Imi puteti spune cateva informatii interesante, ce vi s-au parut captivante, despre pisici? Funda!

Eu am vazut ca femela aduce un soricel mort puilor cand sunt mai mici si unul viu cand sunt mai mari si acestia il omoara si il mananca! asa invata sa vaneze!
mie imi plac pisicile si pentru ca sunt foarte elegante/pufoase/dragute!

Pisica de casă, sau pisică domestică, este un mamifer din ordinul carnivorelor, familia Felidae, subfamilia Felinae (feline). Este asociată cu oamenii de peste 9500 ani[1] și în prezent este cel mai cunoscut animal domestic în toată lumea.[2] Pisica este foarte apropiată de pisica sălbatică europeană (Felis silvestris silvestris), ca și de pisica sălbatică africană (Felis silvestris libyca), împreună formând o unică specie: Felis silvestris (denumirea de Felis catus nu mai este valabilă[necesită citare]).

Pentru detalii, vezi: Listă de rase de pisici.
Mai jos sunt prezentate principalele rase de pisici:
Abyssiniana
Albastru de Rusia
American Bobtail
American curl
American Shorthair
American Wirehair
Balineza
Birmaneza



Bobtail japonez
Bombay
British Shorthair
Burmeza
Chartreux
Colorpoint Shorthair
Cornish Rex
Devon Rex



Egyptian Mau
Europeana
European Burmese
Exotic
Havana Brown
Javanese



Korat
Laperm
Maine Coon
Manx
Norvegiana de pădure
Ocicat
Orientala



Persana
Ragamuffin
Ragdoll
Scottish Fold
Selkirk Rex
Siameză



Siberiană
Singapura
Somali
Sphynx
Tonkinese
Angora turcească
Turceasca Van

Pisica trăiește în strânsă legătură cu oamenii de cel puțin 3500 de ani, fiind folosită de către egipteni[3] pentru a ține departe șoarecii. În ciuda domesticirii, pisica nu a pierdut abilitatea de a trăi în sălbăticie, unde formează colonii. Conform unui studiu din mai 2012, pisicile au fost domesticite în anul 2200 î.Hr.[4] Potrivit studiului publicat în Journal of Archaeological Science, egiptenii au fost cei care au transformat pisicile în animale domestice.[4]

[modificare] Comportamentul pisicii

Prejudecata legată de pisici planează asupra solitarității sale, fiind un animal nesociabil. Acest concept este înlăturat de un studiu efectuat în anii '70 de către David MacDonald, cercetător la Universitatea Oxford din Marea Britanie. Studiul a indicat faptul că o femelă este mai predispusă să stea cu o felină înrudită decât cu o alta din altă linie. Cercetătorul Randall Wolfe susține că acest lucru nu se manifestă și către partea masculină, indiferent de proveniența genetică a acestora.

Câteodată pisicile care împart același mediu de viață pot să se lupte, fiind o modalitate de demonstrare a abilităților; poate fi totodată o joacă inofensivă. De asemenea, este și modul stabilirii unei ierarhii într-un grup de pisici sau o cale de atenționare a unei feline când încalcă o regulă a grupului. Pentru a fi despărțite, pisicilor trebuie să li se atragă atenția. Imediat ce s-au despărțit, acestea trebuie separate în încăperi separate, până când nu mai au tendința de a se lupta. Niciodată stăpânul nu intervine fizic în lupta lor, deoarece acesta poate fi zgâriat sau mușcat serios.

Pisicile au nevoie să zgârie, fiind procesul prin care se îndepărtează straturile inutile ale țesutului cornos care constituie ghearele. Prin întindere se exersează mușchii, încheieturile și tendoanele.

Dacă pisica zgârie mobila din casă, înseamnă că are nevoie de o suprafață pe care să își ascută ghearele. Pentru a elimina această problemă, stăpânii pot achiziționa suprafețe de ascuțit ghearele, poziționându-le în locuri cu cel mai mare interes pentru pisici.

Pisicile stresate sau bolnave pot zgâria sau mușca oamenii, comportament care poate apărea când pisica nu are chef de alintări și mângâieri, mai ales pe burtă. Mâna nu trebuie retrasă brusc din ghearele sau dinții pisicii, provocându-se astfel rănile mai grave. Pisica nu trebuie scuturată, lovită sau pălmuită, deoarece ea nu va înțelege de ce este bătută, ci doar că oamenii pe care îi iubește o lovesc din motive necunoscute.

Scheletul pisicii este format din 250 de oase. La nivelul capului, dentiția cuprinde incisivii, caninii, premolarii de carne, dar nici un dinte „plat" (ca molarii) pentru a strivi hrana: aceștia nu sunt necesari pentru că pisica își „sfâșie" hrana cu ajutorul mușchilor puternici ai fălcilor, apoi și-o înghite fără a o mesteca. Vertebrele gâtului sunt scurte, iar coloana vertebrală foarte flexibilă. Vertebrele cozii prelungesc coloana vertebrală, numărul acestora variind în funcție de rasă. Coada are rol în echilibru. Labele anterioare se termină cu cinci „degete" prevăzute cu gheare retractile keratinoase; labele posterioare, mai lungi, se termină cu patru „degete", de asemenea prevăzute cu gheare retractile.

Mușchii spatelui sunt foarte flexibili, cei ai labelor posterioare puternici, particularități care conferă animalului suplețe și o „detentă" amplă în sărituri.

Din cauza regimului alimentar mai diversificat și mai sărac în proteine, intestinele pisicii de casă sunt mai lungi decât cele ale strămoașei sale sălbatice. Această trăsătură, împreună cu diminuarea taliei sale, este adaptarea cea mai semnificativă a pisicii la noul său mod de viață.

Părul pisicii este alcătuit din fire lungi care poartă „desenul" (pete, dungi etc.), la baza cărora se găsesc fire mai scurte și în final, puful, toate acestea asigurând o bună izolație a corpului.

La origine, pisica vâna în zori sau seara, fapt care a dus la dezvoltarea simțurilor sale și la o percepție a universului diferită de a oamenilor, care la un moment dat i-au atribuit chiar puteri supranaturale. Se vorbește despre pisici care au prezis cutremure de pământ și alte catastrofe, explicația probabilă fiind că urechea lor este capabilă să perceapă vibrații pe care oamenii le ignoră.

