Despre feline mari:
Abia tarziu in cursul evolutiei, mult dupa ce a aparut viata pe uscat, mult dupa ce iarba a acoperit campiile si au aparut fiintele care mancau iarba, abia dupa toate acestea si-au facut aparitia niste animale infricosatoare. Erau creaturile care atacau alte animale: carnivorele. Printre cele mai feroce se numara si marile feline. Pe campiile Serengeti din estul Africii, imensele turme de ierbivore migratoare coexista cu cel mai rapid animal de pe uscat – ghepardul –, cu cea mai retrasa dintre feline – leopardul – si cu preferatul tuturor, regele junglei – leul.
Se poate observa cu usurinta cine este seful. Numai leii isi permit sa leneveasca in Serengeti ziua in amiaza mare. Leii sunt extrem de puternici si sunt si cele mai mari feline din Africa. De asemenea, sunt singurele feline care traiesc in grupuri de familie , avand o structura sociala complexa.
Un grup de lei este constituit, de obicei, din leoaice (adesea surori) si puii acestora. Masculii adulti lupta pentru stapanirea unui teritoriu si pentru posibilitatea de a se imperechea cu leoaicele.
Leii au ajuns sa domine spatiile deschise ale Africii, fiind temuti pana si de alte feline. Ei au multe in comun cu un alt fel de mamifere, care au evoluat cu succes din maimute si au ajuns sa domine planeta – oamenii. Ne e de mirare ca avem atatea afinitati cu leii. Aflam la ei propria noastra fire contradictorie. De la intimitatea legaturii lor de familie pana la brutalitatea stilului lor de viata.
Si totusi, cea mai ostentativa trasatura a leilor a constituit pana nu demult un mister – masculii, prin coama lor, arata cu totul altfel decat femelele. Acest lucru este unic printre feline. De ce are leul mascul coama? Ea nu protejeaza in caz de lupta. De fapt, poate chiar sa constituie o piedica.
In timp ce leoaicele sunt perfect camuflate printre ierburile uscate ale savanei (pentru ca blana lor are aceeasi culoare cu acestea), masculii poarta un ornament paros in jurul gatului, care este un "avertisment" vizibil pentru toate fiintele din apropiere. Femelele ucid si pentru masculi. Ele trebuie sa se straduiasca din greu pentru a supravietui. Adesea vaneaza impreuna ca sa procure hrana pentru intreaga familie. Masculii sunt trantori.
Nu numai ca lenevesc majoritatea timpului, dar atrag si atentia nedorita asupra grupului. Oare coamele lor ostentative reprezinta vreu avantaj misterios? Este o forma foarte rara de podoaba care nu poate fi explicata prea usor. Specialistii s-au intrebat daca este ceva care ar putea placea femelelor sau care sa intimideze masculii rivali, dar pentru mult timp nu s-a stiut sigur…
Felinele s-au raspandit aproape peste tot in lume. De le padurile tropicale ale Amazonului, unde traieste jaguarul, la cele doua Americi, unde poate fi intalnita peste tot puma, si de la padurea nord-american temperata – habitat al rasului, marile feline au ajuns in toate colturile pamantului. In Himalaya traieste una dintre cele mai retrase feline: legendarul leopard al zapezilor, iar in vaile aflate in sudul masivului traiesc ultimii tigri bengalezi, poate cele mai temute feline mari.
De la dungile blanii tigrului la rotocoalele leopardului, blana felinelor poate avea o mare varietate de modele. In prezent se crede ca pete ca ale ghepardului erau la origine modelul de pe blana tuturor felinelor si ca celelalte cerculete si chiar dungile au evoluat de la aceste prime pete. Chiar si leii – care aparent nu au nici o pata – au evoluat din aceste fiinte cu pete circulare, ascendent pe care il dovedesc formele de pe blana puilor. Felinele au diverse dimensiuni, de la tigrul siberian de 4 m lungime si 400 kg, pana la pisica cu picioare negre, lunga de 50 cm si cantarind … 800 g.
despre pisici:
pisica doarme doua treimi din viata (mai exact 65%), se spala 25%, mananca 5% si se joaca 5%.
1. Dintre toate mamiferele, pisicile au cei mai mari ochi in raport cu marimea corpului.
2. Daca o pisica toarce, nu inseamna intotdeauna ca se simte bine. Ele torc si cand le este frica sau sunt ranite.
3. O muscatura de pisica se infecteaza mai usor decat una de caine (dar cea mai periculoasa ramane tot muscatura de om!)
4. Pisicile torc cu aceeasi frecventa ca un motor Diesel (de aproximativ 26 de ori pe secunda).
5. Pisicile pot atinge viteze de pana la 50 km / ora.
6. Pisicile albe cu ochi albastri sunt intotdeauna surde. Pisicile albe cu un singur ochi albastru sunt surde doar pe urecehea care corespunde ochiului albastru. Cele albe cu ochi portocalii nu au acest handicap.
7. Structura creierului de pisica este mai apropiata de cea a creierului uman decat cea a cainelui.
8. Scheletul de pisica are un numar mai mare de oase decat cel uman (230 fata de 206), iar pisicile au mai multe vertebre decat oamenii (30 fata de 25).
