular. Submucoasa ventriculului conţine numeroase glande seromucinoase. Secreţia acestor glande determină protecţie mecanică şi imună a corzilor vocale.

Ventriculul sau sinusul Morgagni
Este spaţiul dintre corzile vocale false şi corzile vocale adevărate. În porţiunea anterioară a capătului ventriculului se găseşte diverticulul cunoscut sub denumirea de sac laringian. Dilataţii anormale ale sacului determină apariţia de laringocele.

Cavitatea infraglotică
Se întinde de la nivelul glotei până la nivelul marginii inferioare a cartilajului cricoid. Lateral este delimitat de conul elastic şi de pereţii cartilajului cricoid.

Sinusurile piriforme
Deşi fac parte din hipofaringe, acestea sunt alcătuite din faldurile ariepiglotice, cartilajele aritenoide, membrana tirohioidiană şi faţa internă a lamelor cartilajului tiroid. Superior sunt delimitate de faldurile glosoepiglotice, iar inferior corespunde orificiului sfincterului esofagian superior.

Mucoasa laringelui
Laringele este căptuşit de o tunică mucoasă ce se continua ȋn jos cu mucoasa traheei, iar ȋn sus cu mucoasa faringelui. Această tunică prezintă o culoare rozie, dar ȋn anumite porţiuni, precum marginea medială a corzilor vocale, este albicioasă.
Structura sa este reprezentată de corion, ce este un tesut conjunctiv cu numeroase fibre elastic, şi epiteliu. Epiteliul este de 2 tipuri:
- epiteliu columnar pseudostratificat ciliar;
- epiteliu scuamos.
În mare parte suprafaţa laringelui este căptuşită de epiteliu columnar pseudostratificat ciliar, însă, porţiunea superioară a epiglotei, porţiunea superioară a faldurilor ariepiglotice şi marginea liberă a corzilor vocale sunt acoperite de un epiteliu scuamos.
Tunica mucoasă prezintă şi numeroase glande ce sunt organizate ȋn trei zone şi anume:
• pe faţa posterioară a epiglotei;
• ȋn plicile ariepiglotice;
• ȋn corzile vocale.
La nivelul corionului se gaseşte ţesut limfoid organizat ȋn foliculi limfatici, mai numeroşi la nivelul epiglotei şi ventriculilor.
Submucoasa este alcătuită din ţesut conjunctiv lax, infiltrarea acesteia determinând apariţia edemului glotic cu instalarea dispneei şi chiar a asfixiei.

Spaţiul preepiglotic
Este localizat anterior de epiglotă, superior este delimitat de ligamentul hioepiglotic şi mucoasa de la nivelul valeculelor, iar inferior este delimitat de ligamentul tiroepiglotic. Anterior este delimitat de membrana tirohioidiană, de suprafaţa internă a lamelor tiroidului. Lateral, spaţiul preepiglotic se deschide la nivelul spaţiilor paraglotice.

Spaţiul paraglotic
Se găseşte deasupra şi dedesubt de corzile vocale false şi adevărate şi joacă un rol important în extensia neoplasmului în direcţie transglotică şi extralaringiană (constituie un punct slab în extensia neoplasmelor). Medial este delimitat de membrana pătrată, ventricul şi conul elastic, lateral este delimitată de pericondrul lamei tiroidului şi membrana cricotiroidiană, anterosuperior comunică cu spaţiul preepiglotic, iar posterior este delimitată de mucoasa sinusurilor piriforme.
Corzile vocale
Sunt reprezentate de structura dintre apofiza vocală a cartilajelor aritenoide şi comisura anterioară. Spaţiul dintre ele constituie glota. Aceasta poate fi împărţită printr-o linie orizontală dusă pe la nivelul vârfurilor apofizelor vocale. Această linie imaginară împarte glota într-o porţiune intermembranoasă şi o porţiune intercartilaginoasă. Porţiunea intermembranoasă prezintă 3 straturi, din exterior spre interior acestea fiind:
- epiteliu;
- lamina propria;
- muşchiul vocal.
La nivelul capetelor anterior şi posterior a corzilor vocale există o macula flava anterioară respectiv posterioară"
BAFTA la vocalize