Auzul pisicii este foarte sensibil la frecvențele înalte, mergând până la 30 000 Hz, în timp ce urechea umană este limitată la 20 000 Hz. Datorită celor 27 de mușchi care îl controlează, pavilionul fiecărei urechi poate pivota în mod independent, pentru a localiza originea unui zgomot și distanța de la care acesta provine.

Este simțul său principal. Câmpul vizual al pisicii este, ca și auzul, mult mai larg : 187° (față de 125° pentru oameni), ceea ce nu reprezintă nici pe departe un record în lumea animală. Intensitatea luminii influențează forma pupilei: de la o simplă linie dreaptă în lumină, aceasta se dilată într-un cerc perfect în condiții de semiîntuneric. Contrar unei credințe răspândite, pisica este incapabilă de a vedea în întuneric deplin, totuși vede mult mai bine decât oamenii în timpul nopții. Aspectul fosforescent al ochilor săi pe un întuneric relativ se datorează unui strat de celule ale retinei, numite tapetum lucidum, care acționează ca o oglindă și reflectă lumina, care trece prin retină o a doua oară, dublând astfel acuitatea vizuală a acesteia în întuneric.

În schimb, pisica nu percepe culorile sau mișcarea la fel ca noi: se pare (deși acest aspect este încă în discuție) că ea nu percepe culoarea roșie și că în general, nu prea distinge detaliile. Un obiect în mișcare (ca de exemplu o pradă), îi apare mult mai clar decât un obiect static.

O particularitate a ochiului pisicii este că este protejat, pe lângă pleoapele inferioară și superioară, de o a treia pleoapă, membranoasă, care se închide dinspre colțul interior al ochiului către exterior. Frecvent, dacă această membrană este vizibilă, este un semn de suferință al pisicii (tulburări digestive, cel mai des prezența paraziților sau enterită).

Simțul mirosului la pisică este de patruzeci de ori mai dezvoltat decât al omului și are o importanță majoră în viața socială a felinei, în delimitarea teritoriului. De altfel, mirosul este mijlocul de a verifica dacă hrana nu îi este alterată sau otrăvită. Pisica are douăzeci de milioane de terminații nervoase olfactive, față de doar cinci milioane la om.

Simțul gustului este dezvoltat la pisică, totuși mai slab decât la om: 2 000 de papile gustative înseamnă de 4, 5 ori mai puțin față de cele 9 000 la om. Spre deosebire de câine, gustul pisicii este situat la extremitatea limbii, fapt care îi permite să guste fără să înghită. Sensibilă la gustul amar, acru sau sărat, ea nu simte gustul dulce.

De asemeni bine dezvoltat, simțul tactil permite pisicii să-și utilizeze mustățile pentru a evita obstacolele în întuneric total, prin detecția variațiilor de presiune a aerului. Tot mustățile îi permit să simtă și dimensiunile spațiului traversat. Pernițele labelor sunt foarte sensibile la vibrații, iar în pielea pisicii se găsesc celule tactile extrem de sensibile.

Organul lui Jacobson constituie un adevărat al șaselea simț. Asemeni câinelui și calului, pisica poate să guste mirosurile cu ajutorul acestui organ, răsfrângându-și buzele pentru a permite mirosurilor să pătrundă, prin două mici orificii situate în spatele incisivilor, și care conduc către doi săculeți cu lichid aflați în cavitățile nazale, care au rolul de a concentra mirosurile.

Prezența unui organ vestibular, și el deosebit de dezvoltat, îi conferă pisicii simțul remarcabil al echilibrului, astfel explicându-se facultatea ei de a se întoarce rapid în aer pentru a „cădea întotdeauna în picioare".

Ea mai poate sări la înălțimi de cinci ori superioare taliei sale. Viteza de alergare medie este de 40 km/h, are nevoie de 9 secunde pentru a parcurge 100 m, dar nefiind un alergător de fond, obosește destul de repede.
Pisica este un animal independent. Spre deosebire de câine, ea se plimbă și se curăță singură.

Mieunatul este manifestarea sonoră a pisicii; în general un animal discret, ea poate uneori căuta a se face remarcată mieunând ore întregi, fie pentru a cere de mâncare, fie pentru a cere să i se deschidă ușa, de exemplu. Unele rase de pisici sunt mai zgomotoase decât altele, cum ar fi siamezele.

Rar, pisica emite un mieunat sacadat, de slabă intensitate, când vede o pradă la care nu poate ajunge, ca o pasăre sau o insectă în zbor, sau chiar privind o emisiune despre animale la televizor.

Încă din primele zile de viață, puiul de pisică toarce în timpul suptului, iar mama îi răspunde. Ea toarce din plăcere, la fel de bine ca în suferință: stresată, rănită sau chiar muribundă, o auzim torcând. Cel mai des, ea toarce pentru a-și exprima dependența; față de mamă la naștere, față de om mai târziu, când este bolnavă sau când este mângâiată. Regăsim acest comportament la rudele sale, marile feline, care însă torc doar în primele luni de viață.

Torsul este produs printr-o mișcare coordonată a glotei, laringelui și a anumitor mușchi. Aceste vibrații sonore implicând întreg corpul sunt întâlnite la majoritatea felinelor, ca și la alte animale, dar mecanismul lor, ca și utilitatea, ramân de neexplicat. Se crede că această stare, ca și somnul, ar avea un rol reparator pentru organismul pisicii. Cand torc, pisicile emit vibratii sonore identice cu cele utilizate in medicina pentru a calma durerea, a trata o fractura sau o leziune la tendon. Poate asa se explica si faptul ca, dintre mai multe pisici si mai multi caini care au suferit o leziune ori o interventie chirurgicala de aceeasi gravitate, aceste pisici se vor vindeca de trei ori mai repede, iar sechelele lor sunt de cinci ori mai putine. Concluzia: torsul unei pisici ar avea o actiune anabolizanta, ce ajuta vindecarea.[necesită citare] Adulte, felinele mari nu mai torc; pisica este singura care toarce sub mângâierile stăpânului: ea vede în acesta „a doua sa mamă".