9. Simtul auzului si al mirosului este de trei pana la patru ori mai dezvoltat decat la om, iar cel al vazului de 6 ori.
10. Temperatura normala a corpului pisicii este de 38,8°C.
11. Pisicile pot face salturi de cinci ori mai inalte decat corpul lor.
12. Lungimea mustatilor pisicii este egala cu latimea corpului.
13. Bataile inimii de pisica sunt de circa doua ori mai rapide decat la om (110 – 140 pe minut).
14. Doar pisicile domestice tin coada in sus cand merg, cele salbatice niciodata.
15. O pereche de pisici impreuna cu puii lor pot aduce pe lume in sapte ani pana la 420 000 de urmasi.
16. Sir Isaac Newton nu a descoperit numai legea gravitatiei, ci a inventat si usita pentru pisici.
17. Pisicile nu se miauna reciproc. Acest sunet este rezervat numai oamenilor.
18. Pisicile, girafele si camilele sunt singurele patrupede care, atunci cand merg, deplaseaza deodata labele de aceeasi parte a corpului, adica intai ambele labe drepte, apoi ambele stangi.
19. Pisicile nu disting toate culorile, iar culorile rosu si verde le vad invers.
20. Toate pisicile se nasc cu ochi albastri. Culoarea ochilor se definitiveaza dupa cateva saptamani.
Leii albi:
Deşi leul este cunoscut drept regele neînfricat al junglei, leul alb e unul dintre cele mai vulnerabile feline din savana africană. Datorită culorii deschise, ce nu-i permite să se camufleze, leul alb are o speranţă scăzută de viaţă. Adeseori are probleme în a vâna şi devine o pradă uşoară pentru celelalte feline teritoriale.
Locuitorii savanelor din Africa de Sud venerează leii albi considerându-i fiinţe divine. Prima scriere legată de aceste feline uimitoare este "The White Lions of Timbavati", scrisă de Chris McBride în anul 1970. Conform unei alte autoare, Linda Tucker, leii albi erau crescuţi în rezervaţii speciale din Africa de Sud pe post de trofee pentru vânători. Aceasta povesteşte în cartea "Mystery of the White Lions - Children of the Sun God" modul în care trăiau aceste animale altminteri feroce: multe asemenea "trofee" sufereau de probleme cu membrele, aveau boli ale inimii, afecţiuni cauzate de împerecherea între rude.
Cei mai mulţi lei albi sunt întâlniţi în captivitate, în grădini zoologice, unde sunt crescuţi şi reproduşi exclusiv pentru culoarea blănii. Conform unor informaţii datate din anul 2004, în lume existau 30 de lei albi în viaţă. Desigur, numărul lor a crescut substanţial în ultimii ani.
Dacă vă întrebaţi ce anume face ca blana lor să fie albă, aflaţi că leii albi apar în urma unor mutaţii genetice cauzată de o genă recesivă denumită "chinchilla". Culoarea acestor feline poate varia de la nuanţe de blond deschis, alb ca zăpada sau chiar roşcat.
Această genă este responsabilă pentru culoarea deschisă a blănii leilor albi. O genă similară duce la apariţia tigrilor albi. Prin urmare, leii albi sunt produşi adeseori pentru spectacol şi profit.
Astfel de mutaţii apar în urma împerecherilor leilor ce au aceeaşi linie genetică, lucru ce duce, din păcate, şi la defecte fizice sau psihice, lucru adesea întâlnit în rândul tigrilor albi.
Spre deosebire de exemplarele albino, leii albi au ochii albaştri, pete închise de culoare în spatele urechilor, pe perniţele de la picioare şi au chiar un contur închis al ochilor. Animalelor albino le lipseste pigmentul de culoare, avand ochii rosii şi pete rozalii.
Masculii măsoară între 100 şi 120 de cm, ajungând să cântărească şi 260 de kg. Femelele sunt mai micuţe, măsoară doar 110 cm şi ajung să cântărească 125 de kg. Ating o viteză de 48-59km/oră.
Leii albi nu sunt albinoşi! Au blana de culoare deschisă din cauza unei gene recesive. În regiunea Timbavati sunt cei mai mulţi lei albi.
Leii albi fac parte din specia Panthera Leo, adică leul sălbatic. O echipă de cercetători de la Global White Lion Protection Trust încearcă să demonstreze importanţa clasificării acestor feline într-o categorie specială.
Cele mai vechi informaţii legate de leii albi datează din anul 1938, in regiunea Timbavati, Africa de Sud. Totuşi, există mărturii orale care atestă prezenţa acestor feline uimitoare cu mult înainte de anul 1938.
De la descoperirea acestor feline de către Occidentali, leii albi au fost vânaţi exclusiv pentru blana lor şi relocaţi cu forţa în grădinile exotice private ale afaceriştilor excentrici.
Ultima apariţie a unui leu alb în natură a fost în anul 1994. Teoretic, de atunci leii albi au dispărut.
Nu există nici o lege care să facă referite în mod exclusiv la protejarea leilor albi.
În lume există în jur de 500 de lei albi care trăiesc în captivitate în grădini zoo sau în parcuri amenajate special pentru protejarea acestora.
despre ghepard:
Ghepardul poate să alerge ca vântul. Este incredibil, însă acesta poate să accelereze până la viteza de 65 km/h, pornind de pe loc, în doar două secunde şi poate să atingă viteze de până la 110 km/h. Este cel mai rapid animal terestru. Comparativ cu acesta, un cal de curse nu poate ajunge decât la viteze cu puţin peste 72 km/h, iar câinele de vânătoare poate să sprinteze numai până la circa 65 km/h. Cu toate acestea, ghepardul nu poate să-şi menţină uluitoarea viteză decât pe distanţe scurte.
