Cum se scrie o carte?

Cu pixul, foaie si minte

Trebuie sa ai multa rabdare si sa scrii cat mai mult si ccat mai frumos

Cu imaginatie

Cu pixu.

Http://www.youtube.com/watch?v=y0qrqsbrA58
Uite aici : )).

Ai talent sau nu ai. publica intai macar o povestire, o nuvela.nimeni nu-ti poate spune cum se scrie o carte

Umberto Eco ar putea inaugura o nouă "ştiinţă" despre cum se scriu cărţi bune care să se vîndă şi care să fie şi respectate în acelaşi timp. Cum să fii o vedetă culturală autentică? Eco s-a afirmat pe cel puţin trei planuri culturale diferite: literatură, teoria literaturii şi publicistică. Minunea sfîntului Baudolino face parte din această ultimă categorie: este o culegere de articole apărute în presa italiană pe diverse teme care ţin strict de cotidian, un cotidian mediatic îmbinat cu experienţe strict personale. Această culegere este doar o parte dintr-un volum mai amplu de publicistică intitulat Il secondo diario minimo, apărut în 1992 (primul jurnal minim a fost publicat în 1963 şi a cunoscut un mare succes).
Însă "publicistica" despre care vorbesc este una cu totul specială. E făcută după o reţetă: multă ironie, narativizare, pastişare, crearea de fizionomii, descoperirea unor "caractere". Un discurs egal cu sine care se potriveşte cu orice fel de subiect. Interesant este că autorul şi-a schimbat, după ce au trecut treizeci de ani de la primul "jurnal minim", doar atitudinea faţă de aceste scrieri, discursul rămînînd neschimbat: "dacă în prezentarea primei culegeri căutam aproape să mă scuz, ca şi cum angajarea pe cărările parodiei ar fi fost oarecum neserioasă, ulterior am procedat cu o siguranţă plină de virtuozitate, încredinţat că era vorba nu doar de un lucru legitim, ci de o datorie sacră".
Pot anticipa cu uşurinţă reacţiile cititorilor. Este, de altfel, şi singura modalitate de a prezenta adecvat această carte. În primul rînd veţi rîde foarte mult. Eco nu pozează în mizantrop; nu este un ironic acid, incomod, ci, mai curînd un comic profesionist (multe poante sînt seinfeldiene, cu mult înainte ca serialul să fi existat). Iată spre exemplu cîteva indicaţii pentru tinerii indieni americani care vor să parvină prin intermediul filmelor western: "Insistaţi să vă faceţi cunoscută poziţia scoţînd cît mai insistent urletul coyotului" sau "Dacă folosiţi scara în timpul bătăliei, urcaţi unul cîte unul. Lăsaţi să se vadă întîi arma, apoi capul, încet, şi ridicaţi-vă treptat numai după ce femeia albă va semnala prezenţa voastră unui trăgător de elită. Nu cădeţi în interiorul fortului, ci pe spate, către exterior". Ironia vizează mai puţin soarta amară a civilizaţiei indienilor din America, principala ţintă este stupiditatea filmelor produse pe bandă, fără caracteristici distinctive. Mecanismul "poantei" urmează cam acelaşi fir în fiecare situaţie: autorul imaginează o intrigă pe baza consecinţelor absurde ale punctului de plecare. Spre exemplu îşi propune să discute problema bolilor contagioase şi introduce diverse situaţii grave pe care le foloseşte doar ca mobil al exemplificării, fără a nuanţa": "Înotul în marea poluată cu petrol sporeşte riscul de molipsire, pentru că substanţa uleioasă transportă particule de spută de la alţi oameni care au înghiţit-o şi scuipat-o mai înainte." sau "Negrii sud-africani sînt expuşi infecţiilor cînd albul îi priveşte cu dispreţ şi face un gest de scîrbă cu gura care proiectează saliva". Deja se vede din exemplele de mai sus că media este cea vizată. Sînt deconstruite parodic discursurile mediatice, osificate, incapabile să stabilească o ordine a priorităţilor. Autorul joacă rolul receptorului care nu poate distinge gravitatea concretă a unor fapte, bombardat fiind de un ton apocaliptic fără variaţii.
În al doilea rînd, cititorul cunoscător al lui Eco va putea identifica cu uşurinţă cîţiva algoritmi specifici literaturii acestui autor. Pendulul lui Foucault se regăseşte în multe dintre aceste mici naraţiuni; titlul lor spune tot: "Cum am intrat în Loja PP2" sau "Cum să devii cavaler de Malta". În articolele care nu cuprind explicit subiecte beletristice recognoscibile, îl surprindem pe acel Eco avid de a transforma în poveste, în literatură pură, tot ce întîlneşte. Firescul, nonşalanţa cu care apropie literatura de viaţă sînt remarcabile. Sînt printre altele şi cauza succesului enorm la public.
Deviza "lăsaţi-mă să mă amuz" devine molipsitoare. Cititorul se va bucura fără rest de un umor inteligent, imprevizibil, de cea mai bună calitate. Şi se va mai bucura de un fapt destul de rar în lumea intelectuală contemporană: un mare scriitor care ţine să-şi amuze lectorii, care le acordă toată atenţia, care nu se pierde în straturile rarefiate ale delirului eseistic academic.

Mama ce dragut si eu am scris 3 carti uite adresa mea de mess iti spun totul naty_pissy