Pisica doarme în medie 15-18 ore pe zi, fiind activă doar circa 6-9 ore, mai ales o parte din timpul nopții, perioadă propice vânătorii. Ea este deseori folosită în cadrul experiențelor asupra ciclului somnului. Conform unor studii, pisica este animalul cu cea mai mare proporție de faze de somn paradoxal în timpul cărora ea visează. În acest timp, s-a constatat o activitate electrică foarte intensă a creierului, ochilor și mușchilor.

Pisicile sunt apte de reproducere în general începând cu vârsta de nouă luni (s-au văzut totuși pisici născând la numai șapte luni).
Femela trece prin numeroase perioade de „călduri", mai ales între primăvară și toamnă. În aceste perioade, femela pisică adoptă un comportament hiper-activ și destul de neplăcut pentru proprietari: caută mângâieri, se freacă și se tăvălește pe jos, miaună strident pentru a anunța starea ei motanilor din împrejurimi. Cât despre masculi, ei își marchează teritoriul proiectând jeturi de urină foarte puternic mirositoare. Dacă li se permite să iasă, ei se luptă adesea cu alți masculi, slăbesc și își neglijează toaleta, fapt care îi expune la riscuri de contaminare sau la contractarea de boli (coryza, leucoza, FIV etc.). În concluzie, este recomandată sterilizarea precoce.
Când masculii de pisică sunt pe punctul de a se acupla cu o femelă, trebuie mai întâi ca aceasta să fie de acord. În timpul acuplării, masculul se urcă pe spatele femelei și o imobilizează, mușcând-o de pielea gâtului. Spre sfârșitul actului, femela are tendința de a geme, enervată. Cauza este că penisul masculului este astfel alcătuit, încât mici formațiuni spinoase stimulează dureros vaginul femelei în scopul de a declanșa ovulația. Cu ocazia fiecărei penetrații, femela va emite un nou ovul, fapt care explică existența puilor de aceeași generație care pot proveni din tați diferiți.

Gestația durează aproximativ 60 de zile, pisica purtând în medie 4 pui. La trei săptămâni, mamelele femelei se măresc în volum și se înroșesc. Apoi abdomenul i se umflă, iar pofta de mâncare va crește pe măsură ce sarcina înaintează către termen. În timpul gestației, pisica va căuta afecțiunea umană; se recomandă ca stăpânii sa mângâie abdomenul pisicii, pentru a obișnui puii cu contactul uman. La șapte săptămâni, pisica va începe să caute un loc liniștit și izolat, potrivit pentru a naște (un dulap, o cutie de carton...). La apropierea termenului (între 60 și 70 de zile de la concepție), pisica devine agitată, de aceea este important ca stăpânul să fie prezent, să o asiste. După aproximativ 20 de minute de la declanșarea contracțiilor, pisica va naște primul pui, apoi urmează ceilalți, rapid sau chiar după mai multe ore, mergând până la 24 de ore pentru a termina nașterea. Puii se nasc protejați de un înveliș pe care pisica îl sfâșie și apoi linge puiul pentru a-i stimula respirația, sfârșind prin a mânca placenta, care conține elemente nutritive și a tăia cordonul ombilical.

Puiul va căuta să sugă imediat după naștere, continuând apoi la intervale de 20 de minute. Pentru a obișnui puii cu contactul uman, trebuie ca stăpânii să-i ia în mână zilnic, fără însă să se depășească durata de 5 minute. Puiul de pisică se naște orb și surd, cântărind între 80 și 100 de grame; după 7-10 zile de la naștere, când va deschide ochii, aceștia sunt de culoare albastră, până la vârsta de două luni, când se vor schimba în culoarea definitivă. Alăptarea durează trei luni, timp în care pisica își va învăța puii să se spele, să se hrănească, să vâneze etc.

Pisica are instinctul matern foarte dezvoltat: ea se va ocupa cu devotament de pisoi, îi va supraveghea, își va petrece tot timpul cu ei și îi va disciplina, la nevoie. În general, pisicile adulte vor fi prezente atunci când puii pleacă să „descopere" lumea, iar la unele rase, chiar masculul ia parte la educația progeniturii.

În funcție de morfologie, nu toate pisicile au nevoie de aceleași gesturi de întreținere din partea stăpânului.

Pisicile cu păr lung sunt cele mai pretențioase, dat fiind că atunci când se spală, lingându-și blana, ele înghit perii morți, care se acumulează în stomac, formând gheme de păr. Acestea perturbă tranzitul intestinal, pisica fiind obligată să le regurgiteze ca să evite ocluzia intestinală. Pentru a evita aceasta, e necesar să se procedeze zilnic la descurcatul blănii pisicii cu ajutorul unui pieptene sau perii, ceea ce va împiedica și formarea de „noduri" în blană, care sunt dureroase pentru animal. Uneori e necesar chiar să se rărească părul, prin tăierea lui în unele zone (cum ar fi în spatele labelor și în jurul zonei anale) ceea ce le va împiedica să se murdărească. Printre rasele cu păr lung, rasa persană este cea mai pretențioasă în ce privește întreținerea; din cauza botului lor turtit, ele au adesea scurgeri nazale sau oculare care le murdăresc blana. Trebuie deci să li se curețe zilnic botul și ochii cu o soluție specială.

Pisicile cu păr scurt nu au nevoie decât de un periat săptămânal, pentru a se îndepărta perii morți. Unii crescători de pisici de rasă folosesc pentru masaj o mănușă de mătase sau o piele de căprioară pentru a lustrui părul pisicilor și a-i da astfel strălucire.

Pisicile fără păr, cum ar fi cele din rasa Sfinx, au nevoie de o atenție specială. Pielea lor produce, asemeni tuturor celorlalte pisici, un lichid gras: sebumul, care însă în acest caz particular, nu este absorbit de păr, astfel că praful se lipește literalmente de pielea pisicii, ea murdărindu-se foarte ușor. Sunt deci singurele pisici care trebuie spălate regulat, o dată sau de două ori pe săptămână.