Ghepardul are o constituţie zveltă, având picioarele lungi şi subţiri şi un spate suplu şi curbat. Coada lui lungă, plină de pete îi asigură echilibrul când ia viraje şi face întoarceri la viteze mari. Când atinge viteza maximă, poate alerga în salturi de peste 6 m. Ceea ce îl ajută să atingă asemenea viteze sunt picioarele lui unice; acestea seamănă mai mult cu cele ale unui câine decât cu cele ale unei feline. Cu ajutorul ghearelor, el prinde pământul ca să obţină o forţă de tracţiune mai mare.
Faţa ghepardului este în mod evident deosebită şi frumoasă. Două linii negre, delicate coboară de la ochi până la colţurile gurii, dându-i felinei o înfăţişare tristă, de parcă ar fi un animal oropsit. Blana scurtă este plină de pete mici şi uniforme şi adesea este maro-roşcat deschis pe trup, însă pe burtă este albă. La naştere, puii sunt mult mai închişi la culoare şi au o coamă deasă şi lungă, de culoare gri-albăstrui, care se întinde de la gât până la coadă.
Ghepardul scoate un sunet ca un fel de zumzăit sau un fel de ciripit de pasăre. Acest sunet se poate auzi până la o distanţă de 2 km şi îl foloseşte pentru a comunica cu puii lui şi cu alţi gheparzi.
Ghepardul este blând şi paşnic, în comparaţie cu celelalte feline, de pildă, leul şi leopardul. Când este mulţumit, toarce ca o pisică uriaşă. El se obişnuieşte repede cu prezenţa omului şi chiar a fost îmblânzit. Bineînţeles, un ghepard nu este o pisică. La maturitate, el cântăreşte 45 kg sau mai mult, iar colţii lui ascuţiţi şi ghearele lui îl fac un animal periculos.
Ghepardul nu se naşte cu capacitatea de a vâna şi trebuie să fie instruit în mod intensiv de mama lui ca să poată vâna. Dacă un pui este crescut în captivitate, el nu va şti să stea la pândă şi să încolţească prada. Mama şi puii ei mănâncă liniştiţi împreună, fără să se certe şi să se bată, lucru obişnuit la lei. Se ştie despre gheparzi că, în unele regiuni aride, au mâncat chiar şi pepeni zemoşi.
Turiştii care vin în rezervaţiile africane au rămas uimiţi când au văzut cât de îndrăzneţe pot fi aceste feline paşnice. Nu este ceva neobişnuit ca un ghepard adult să caute umbră lângă un microbuz cu turişti sau să sară pe capota maşinii şi să privească atent prin apărătoarea de vânt la pasagerii luaţi prin surprindere, care sunt, adesea, înspăimântaţi.
Ghepardul-femelă poate da naştere până la şase pui micuţi. Ea îi ocroteşte plină de curaj şi îi ţine bine ascunşi, mutându-i deseori în primele luni de viaţă. Însă, în ciuda eforturilor pe care mamele-gheparzi le depun pentru a-şi ocroti puii, se pare că numai aproximativ o treime din pui supravieţuiesc şi ajung adulţi.
Pentru o mamă-ghepard nu este uşor să aibă grijă de pui. Aceştia sunt plini de energie şi sunt extrem de jucăuşi. Puii pândesc adesea coada mamei lor când aceasta se odihneşte şi sar să o prindă cu ghearele atunci când ea o mişcă încoace şi încolo într-o manieră tipic pisicească. În timp ce se luptă, se muşcă şi se urmăresc unul pe altul, puii uită adesea de pericolul mereu prezent, şi anume prădătorii.
Ghepardul are mulţi duşmani în sălbăticie, printre care leii, leoparzii şi hienele. Cu toate acestea, cel mai mare duşman al ghepardului este omul. Frumoasa lui blană cu pete este foarte apreciată pentru articole de îmbrăcăminte, carpete şi trofee. Din cauză că nu se înmulţeşte în captivitate, ghepardul a fost urmărit pe toată aria lui de răspândire pentru satisfacerea acestei cerinţe. Pierderea habitatului a făcut ca ghepardul să aibă tot mai puţine şanse să supravieţuiască şi, prin urmare, în Africa de Est, ghepardul poate fi găsit în prezent aproape numai în rezervaţii. Se depun eforturi pentru a ocroti această frumoasă felină cu pete, însă numărul de exemplare continuă să scadă.
lupul:
Lupul e de marimea unui caine zdravan, dar are pieptul mai puternic, picioarele mai lungi, ochii mai departati, urechile ascutite, ridicate intotdeauna in sus. Coada o poarta oblic, in jos.
Se stie ca aceasta fiara salbatica nu poate intoarce capul precum cainele, insa poate tine intre falci un carlan gras, in timp ce fuge cu el spre padure.
Corpul lupului e acoperit cu par marunt, des si de culoare cenusie (sura), uneori inchisa, alteori deschisa. Blana se schimba prin naparlire de unde si proverbul: "Lupul isi schimba parul, dar naravul ba."
Lupoaica naste in vizuina 4-10 lupusori, care seamana cu niste catei jucausi.
Despre acest animal salbatic, care ataca prada in haite, se zice ca e "igienistul padurii". Foamea il sileste sa inghita cadavrele gasite si astfel el curata padurea. Lupul mai vaneaza iepuri, caprioare, vulpi si alte mamifere batrane sau bolnave. Are insa un mare cusur: e prea lacom. El nu se multumeste, ca ursul, sa ia atata carne cat ii trebuie, ci omoara cu nemiluinta. Cand intra in stana, sfasie 10-20 de oi. Din toate, e evident ca nu-si alege decat una singura, pe care o taraie in desisul padurii, lasand dupa festin numai oasele.
Lupul consuma numai carne. Vara traieste singuratic gasindu-si lesne hrana, caci consuma orice, inclusiv soareci sau broaste. Dar iarna, e tare periculos! Se aduna impreuna cu alti lupi in haite (cate 10-20 de exemplare infometate) si in urlete care te fac sa incremenesti, ies din codrul inzapezit si se abat spre sate. Sfasie animale sau oameni. Daca un om incoltit se urca in copac, lupii rabdatori asteapta sa coboare zi si noapte. Uneori nici focurile de arma nu-i sperie. Cand sunt hamesiti de foame, se sfasie si se devoreaza intre ei. "Cumatrul lup" e o dihanie cruda, stricatoare si foarte primejdioasa pentru turme.
Altadata, era vanat fara mila. Blana deasa era asternuta pe jos in loc de covor sau se confectionau din ea haine calduroase si gulere.
Pe vaci si pe boi lupul ii ataca de la spate si le sfasie burta cu coltii ascutiti. Pe cal il pandeste cu grija, caci se teme de copitele lui puternice. Lupul asteapta de obicei momentul prielnic in care calul nu este atent. Il apuca de nari, iar calul fiind mai mare, incearca sa-l izbeasca si sa-l invarteasca prin aer. Dar victima ramane tot calul, care, obosit si ametit, cade la pamant, cand lupul sfasie abdomenul calului si-i mananca cu lacomie maruntaiele. De aceea, cand un om e lacom, se zice ca e flamand ca un lup.
Ursii polari:
Ursii polari traiesc in Arctica. Sunt cei mai mari ursi din lume, au aproape de doua ori inaltimea unui om si sunt de zece ori mai grei decat acesta.
Ursii polari nu stau intr-un singur loc. Ei fac lungi calatorii prin zadapa mare si pe gheata alunecoasa, cautandu-si hrana. Se hranesc cu foci, pasari, pesti si plante.
In cea mai mare parte a timpului, ursii polari inoata in Oceanul Inghetat de Nord. Blana groasa si un strat de grasime de sub piele le tin de cald. Singurele parti ale corpului care nu sunt acoperite de blana sunt nasul si pernitele de sub labe.
Ursii polari adulti isi petrec cea mai mare parte a vietii singuri. Puii se numesc ursuleti si stau cu mama lor atat timp cat sunt mici. La nastere, puii sunt atat de mici, incat mama lor ii poate ascunde intre degetele labei din fata. Ei cresc foarte repede, intr-un an sunt tot atat de mari cat un om.
Barlogul
Ursii polari nasc puii in barloguri in zapada pentru a-i proteja de frig si de vant. Ursuletii raman acolo cam trei luni, iar mama ii hraneste cu laptele ei. In tot acest timp ea nu mananca nimic. Dupa ce parasesc barlogul, mama si puii raman impreuna cam doi ani. Ea ii invata sa vaneze, astfel ca ei sa-si poata purta apoi singuri de grija.
Pe urmele ursilor
Oamenii de stiinta pot afla mai multe despre viata ursilor polari mergand pe urmele lor si urmarindu-le miscarile. In acest scop adorm pentru scurt timp un urs si ii pun la gat o zgarda prevazuta ca un radioemitator. Cand ursul se trezeste, miscarile sale sunt urmarite de un satelit din spatiu.
Vanatoare de foci
Hrana de baza a ursului polar este foca. Ursul se apropie de gaura incet, ca foca sa nu auda vibratiile labelor sale pe gheata. Ursul sta si asteapta, fara sa se miste, uneori chiar patru ore, pana ce capul focii iese la suprafata. Ursul ucide repede foca, folosindu-se de labe si de dinti. O scoate apoi din apa si o mananca.
Ursi in oras
In timpul calatoriilor lor, unii ursi trec pe langa orasul Churchill, din Canada. Ei ajung sa caute de mancare chiar in depozitul de gunoi din afara orasului si uneori intra in oras.
Scoliile din Churchill iau masuri de siguranta fata de eventualele apropieri ale ursilor. Depozitul este periculos pentru ursi. Ei pot manca gunoaie daunatoare sau se intampla sa se sufoce cu bucati de plastic.
acum iti voi spune un fel de stiri:
un leopard siberian a fost fotografiat si ai niste informatii despre aceasta stire:
Leopardul siberian este o subspecie a leopardului comun si, in prezent, este considerat cea mai rara specie de feline din lume. Din nefericire, la ora actuala mai supravietuieste un nucleu estimat la doar 25-40 de exemplare care traiesc in rezervatiile Lazo si Sikhote Alin din regiunea rusa Primorsky Krai.
Femela, denumita de catre cercetatori Alyona, era intr-o stare fizica buna, cantarind 39 de kilograme si conform primelor analize are intre 8 si 10 ani. "Suntem foarte incantati de captura, speram ca urmatoarele analizele medicale vor confirma faptul ca se afla intr-o stare buna de sanatate", a spus dintre cercetatori, Alexey Kostyria, citat de "Live Science". "Aceasta cercetare este de ajutor pentru rezervatia leoparzilor siberieni, deoarece ne va ajuta sa determinam riscurile la care sunt expusi si sa aflam ce-ar trebui sa facem pentru a le diminua", a mai spus Kostyria.