În general, celelalte rase de pisici nu au nevoie să fie spălate, fiind animale foarte curate, care acordă o mare parte din timp toaletei, lingându-se pe întregul corp. Limba lor aspră le permite să înlăture majoritatea perilor morți și să-și lustruiască blana. Saliva produsă de pisici este un agent anti-bacterian puternic. În plus, ele detestă apa. Dacă totuși o baie se dovedește necesară, e necesar să se folosească un șampon special, evitând cu grijă ochii, nasul și urechile. Este foarte important ca părul să fie bine limpezit, pentru ca animalul să nu înghită resturi de șampon cu ocazia toaletei ulterioare. Pentru a usca pisica, ea trebuie învelită într-un prosop mare și scoasă din baie, pentru a nu se mai simți „amenințată". Urmează faza de „calmare", stăpânul va ține pisica lângă el, apoi o va freca ușor cu prosopul, fără a neglija nici o porțiune a corpului (ca de exemplu pernițele labelor).

Motivele cele mai comune pentru care pisicile sunt displăcute de oameni sunt reacțiile alergice la alergeni cum ar fi saliva și părul de pisică. Totuși această problemă poate fi tratată prin medicamentele împotriva alergiilor și spălarea pisicilor frecvent (îmbăierea săptămânală elimină 90% din alergenii purtați de pisică în mediul respectiv). Sunt încercări de creștere a pisicilor care nu provoacă reacții alergice.

În mod tradițional, istoricii au avut tendința să creadă că în Egiptul antic a fost domesticită prima pisică, datorită reprezentărilor clare de pisici de casă în picturile egiptene vechi de aproximativ 3600 ani. Cu toate acestea, în 2004, un mormânt neolitic a fost excavat în Shillourokambos, Cipru, care conținea schelete, situate aproape unul de celălalt, atât de om cât și de pisică. Mormântul are aproximativ 9500 de ani vechime.[5][6][7] Specimenul de pisică era mai mare și apropiat de pisica sălbatică din Africa (Felis silvestris lybica), mai degrabă decât pisicile de astăzi. Aceasta descoperire, combinată cu studii genetice, sugerează că pisicile au fost domesticite, probabil, în Cipru și Orientul Apropiat, în Cornul abundenței în momentul dezvoltării agriculturii.[8]

Corpul lor produce vitamina C (la fel ca multe alte animale) și își pot procura restul nutrienților din creierul și intestinele șoarecilor consumați.[9][10]

1.^ Oldest Known Pet Cat? 9500-Year-Old Burial Found on Cyprus http://news.nationalgeographic.com/......etcat.html
2.^ http://www.scientificamerican.com/article.cfm?id=the-taming-of-the-cat The Evolution of House Cats (Carlos A. Driscoll, Juliet Clutton-Brock, Andrew C. Kitchener și Stephen J. O'Brien)
3.^ Revista Lumea Copiilor: Pisicile
4.^ a b STUDIU. Când au fost domesticite pisicile, 28 mai 2012, Gândul, accesat la 29 mai 2012
5.^ Cele mai vechi cunoscute pisici de casă? Mormânt de 9500 ani vechime din Cipru
6.^ Walton, Marsha (9 aprilie 2004). „Ancient burial looks like human and pet cat". CNN. http://edition.cnn.com/2004/TECH/science/04/08/cats.cyprus/index.html. Accesat la 23 noiembrie 2007.
7.^ Muir, Hazel (8 aprilie 2004). „Ancient remains could be oldest pet cat". New Scientist. http://www.newscientist.com/article/dn4867.html. Accesat la 23 noiembrie 2007.
8.^ Driscoll CA, Menotti-Raymond M, Roca AL, CA (July 2007). „The Near Eastern origin of cat domestication". Science 317 (5837): 519–23. doi:10. 1126/science. 1139518. ISSN 0036-8075. PMID 17600185.
9.^ National Geographic: Aftermath Population Zero min.32, sec.15, 2008
10.^ Vitamina C Cele mai multe animale produc vitamina C în corpurile lor, dar oamenii și alte primate, dar și porcul de guineea au nevoie de vitamina C în dietă pentru a preveni scorbutul

Rase de pisici
Domesticire

Felis catus Linnaeus, 1758 (TSN 183798). Integrated Taxonomic Information System.
http://www.eva.ro/......-5943.html
Pisica - un remediu pentru tine
30 de lucruri neobisnuite pe care nu le stiai despre pisici, 7 martie 2010, Marc Ulieriu, Descoperă

Cele mai frumoase pisici din lume, 17 februarie 2009, Descoperă

Pisica sălbatică (Felis silvestris), numită și mâță sălbatică, mârtan sălbatic sau cotoi sălbatic, este o felină mică, nativă Europei, părții vestice a Asiei și Africii. Specia este carnivoră și se hrănește cu mamifere mici, pasări și alte animale de mărime asemănatoare. Se disting câteva subspecii răspândite în regiuni diferite. Pisica de casă (Felis silvestris catus) este inclusă în aceeași specie. Toate pisicile domestice provin din subspecia nord-africană - Pisica sălbatică africană (Felis silverstris lybica).



În ambianța sa nativă, pisica sălbatică poate să se obșinuiască ușor cu arii de râspandire diverse: savană, stepă și pădure. Indivizii sălbatici sunt cenușii sau bruni și au dungi negre. Pot să ajungă 45-80 cm de lungime, coada de 25-40 cm și greutate de 3-8 kg. Subspeciile africane sunt în general mai mici și au culori mai deschise.

Pisica sălbatică a fost, datorită aspectului și dimensiunilor ei, mai puțin râvnită și vânată decât râsul. Ca urmare, astăzi se întâlnește din Delta Dunării până în munți, pe teritorii mult mai largi decât râsul. Ea preferă pădurile liniștite, cât mai întinse, cu mulți arbori bătrâni și/sau hățișuri.


Ca și râsul, este un animal singuratic, dar în perioada împerecherii poate fi întâlnită și în grupuri. Pisica sălbatică se împerechează în februarie-martie, iar după o gestație de circa 70 zile, femela naște 2-4 pui. Aceștia sunt orbi timp de 10-12 zile. După numai o lună, puii sunt capabili să își urmeze mama la vânătoare. De la aproximativ 3 luni pot vâna singuri. O caracteristică a împerecherii la pisica sălbatică este glanda perianală, de secreție externă, ce secretă un lichid cu miros de valeriană, folosit pentru marcarea teritoriului, dar și pentru atragerea partenerului. După unele ipoteze mirosul acesta provoacă reacția de vânare necontrolată din partea râsului.