Una dintre optiunile oamenilor de stiinta este aducerea leoparzilor din alte arii pentru a determina o diversitate genetica a felinelor. In ultimii o suta de ani numarul leoparzilor siberieni a scazut dramatic. Oricum, analizele facute pan acum Alyonei indica faptul ca populatia acestei specii a fost stabila in ultimii 30 de ani, insa cu un risc de disparitie ridicat. Daca rezultatul incrucisarilor selective si bolile acestor animale vor fi tinute sub control, cercetatorii cred ca ar avea mari sanse sa contribuie la inmultirea leoparzilor, atat din Rusia cat si din Nordul Chinei.
Trei ursi care fac parte dintr-o specie rara au murit intr-un parc national din Italia:
Trei ursi care fac parte dintr-o specie rara au fost gasiti morti, marti, in Parcul National din Abruzzo, Lazio si Molise, Italia. Politia investigheaza posibilitatea ca cei trei ursi sa fi fost otraviti, informeaza Reuters.
Bernardo, in varsta de 10 ani, era foarte popular in zona, el obisnuind sa controbaiasca prin casele si gradinile oamenilor dupa mancare. Un altul era partenerul sau.
atat iti pot spune.sper ca te-am ajutat.
Răspunde
Ordonare:
După relevanţă
Expertzoolog, ai grija ca maryutza ta a tras cam multa informatie cu mouse-ul si a bagat la feline si ursii, si lupii...tot ce i-a cazut in cale 
fii si tu mai exigent/a in fata informatiei basculate in graba!
(macar de dragul felinelor)
Răspunde
Leul este un mamifer din familia Felidae. Leul mascul poate fi recunoscut ușor datorită coamei sale și poate cântări până la 250 kg. Femelele sunt mult mai mici, cântărind până la 150 kg. Leii trăiesc in jur de 20 ani. Leii sunt animale carnivore care trăiesc în grupuri de familii, consistind în femele înrudite, puii de ambele sexe, și un mascul neînrudit, care se împerechează cu femelele adulte. Familia:Leul își protejează familia în momentele în care este atacata. De aceea, leul se poate numi și un iubitor de familie. Femelele se ocupă cu vânatul, în timp ce masculii apără și mențin frontierele teritoriului. Masculii sunt dați afară din grup când ajung la maturitate. Cu toate că este cunoscut ca "regele junglei", leul este un animal care trăiește în câmpii deschise, și poate fi găsit prin toată Africa. Chiar și așa, este o specie în pericol, populații semnificative găsindu-se doar în parcuri naționale din Tanzania și Africa de Sud. Ultimul rămas al familiei leului asiatic (Panthera leo persica), care în vechime trăia din Grecia până în India, trăiește în Pădurea Gir din nord-vestul Indiei. Aproximativ 300 lei trăiesc într-un sanctuar din statul Gujarat.
Leii au dispărut din Grecia, ultimul loc în care mai trăiau în Europa până în anul 100 e.n., dar populații semnificative au rămas în nordul Africii până la începutul secolului XX.
Leii sunt un simbol care apare des în heraldica familiilor regale și cavaleriei. Apar până și în arta Chinei, deși nu au trăit niciodată acolo. Nici un alt animal nu a primit mai multă atenție în artă și literatură. În Biblie este amintit de 130 de ori. În arta epocii pietrei, în special în picturile rupestre, se întâlnesc frecvent desene reprezentând lei.
Leopardul (in termeni stintifici „Panthera pardus") este o felină, ce aparține genului Panthera.El este vestit pentru capacitatea sa de adaptare, iar datorita simturilor sale excelent de dezvoltate si a desenului blanii ramane nevazut daca este nevoie.Chiar daca leopardul este un animal salbatic, il putem intalni si in alte regiuni, de la zonele semidesertice pana la zonele reci.Culoarea blanii sale cu desen caracteristic poate varia de la galben deschis la negru.
Leopardul este una din cele mai mari feline, cu o greutate cuprinsă între 40 - 80 kg, o înălțime de 60 - 80 cm și cu o lungime a corpului de până la 2 m. Toracele sale sunt mai mari si mai puternice. Blana sa este de culoare galbenă, cu pete negre. Pantera neagră este unicul leopard cu blana de culoare neagră în întregime. În ciuda acestor mărimi destul de mari, leopardul este un animal agil. Pot trăi până la 20 ani. Leoparzii sunt animale nocturne. Leopardul este vestit pentru capacitatea sa de adaptare,iar datorita simturilor sale excelent dezvoltate si a desenului blanii, ramane nevazut daca este nevoie.
Leopardul isi petrece timpul cel mai adesea singur, de obicei in interiorul unui teritoriu bine delimitat. Exceptie este perioada de imperechere si perioada in care femela isi creste puii. Daca in acelasi teritoriu ar locui prea multi leoparzi, ar nimici sau ar alunga pentru mult timp vietuitoarele ce-i alcatuiesc prada.Asemeni altor membrii din familia felinelor si leopardul isi marcheaza limitele teritoriului sau cu urina, iar pe unii copaci,, semneaza" cu ghearele.In zonele in care se gasesc multe animale, teritoriile de vanatoare ale leoparzilor sunt mai mici decat in regiunile mai sarace in prada.De obicei masculii poseda teritorii mai mari decat femelele si adesea teritoriul unui mascul se intretaie cu teritoriul uneia sau mai multor femele. Leopardul este una din cele mai rapide feline de pe pamant, poate atinge si 130km/h sau, in unele cazuri chiar mai mult, dar pe distante foarte mici 100-150m.
Ghepardul, al cărui nume în limba engleză, cheetah, este originar din sanscrită, Chitraka, denumire binomială, Acinonyx jubatus, este un membru atipic al familiei pisicilor sălbatice mari, Felidae. Ghepardul este a un cățărător modest, vânând prada prin viteza alergării sale și nu prin agilitatea săriturii. Ca atare, este plasat în propriul său gen, Acinonyx. Ghepardul este, de departe, cel mai rapid animal terestru, și chiar dacă viteza sa maximă exactă este necunoscută, poate atinge adesea mai mult de 105 km/h (sau 65 mph). Cel mai rapid record de viteză înregistrat de un ghepard a fost de 105 km/h (65.25 mph)[1], obținut pe distanțe scurte (de circa 460 m sau 500 de yarzi). Ghepardul este, de asemenea, posesorul unei accelerații explozive, fiind capabil de a atinge în trei secunde, pornind de pe loc, viteza de circa 110 km/h (sau ≈70 mph), fiind mai rapid decât majoritatea mașinilor de curse. La acest record contribuie și faptul că, spre deosebire de restul felidelor, ghepardul are ghearele neretractile. În prezent, cea mai mare populație de gheparzi se găsește în Namibia.
Pieptul unui ghepard este adânc, iar talia îngustă. Blana scurtă a animalului este galben-închisă cu pete negre, de diametrul 2-3 cm., permițându-i să se camufleze în timp ce vânează. Nu sunt pete pe blana albă de pe abdomen și torace, dar există pe coadă. Capul ghepardului este mic, cu urechi ascuțite și două dungi negre, ce încep la colțurile ochilor, de-o parte și de alta a nasului, și se termină la gură. Acestea ajută la vânătoare prin faptul că țin razele solare departe de ochi, și astfel poate să vadă de la distanțe mari. Ghepardul adult cântărește între 40 și 65 kg. Lungimea totală corpului este de 115-135 cm, în timp ce coada variază până la 84 cm. Masculii tind să fie mai mari ca femelele, dar nu este o variație mare și este dificil a separa masculii de femele doar prin aparență.
Gheparzii au existat pe Pământ timp de 3, 5 - 4 milioane de ani, cu mult timp înaintea celelorlalte feline mari. Acum 20.000 de ani, gheparzii erau comuni prin Africa și Asia, Europa și Nord America. Prin datele luate de la fosile, se știe că aceștia au existat și în SUA, mai exact în actualele state Texas, Nevada și Wyoming.
Aproximativ în urmă 10.000 de ani, la sfârșitul erei Pleistocene, numită și „Marea epocă de gheață", mediul terestru a suferit schimbări drastice în climat, iar peste câteva mii de ani, 75% din speciile de mamifere din Europa și America de Nord au murit, printre care și gheparzii. Este probabil ca ei să fi migrat spre medii mai potrivite, căci gheața acoperise mare parte din emisfera nordică, iar nivelul mărilor a scăzut. Ghepardul a supravietuit Epocii Pleistocene, dar numărul său a fost grav redus. În secolul al V-lea, ei erau folosiți de către nobilii italieni la vânătoare. Gheparzii adulți erau prinși în sălbăticie și închiși în cuști pentru câteva luni.
Numărul de gheparzi a descrescut de la 100.000, la sfârșitul secolului al XIX-lea, până la aproximativ 12.600 astăzi.
Ghepardul nu este doar cea mai rapidă felină de pe Pământ, ci și cel mai bun sprinter din regnul animal. Toate cele patru membre ale sale se încrucișează pentru a obține o distanță maximă a pasului. Cu o coloana vertebrală deosebit de flexibilă, ghepardul se poate întinde foarte mult. Ghearele ghepardului se comportă precum crampoanele de pe un pantof de alergare, ajutându-l să-și mărească aderența atunci când sprintează, ele nefiind retractile, ca la celelalte feline.
Ghepardul este carnivor. În câmpiile din estul Africii, gazelele Thomson constituie prada sa preferată.
Jaguarul (Panthera onca) este un mamifer specific continentului american, din familia felidelor. Împreună cu leul, tigrul, leopardul, care sunt specifice zonelor euro-asiatice, este una din marile feline, aparținând, ca și celelalte trei, genului Panthera. Arealul actual al jaguarului se întinde din Mexic, se continuă prin America Centrală și ajunge până la sud de Paraguay și nordul Argentinei.
Originea cuvântului este nesigură. Unii presupun că este vorba de o preluare, prin filieră portugheză, din limba tupi.[2]
Jaguarul, Panthera onca, este singurul reprezentant din "Lumea Nouă" a genului Panthera. Probele de ADN demonstrează că leul, tigrul, leopardul și jaguarul au un strămoș comun ce a existat într-o perioadă cuprinsă între 6 și 10 milioane de ani în urmă.[3]
Animal musculos, jaguarul are, la maturitate, 59-96 kilograme. Masculii pot ajunge la greutăți-record de până la 150 kg. Lungimea variază de la 1, 62 m până la 1, 83 m, la care se adaugă lungimea cozii, cam de 75 cm. Lățimea între umeri poate fi de 67-76 cm. El poate atinge pana la 120 de kilometri pe ora si este cel mai rapid mamifer din lume.
Femela atinge maturitatea sexuală cam pe la doi ani, iar masculul la trei sau patru. Împerecherea poate avea loc în orice perioadă a anului, iar frecvența nașterilor este mai mare când prada este mai bogată.[4]
În captivitate, se remarcă o scădere a activității sexuale.[5]
Ca multe feline, jaguarul trăiește solitar, cu excepția mamelor care cresc pui. Adulții vin în cotact numai în perioada împerecherii, în rest evită să se întâlnească.