Cele mai dezvoltate simțuri sunt auzul și mirosul. Ca animal nocturn și de amurg, are ochii bine adaptați la văzul de noapte, dar departe de performanțele râsului. Tacticile de vânătoare sunt asemănătoare cu ale pisicii de casă. Dacă este nevoită, poate înota, dar în general evită apa.


Nu urmărește niciodată prada care îi scapă.

Coryn Memory a dat publicității unele imagini care atestă existența unei pisici sălbatice de mari dimensiuni, de circa 2 m."Cred că imaginile sunt destul de concludente. Sunt cele mai bune imagini cu o pisică sălbatică mare în Marea Britanie", a spus Frank Tunbridge, expert în speciile de feline mari. Potrivit specialistului, animalul surprins în imagini corespunde cu descrierea "pisicii sălbatice" - are aproape 2 metri lungime, cca 50 de centimetri înălțime, are o coadă foarte lungă și mersul similar cu cel al unei feline mari.

Coryn Memory, cea care a făcut filmarea, spune că a mai filmat-o și în 2009, în apropiere de Stroud, dar imaginile cu felina pe zăpadă erau neclare.

Ea a luat legătura cu expertul în viață sălbatică Frank Tunbridge, care i-a împrumutat camera de luat vederi, iar cu ajutorul ei a filmat "pisica sălbatică" în 2010, în apropiere de Rodborough Common.

Imaginile au fost publicate abia pe 6 februarie 2012, în contextul în care în luna ianuarie au fost descoperite mai multe cadavre de căprioare mutilate, care aveau toate boturile mușcate și cărora le lipseau toate organele vitale, acestea fiind semnele distinctive ale unui atac de felină de tip panteră.

Subiectul "pisicii sălbatice din Woodchester" va fi prezentat și într-un documentar la care lucrează realizatorul Mark Fletcher, împreună cu Coryn Memory și Frank Tunbridge.[1][2]

Subspecii africane:

Felis silvestris brockmani (Africa de Est)
Felis silvestris cafra (Africa de Sud)
Felis silvestris foxi (Africa de Vest)
Felis silvestris griselda (Africa Centrală)
Felis silvestris lybica (Africa de Nord)
Felis silvestris ocreata (Africa central-estică)
Felis silvestris pyrrhus (Africa central-vestică)
Subspecii asiatice:

Felis silvestris caudata (Zona Mării Caspice)
Felis silvestris ornata Pisica indiană de deșert (din India până în Iran)
Felis silvestris shawiana (China și Mongolia)
Subspecii europene:

Felis silvestris cretensis Pisica sălbatică cretană (Creta) (dispărută, deși s-au raportat apariții).
Felis silvestris caucasia Pisica sălbatică caucaziană (Munții Caucazieni și Turcia)
Felis silvestris grampia Pisica sălbatică scoțiană (Nordul Scoției)
Felis silvestris jordansi Pisica sălbatică balearică (Insulele Baleare)
Felis silvestris reyi Pisica sălbatică corsicană (Corsica)
Felis silvestris sarda Pisicile sălbatice sardianiană și siciliană (Sardinia și Sicilia)
Felis silvestris silvestris Pisica sălbatică europeană (Europa)
Felis silvestris tartessia Pisica sălbatică sud-spaniolă (Peninsula Iberică)
Pisica domestică:

Felis silvestris catus Pisica domestică

1.^ O misterioasă pisică sălbatică face ravagii în Marea Britanie. Primele imagini cu animalul de pradă, de Sorina Ionașc Postat la: 08.02. 2012 13:40 Ultima actualizare: 08.02. 2012 13:46 http://www.gandul.info/......da-9214808
2.^ Three wallabies found savaged to death by big cat after mystery predator stalking the Cotswolds strikes again, By Anthony Bond Last updated at 6:31 PM on 25th January 2012, http://www.dailymail.co.uk/......g-cat.html

Felis silvestris Schreber, 1777 (TSN 180589). Integrated Taxonomic Information System.

Pisica de nisip (Felis margarita) viețuiește în deșerturile nisipoase și pietroase și poate trăi la depărtare de sursele de apă, utilizându-și prada (rozătoare, șerpi, etc.) pentru a-și potoli setea. Are o culoare de galben pală și o coadă inelată. Urechile pisicilor de nisip sunt largi și poziționate separat și strâmt pe marginile capului.

Pisica de mare este un pește care face parte din ordinul Rajiformes, din familia Dasyatidae. Este genul Dasyatis. Pisicile de mare pot fi întâlnite în toate mările din regiunile tropicale și moderate ale lumii. Forma lor variază de la dreptunghiulară la rotunjită, iar desenul lor este cu pete sau marmorat.

Pisica de mare preferă mai ales apele puțin adânci și își petrece jumătate din timp ascunsă în nisip sau în mâl, astfel încât sunt vizibili doar ochii, orificiile secretoare și coada. Dacă este deranjată, se refugiază prin mișcări puternice ale înotătoarelor pectorale.

În mările europene, pisica de mare poate fi observată numai vara. Unii cercetători sunt de părere că iarna, pisicile de mare migrează în ape mai adânci. Alții cred însă că acestea doar se îngroapă în nisip și își petrec sezonul rece cufundate într-un fel de somn de iarnă.

Pisica de mare se hrănește mai ales cu viețuitoare marine mici, moluște și raci, pe care le scoate din nisip. Speciile mai mari consumă și pești morți sau sepii.

Gura pisicii de mare se află pe partea ventrală a capului. Cu ajutorul dinților bonți, lați, dispuși pe mai multe rânduri, sparge cochilia prăzii. În timpul căutării hranei, culoarea sa îi asigură un camuflaj perfect.

Știm puține despre obiceiurile de împerechere ale pisicii de mare. Un lucru este însă sigur: își aduce pe lume cei 2-9 urmași vii. Aceștia ies din ouă în corpul mamei. La început, embrionii se hrănesc cu conținutul sacului vitelin. În stadiile următoare, își preiau hrana prin peretele oviductului cu rol și formă de uter al mamei. La venirea pe lume, dimensiunea micilor pisici de mare este de aproximativ 18 cm.