Fiecare jaguar are un teritoriu propriu care, la femelă, atinge 25-4o km² și poate fi dublu la mascul.[6][7] Teritoriul propriu este marcat prin zgârieturi, excremente, urină.[8]
Puma (Puma concolor, syn. Panthera concolor; Felis concolor[1]) sau leul de munte este un mamifer carnivor din familia felidelor, cu corpul ce depășește 1 metru lungime, cu blana galbenă-roșcată, care trăiește izolat. Este extrem de feroce și abil (noaptea vânează și ziua doarme în copaci), răspândit în America de Sud, în Mexic și în SUA.
Puma nu atacă omul, ba chiar se ferește de el. Cele mai multe pume trăiesc în munți. Ele pot omorî animale mai mari ca ele, cum ar fi cerbii. De multe ori urmărește prada pe distanțe foarte lungi. Este un animal nocturn.
Din punct de vedere taxonomic puma aparține de felinele mici, însă după dimensiunea corpului intră în categoria felinelor mari. Ea are înălțimea la umăr de 70 cm, lungimea corpului de 130 cm la masculi și 110 cm la femele, iar coada are o lungime între 66 și 78 cm. Masculii cântăresc frecvent mai mult de de 100 kg, pe când femelele nu depășesc 50 de kg. Pumele care trăiesc în regiunea ecuatorului sunt mai mici și după cum urcă gradele de latitudine spre poli, animalele devin mai mari. Blana pumei are peri scurți de o culoare foarte variată, mai frecvent fiind culorile gălbui, cenușii argintii, însă pe piept și sub bărbie animalele sunt întotdeauna de culoare albicioasă. Noi-născuții sunt de culoare bej, cu pete care vor dispare mai târziu. Puma are la laba anterioră cinci degete și la cea posterioră patru. Degetele sunt înarmate cu gheare retractile puternice. Sunt animale foarte mobile, flexibile, care pot sări la o distanță de 10 m și la o înălțime de 4 m. Cercetătorul nordamerican Truman Everts descrie urletul pumei asemănător cu cel al omului. O pumă poate atinge în libertate o vârstă între 18 și 20 de ani. Leul de munte ( puma sau cougar ) nu poate sa raga, ci scoate sunete asemanatoare unor tipete, care se propaga printre munti.
Puma a avut în trecut arealul de răspândire pe o mare parte din continentul american, teritoriul locuit de pume se întindea din sudul Canadei, cuprindea America Centrală și ajungea până în sudul Patagoniei. În prezent prin creșterea densității și numărul populației americane, arealul de răspândire al animalelor s-a redus considerabil. În SUA au supraviețuit exterminării lor de către om numai în masivul Rocky Mountains, Munții Cascadelor, „Munții de Coastă" și în regiunile de deșert și semideșert ca și în smârcurile Parcului Național Everglades din Florida. Prin măsurile luate pentru protejarea pumelor s-a ajuns la repopularea regiunii Marilor Lacuri ca și unele ținuturi nordamericane din vest. S-a ajuns ca habitatul pumelor să fie aproape din nou în regiunile de preerie, zonele boreale, temperate și tropicale.
Puma atacă printre altele și animale de talie mare ca cerbi, elani, reni, dar și rozătoare ca șoareci, șobolani, veverițe, castori, sconcs, oposum, coioți, vulpi, reptile, oi și tineret bovin. Animalele de talie mare le atacă printr-un salt. Ajuns pe spate, rupe printr-o mușcătură coloana vertebrală a pradei în regiunea cervicală (gâtului).
Puma este un animal solitar. Numai în perioada împerecherii între noiembrie și iunie masculii caută femelele, cu care rămân numai câteva săptămâni împreună. Înainte de nașterea puilor, masculul părăsește femela. Perioada de gestație durează 3 luni, o femelă având la o naștere între 1 și 6 pui, care cântăresc între 230 și 450 de grame, având o dimensiune corporală între 20 - 30 cm. La vârsta de 6 - 7 săptămâni puii consumă carne și la vârsta de 20 de luni se despart de femelă.
În multe țări ale Americii, puma este un simbol de putere. Una dintre cele mai populare echipe de fotbal din liga mexicană, UNAM, este supranumită Pumele, și echipa de rugby a Argentinei.
Râșii sau lincșii sunt un grup al celor patru specii de feline sălbătice de mărime medie. Toate sunt considerate ca facând parte din genul Lynx, dar unele autorități le clasifică să facă parte din genul Felis[1], cărui îi aparține pisica sălbatică și pisica de casă. Caracalul; numit uneori râsul african sau râsul persian, este considerat ca facând parte din genul Felis[2].
Din toate patru speciile de lincși, doar râsul iberic (L. pardinus) a fost evaluat la lista roșie a IUCN că specia amenințată critic[3]. Celelalte, în ciuda faptului că au fost vânate în mod necontrolat în secolele XIX și XX rămân să fie în afara oricărui pericol de dispariție la nivelul mondial, fiind totuși amenințate în unele țări[4][5][6].
Cuvântul râs își are origine slavă[7], cuvinte înrudite se pot găsi spre exemplu în cehă (rys[8]), poloneză (ryś[9]) și rusă (рысь / rysi[10]). Dicționarul Etimologic Român, opunându-se părerii populare, nu prezintă nicio legătură între acest cuvânt și verbul a râde[7]. Pe cealaltă parte, cuvântul linx este un împrumut mai recent din franceză, care mai are origine în limba latină și este derivat de denumirea științifică lynx[11].