Dimensiuni corporale
Lungimea corpului: chiar 4, 3 m
Lățimea: variază în funcție de specie, de la 30 de cm, la 4, 4 m
Greutatea corporală: de la 750 g la 340 kg
Reproducere
Maturitatea sexuală: necunoscută
Perioada de împerechere: de regulă primăvara
Durata dezvoltării: între 4 luni și 1 an
Numărul urmașilor: 2-9
Mod de viață
Comportament: singuratic; trăiește pe fundul mărilor
Hrana:moluște, raci și pești
Specii înrudite: Există mai mult de 80 de specii de pisici de mare, lungimea lor variind între 1, 5-2, 5 m. Există și specii de apă dulce, cum este Potamotrigon.
Aria de răspândire: În toate mările tropicale și moderate ale lumii, chiar și pe coastele Europei Centrale. În nord o întâlnim până în sudul Scandinaviei.

Pentru iubitorii pescuitului in Marea Neagra, pisica de mare se poate prinde folosind ca momeala hamsie sarata (saratura)! Pe digurile de la Marea Neagra la o distanta de aproximativ 80 de metri fata de dig pe portiunile cu apa putin adanca! Se poate prinde in perioada de vara mai exact in luna iulie cand apa este foarte calda! Atenție! Citiți subcapitolul Coada cu țepi. Veninul injectat de țepii din coadă poate fi mortal.

Țepii veninoși ai pisicii de mare sunt dispuși pe coada sa lungă, ce se aseamănă cu un bici. Dacă este deranjată, începe să lovească în jur cu coada și țepii ei intră în acțiune. Această coadă reprezintă o armă de temut, cu care se crede că animalul a produs răni grave înotătorilor nebănuitori, provocându-le uneori chiar moartea.

Lungimea țepilor diferă, la unele specii putând atinge chiar si 42 cm. Acești țepi înfricoșători prezintă o renură ventrală, iar în interior este dispus țesutul responsabil de producerea veninului.

Pisica lui Schrödinger este un experiment mental, adesea caracterizat ca un paradox, imaginat de fizicianul austriac Erwin Schrödinger în 1935. Ilustrează ce probleme apar dacă se aplică interpretarea Copenhaga a mecanicii cuantice asupra obiectelor din viața de zi cu zi. A imaginat un experiment în care este prezentă o pisică care poate să fie vie sau moartă, în funcție de un eveniment aleator anterior. În timpul elaborării experimentului său a inventat termenul Verschränkung (cu sensul de legătură cuantică).

Experimentul mental al lui Schrödinger a fost o urmare a discuțiilor despre paradoxul EPR, numit astfel după autorii săi Albert Einstein, Podolsky și Rosen în 1935[1]. Articolul EPR a subliniat natura stranie a superpoziției cuantice. În linii mari, superpoziția cuantică reprezintă combinarea tuturor stărilor cuantice ale sistemului (de exemplu, pozițiile posibile ale particulelor subatomice). Interpretarea Copenhaga arată că superpoziția decade într-o stare definită exact în momentul în care are loc măsurătoarea cuantică.

Schrödinger și Einstein au schimbat mai multe scrisori despre articolul EPR al lui Einstein, în cuprinsul cărora Einstein a subliniat că superpoziția cuantică a unui butoias instabil cu praf de pușcă va conține, după un timp, atât componente explodate cât și neexplodate.

Pentru a demonstra necompletitudinea mecanicii cuantice, Schrödinger i-a aplicat principiile asupra unei ființe vii care poate avea sau nu conștiență. În experimentul mental original al lui Schrödinger, el descrie cum se poate, în principiu, transfera o superpoziție din interiorul unui atom către superpoziția la o scară mai mare a unei pisici vii sau moarte cuplând pisica si atomul cu ajutorul unui ‘‘mecanism diabolic.’’ A propus un scenariu în care viața sau moartea unei pisici aflate într-o cutie închisă depinde de starea unei particule subatomice. Conform lui Schrödinger, interpretarea Copenhaga implică faptul că pisica rămâne în același timp vie și moartă până la deschiderea cutiei.

Schrödinger nu a dorit să promoveze ideea unei pisici moartă-și-vie concomitent ca pe o posibilitate serioasă; din contră: experimentul mental servește la ilustrarea ciudățeniei mecanicii cuantice și a matematicii necesare pentru descrierea stărilor cuantice. Intenționând să aducă o critică interpretării Copenhaga — larg acceptată în 1935 — experimentul mental al lui Schrödinger rămâne o piatră de încercare pentru interpretările mecanii cuantice; modul în care fiecare interpretare tratează problema pisicii lui Schrödinger este adesea folosit ca un mod de a ilustra și a compara fiecare caracteristică, tărie sau slăbiciune ale diverselor interpretări ale mecanicii cuantice.

Schrödinger a scris:

„Putem imagina chiar cazuri destul de ridicole. O pisică este închisă într-o cameră din oțel, împreună cu următorul dispozitiv (care trebuie să fie ferit de interacțiunea directă cu pisica): într-un detector Geiger-Müller se află o cantitate mică de material radioactiv, atât de mică încât, în decurs de o oră, doar un singur atom probabil se va dezintegra, sau cu egală probabilitate, poate niciunul; dacă totuși se întâmplă, detectorul Geiger va genera un semnal si prin intermediul unui releu eliberează un ciocan care sparge o mică fiola de cianură. Dacă lăsam nesupravegheat întregul sistem timp de o oră, putem spune că pisica trăiește încă dacă în acest timp nici un atom nu s-a dezintegrat. Funcția de undă a întregului sistem va exprima acest fapt având în ea pisica vie-și-moartă (scuzați expresia) sau împrăștiată în părți egale.