Statutul în care se găsesc toate speciile de lincși este foarte vartiat. Râsul carpatin[5], râsul roșu[6] și râsul canadian[4] sunt prezentate de populații destul de mari pentru a asigura continuitatea specii. Râsul iberic este pe cale de dispariție, doar 84-143 lincși de această specie mai trăind în Spania[3]. Prezența râșilor în Portugalia este incertă[3].
Râșii carpatini trăiesc în multe arii ale Europei și Asiei, ceea ce a rezultat în a doua denumire a lor – râșii eurasiatici. Toata populația de această specie este estimată la 55.000 de indivizi, din care majoritatea trăiește în Rusia[5]. În țările Europei Centrale, de-a lungul Carpațiilor, există o populație mare dar amenințată, izolată și nestabilă a acestor feline[12]. În afară Rusiei, cea mai mare populație a lincșilor se găsește în România, numărul indivizilor atingând 2.050 în 2001[13]. Încercări de a reintroduce râsul au avut loc în Slovenia și Elveția[14].
Lincșii canadieni (numiți și polari[15]) se pot găsi în partea septentrională a Americii de Nord, mai ales în Canada și Alaska, dar și în restul Statelor Unite ale Americii[16]. În ciuda vânătorilor, râsul canadian în Canada nu este amenințat de oameni, reținând majoritatea arealului său[4]. În Statele Unite este pe cale de dispariție. S-a încercat fără succes reintroducerea specii în statul New York în anile '80[4]. O altă încercare, terminată cu succes, a avut loc în 2002 în Colorado[4].
În părțile centrale și meridionale ale Americii de Nord există o mare populație a râșilor roși. Ei trăiesc pe aproape întreg teritoriu al Statelor Unite, în afară regiunii de centru-est[6]. În Canada, se le pot găsi în partea de sud, părasită mai înainte de lincși canadieni[6]. Se raportează și existența populației în Mexic. Nu sunt amenințate nicăieri, chiar dacă lipsesc datele exacte despre numărul indiviziilor în Mexic[6].
Râșii au măsura asemanătoare cu cea a câinelui. Au între 70 și 150 cm de lungime, cu coadă relativ scurtă — de 5-25 cm. Vârful cozii la toate speciile este de obicei negru, iar în vârful urechilor sunt smocurile de peri negri, ceea ce deosebește lincșii de alte felide. Culoarea perilor este diversificată și depinzând de specia și condițiile climatice, variază între castaniu și bej sau chiar alb. De asemenea, toți râșii au perii albi la piept, pântece și partea interioară a gambelor. Greutățile maxime raportate se găsesc între 50 și 58 kg, dar în mod normal reprezentanții niciunei specii nu depășesc ponderea de 30 kg. Ca toate altele felide, râșii au gheare ascuțite și retractile care ajung lungimea de 4-6 cm. Lincșii trăiesc aproxmiativ 20 ani.
Cele mai mari sunt lincșii carpatini, având 80-150 cm de lungime și 18-30 kg de pondere[17]. Urmează cei iberici, cu 85-120 cm și 13-25 kg[18] și ambele specii americane care au aceleași valori de lungime (70-120 cm) și de greutate (9-15 kg)[19].
Râșii mici sunt uneori confundați cu pisicile sălbatice în ciuda faptului că acestea sunt genuri separate
Toate speciile de lincși sunt carnivore, prădătoare și teritoriale, iar arealul lor ocupă de la 100 la aproxmativ 2.000 km²[21], însă speciile europene au teritoriul limitat din cauza activității umane[21]. Se pot le găsi mai ales în păduri din regiuni muntoase, dificil accesibile, bogate în vânatul potențial[15]. Râșii sunt capabili să se cațăre dar de obicei vânează la nivelul pământului[22]. Râșii nu acceptă vulpile și pisicile sălbatice în compania lor și le îndepartează, reprezentând comportamentul ostil față de ele[8]. Râșii sunt activi noaptea[21].
Prada lor tipică constă în diverse animale forestiere și cele care trăiesc în câmpuri, cum ar fi șoareci, iepuri, cerbi, saigale, coluni și diverse specii ale păsărilor. Uneori consumă și animalele domesticite, cum ar fi găini, rațe, gâște, curcani, oi ș.a.m.d., atacând chiar câini când se simțe primejduit[1]. La nevoie este necrofag, deși în mod obișnuit îngroapă prada oe care nu a putut-o mânca[21]. Râșii se mișcă repede și fără zgomot, ceea ce lor permite să atace prada pe neașteptate. Pot și sări la o distanță de 4-6 metri în orice direcție[15]. Auzul și mirosul lincșilor sunt foarte dezvoltate[8]. De asemenea, ca majoritatea pisicilor, râșii pot vedea bine seara și noaptea[21].
Toate speciile râșilor se împerechează în timpul primăverii timpurii, în martie și aprilie. Fiindcă sunt animale solitare, împerecherea nu are loc la fiecare an[15]. Ciclul estral la femelele durează 10-15 zile, iar sarcina — 65-90 de zile, depinzând de specia[3][4][5][6], după care se nasc 2-4 pui, orbi pentru două săptămâni[8]. Alăptarea durează relativ mult, până la șase luni. Puii se despart de mama când au doi ani de vârstă, cu scopul de a se pregăti pentru prima împerechere[21]. Este foarte dificil de observat obiceiuri de împerechere ale lincșilor din diverse cauze, mai ales raritatea animalelor, efectul vânătorilor intensive, ori marelor areale unde ele trăiesc[15].
Răspunsul este publicat...
Te rugăm să aştepţi ca răspunsul tău să fie trimis spre publicare.