Este tipic pentru aceste cazuri ca o nedeterminare localizată inițial la nivel atomic să fie transformată într-o nedeterminare la nivel macroscopic, care poate fi apoi rezolvată prin observare directă. Asta ne împiedică să acceptăm în mod naiv ca valid un "model neclar" pentru a reprezenta realitatea. Prin el însuși el nu conține nimic neclar sau contradictoriu. Există o mare diferență între o fotografie mișcată sau nefocalizată și o fotografiere clară a norilor și a pâlcurilor de ceață.[2]"
Textul de mai sus este o traducere a două paragrafe dintr-un articol original mult mai mare, care a apărut in revista germană Naturwissenschaften ("Științele naturii") în 1935.[3]

Faimosul experiment mental al lui Schrödinger ridică întrebarea: când un sistem cuantic încetează să existe ca un amestec de stări și devine unul dintre ele? (Mai tehnic, când încetează starea cuantică actuală să mai fie o combinație liniară de stări, fiecare dintre ele semănând cu stări clasice diferite, începând în schimb să aibă o descriere clasică unică?) Dacă pisica supraviețuiește, ea își amintește că a fost mereu vie. Însă consecințele experimentului EPR care sunt consistente cu mecanica cuantică microscopică standard arată că obiectele macroscopice, precum pisicile, nu au tot timpul o descriere clasică unică. Scopul experimentului mental este de a ilustra acest aparent paradox: intuiția noastră spune că nici un observator nu poate fi într-un amestec de stări, în timp ce pisicile, spre exemplu, pot să fie un asemenea amestec. E nevoie ca pisicile să fie observatori, sau existența lor într-o singură stare clasică bine definită necesită un alt observator extern? Ambele alternative i-au părut absurde lui Albert Einstein, care a fost impresionat de abilitatea experimentului de a sublinia aceasta; într-o scrisoare către Schrödinger datând din 1950 el scrie:

„Ești singurul fizician contemporan, în afara lui Laue, care observă că nu putem face supoziții asupra realității — dacă suntem corecți. Cei mai mulți dintre ei pur și simplu nu văd ce joc riscant joacă cu realitatea — realitatea este ceva independent de ceea ce se stabilește experimental. Interpretarea lor este, oricum, înlăturată cel mai elegant de sistemul tău cu atomul radioactiv + amplificator + încărcătura de praf de pușcă + pisica într-o cutie, în care funcția undă a sistemului conține atât pisica vie cât și împrăștiată în bucățele. Nimeni nu se îndoiește cu adevărat că prezența sau absența pisicii este ceva independent de actul observării.[4]"
De notat că nici o încărcătură de praf de pușcă nu este menționată în definirea experimentului de către Schrödinger, care folosește un detector Geiger pe post de amplificator și cianură în loc de praf de pușcă; praful de pușcă a fost menționat în sugestia inițială făcută de Einstein către Schrödinger cu 15 ani mai devreme.

În interpretarea Copenhaga a mecanicii cuantice, un sistem încetează să mai fie o superpoziție de stări și devine una dintre ele atunci când are loc o observare a sistemului. Experimentul lui Schrödinger face evident faptul că natura măsurătorii, sau a observației, nu este bine definită în această interpretare. Unii interpretează rezultatul experimentului ca arătând că atâta timp cât cutia este închisă, sistemul există concomitent într-o superpoziție a stărilor "nucleu dezintegrat/pisică moartă" și "nucleu nedezintegrat/pisică vie" și doar atunci când cutia este deschisă și are loc o observare a conținutului funcția de undă colapsează în una dintre cele două stări. Mai intuitiv, pare că "observarea" are loc cand o particulă din nucleu lovește detectorul. Această linie a logicii poate fi dezvoltată către Teoria colapsului obiectivului. Prin contrast, interpretarea multiple-lumi neagă existența vreunui colaps.

Steven Weinberg a spus:

„Toată această poveste familiară este adevărată, însă lasă locul unei ironii. Mecanica cuantică a lui Bohr a fost puternic șubrezită, dar nu datorită ideilor lui Einstein. Interpretarea Copenhaga descrie ce se întâmplă când un observator face o măsurătoare, dar observatorul și actul măsurării sunt ele însele tratate în mod clasic. Asta este cu siguranță eronat: fizicienii și aparatele lor sunt cu siguranță guvernați de aceleași reguli care guvernează orice altceva în univers. Însă aceste reguli sunt exprimate sub forma unor funcții de undă (sau, mai precis, un vector de stare) care evoluează într-un mod perfect determinist. Atunci de unde provin regulile probabilistice ale interpretării Copenhaga?

Un progres considerabil a fost făcut în anii recenți în direcția rezolvării acestei probleme, dar despre asta nu pot vorbi aici. E destul să spun că nici Bohr nici Einstein nu s-au concentrat asupra problemei reale din mecanica cuantică. Regulile interpretării Copenhaga funcționeză cu siguranță, așa încât au trebuit acceptate. Însă asta lasă sarcina de a le explica aplicând ecuații deterministe pentru a studia evoluția funcției de undă, a ecuației Schrödinger, a observatorilor și a aparatelor lor.[5]"

În interpretarea multiple-lumi, care nu definește observarea ca pe un proces special, atât starea pisică-vie cât și cea pisică-moartă continuă să existe, dar ele sunt separate una de alta. Cu alte cuvinte, când cutia este deschisă, acea parte a universului conținând obervatorul și pisica este ruptă în două universuri, unul conținând un observator privind într-o cutie în care se află o pisică moartă, altul conținând un observator privind într-o cutie în care se află o pisică vie.

De vreme ce cele două stări sunt separate, nu există nici o comunicare efectivă sau o interacțiune între ele. Când un observator deschide cutia, se creează o legătură cu pisica, astfel încât ambele stări ale observatorului corespunzătoare situației în care pisica e vie sau respectiv moartă sunt create și nici una dintre stări nu poate interacționa cu cealaltă. Același mecanism al separării cuantice este de asemenea important pentru interpretarea în termenii așa numitelor Istorii Consistente. Doar "pisica-vie" sau "pisica-moartă" pot fi o parte a istoriei consistente în această interpretare.

Roger Penrose critică această interpretare astfel:

„Vreau să arăt în mod clar că, această nu reprezintă nici pe departe o rezolvare a paradoxului pisicii. Nu există nimic în formalismul mecanicii cuantice care să elimine o stare a constiinței în care să existe o percepție concomitentă a unei pisici moarte și a unei pisici vii.[6]"
cu toate că sensul larg acceptat (fără a accepta în mod obligatoriu teoria multiplelor-lumi) este că această separare reprezintă un mecanism care face imposibilă asemenea percepții simultane.[7][8]

O variantă a experimentului Pisicii lui Schrödinger cunoscută ca sinuciderea cuantică a fost propusă de cosmologul Max Tegmark. Acesta examinează experimentul Pisicii lui Schrödinger din punctul de vedere al pisicii și argumentează că în acest mod se poate distinge între interpretarea Copenhaga și interpretarea multiple-lumi.

Interpretarea Ansamblu stabilește că superpozițiile nu sunt nimic altceva decât subansambluri ale unui ansamblu statistic mai mare. Dat fiind acest lucru, vectorul de stare nu se poate aplica experimentelor cu pisici individuale, ci doar statisticii multor experimente cu pisici similare. Susținătorii acestei interpretări afirmă că asta transformă paradoxul pisicii lui Schrödinger într-o falsă problemă.

Acceptând această interpretare, se poate respinge ideea că un sistem fizic singular are de fiecare dată o descriere matematică univocă.

Conform cu teoria colapsului obiectivului, superpozițiile sunt distruse în mod spontan (independent de observațiile externe) când anumite praguri fizice obiective (de timp, masă, temperatură, ireversibilitate, etc.) sunt atinse. Astfel, pisica se va afla într-o anumită stare cu mult înainte de deschiderea cutiei. Asta se poate exprima mai vag ca "pisica observă ea însăși", sau "mediul înconjurător este cel care observă pisica".

Teoria colapsului obiectivului necesită o modificare a mecanicii cuantice standard, astfel încât să permită ca superpozițiile să fie distruse de către procesul de 'trecere a timpului'.

În teorie, de vreme ce fiecare stare este determinată de o stare anterioară ei și aceasta de o altă stare anterioară, la infinit, pre-determinarea fiecărei stări se va fi obținut în mod instantaneu în momentul zero al Big-Bangului. De aceea stările pisică-vie și pisică-moartă nu sunt determinate de către observator; ele au fost deja pre-determinate în momentele inițiale ale universului.

Acest experiment este unul pur teoretic și nu se cunoaște nici un caz în care să fi fost pus în practică. Efecte asemănătoare, oricum, au unele aplicații preactice în calculul cuantic și criptografia cuantică. E posibil să se trimită o rază de lumină aflată în superpoziție cuantică printr-un cablu optic. Plasând un dispozitiv în mijlocul cablului care interceptează și retransmite semnalul, funcția sa de undă va colapsa (sau în interpretarea Copenhaga, "va suferi o observație") iar asta va face ca lumina să 'decadă' într-o anumită stare. Efectuând teste statistice asupra luminii recepționată la celălalt capăt al cablului, se poate spune dacă a rămas in superpoziția stărilor sau a fost deja observat si apoi retransmis. În principiu, aceasta permite dezvoltarea unor sisteme de comunicații care nu pot fi spionate fără ca aceasta să se detecteze la destinație. Acest experiment poate fi un argument care să ilustreze faptul că "observarea" în interpretarea Copenhaga nu are nimic de-a face cu conștiența, în sensul că a o observare absolut involuntară va face ca statistica de la capătul firului să fie diferită.

În calculul cuantic, fraza "starea pisicii" adesea se referă la o legătură specială a qubitilor unde quibitii sunt într-o superpoziție în care toate stările de 0 sunt egale cu toate stările de 1, +.

Cu toate că în acest experiment mental se vorbește despre doar două stări posibile (pisica-vie și pisica-moartă), în realitate pot exista un număr imens de stări posibile, atâta timp cât temperatura și starea de descompunere a pisicii depind de când și cum, la fel de mult ca și de dacă, mecanismul a fost acționat, ca de altfel și de starea pisicii înainte de a muri.

Într-o altă extensie a experimentului, fizicieni de marcă au mers până acolo încât au sugerat că observațiile astronomice ale materiei întunecate din univers în cursul anului 1998 au redus "speranța de viață" datorită unui pseudo-Pisica lui Schrödinger scenariu, cu toate că acesta este un punct de vedere controversat.[9][10]

O altă variantă a experimentului este Prietenul lui Wigner, în care se definesc doi observatori externi, primul care deschide și inspectează cutia și care apoi comunică observațiile sale unui al doilea observator. Problema care se naște aici este dacă: funcția de undă colapsează când primul observator deschide cutia, sau doar când al doilea observator este pus la curent cu datele culese de primul observator?

http://ro.wikipedia.org/....../index.php

1.^ EPR article: Can Quantum-Mechanical Description of Physical Reality Be Considered Complete?
2.^ Schroedinger: "The Present Situation in Quantum Mechanics"
3.^ Schrödinger, Erwin (November 1935). „Die gegenwärtige Situation in der Quantenmechanik (The present situation in quantum mechanics)". Naturwissenschaften.
4.^ Pay link to Einstein letter
5.^ Weinberg, Steven (November 2005). „Einstein's Mistakes". Physics Today 58: 31. doi:10. 1063/1. 2155755.
6.^ Penrose, R. The Road to Reality, p807.
7.^ Wojciech H. Zurek, Decoherence, einselection, and the quantum origins of the classical, Reviews of Modern Physics 2003, 75, 715 or [1]
8.^ Wojciech H. Zurek, Decoherence and the transition from quantum to classical, Physics Today, 44, pp 36–44 (1991)
9.^ Highfield, Roger (2007-11-21). „Mankind 'shortening the universe's life'". The Daily Telegraph. http://www.telegraph.co.uk/......main.jhtml Accesat la 2007-11-25.
10.^ Chown, Marcus (2007-11-22). „Has observing the universe hastened its end?". New Scientist. http://www.newscientist.com/......-end.html. Accesat la 2007-11-25.

Erwin Schrödinger, The Present Situation in Quantum Mechanics (Translation)
The EPR paper
The story of Schroedinger's cat (an epic poem); The Straight Dope
Tom Leggett (Aug. 1, 2000) New life for Schrödinger's cat, Physics World, UK Experiments at two universities claim to observe superposition in large scale systems
[2] A good popular account of the puzzle.