Salut,
Ce inseamna Sindromul Vestibular la Caine?
Mentionez: Catelul meu e ametit, nu aude prea bine, si nici nu vede bine din cauza ulciorului de la ochi... A avut Jigodie...

Dul la veterinar si vezi ce spune. Apoi postezi ce a spus veterinarul si iti pot veni in ajutor.

Si eu am o catelusa de labrador si in concluzie iubesc foarte mult animalele in general dar in mod deosebit cainii si caii.Tinand cont de faptul ca nu pot sa am un animal de companie un cal deoarece locuiesc la bloc am ales cainele.Iti pot spune ca trebuie sa citesti cu mare atentie documentul atasat mai jos si sa stii ca un lucru e sigur si cainii au aceleasi simptome ca si oamenii. Tu stii toate reactiile si manifestarile cainelui tau si dupa ce vei citi iti vei putea da seama despre ce e vorba. Daca nu ai incredere in acest raspuns al meu dupa ce citesti si-ti faci o idee discuta cu medicul veterinar curant al cainelui tau. Iti spun sincer ca imi pare rau pentru ceea ce i se intampla cainelui tau si prin ceea ce trece. OTOLOGIA
Prof. Dr. E. Tomescu

NOŢIUNI DE ANATOMIE CLINICĂ

Analizorul acustico-vestibular, cum este numită urechea în specialitatea noastră, este formată din trei porţiuni: urechea externă, urechea medie şi urechea internă.

URECHEA EXTERNĂ

Se compune din pavilionul urechii şi conductul auditiv extern.
Pavilionul este o plică tegumentară cu schelet fibro-cartilaginos inserată pe faţa laterală a craniului sub un unghi de aproximativ 350. Faţa externă a pavilionului prezintă o depresiune centrală, denumită conca, în care se deschide conductul auditiv extern. În faţa concăi se află proeminenţa cartilajului cu numele de tragus. Posterior de concă se găseşte proeminenţa antitragusului. Pavilionul este circumscris de o bordură cu numele de helix, iar in interiorul helixului proemină o cută cartilaginoasă - antihelixul. Acesta se bifurcă în partea superioară pentru a forma foseta triunghiulară. De partea inferioară a pavilionului atârnă o plică cutanată, lobulul. Inervaţia pavilionului se face din plexul cervical superficial, nervul auriculo-temporal, dar şi din ramul senzitiv al nervului facial (la nivelul concăi). Vasele sunt subţiri şi au un traiect lung până la helix.
Conductul auditiv extern este un canal de aproximativ 25 mm lungime, aşezat aproape perpendicular pe faţa laterală a craniului. Canalul nu este rectiliniu, ci descrie forma literei S atât în plan orizontal, cât şi frontal. Lărgimea sa este de aproximativ 10 mm la adult, cu excepţia porţiunii mijlocii, mai îngustă, denumită istm. Scheletul conductului auditiv extern este cartilaginos în jumătatea externă şi osos în cea internă (osul timpanal pentru pereţii anterior, inferior şi posterior şi scuama temporalului pentru peretele superior). Raporturile superioare ale conductului sunt cu endocraniul (fosa cerebrală mijlocie), cele anterioare cu articulaţia temporo-mandibulară, inferior se învecinează cu glanda parotidă şi posterior cu apofiza mastoidă. Conductul este căptuşit cu tegument, care în partea externă are fire de păr şi glande sebacee transformate în glande ceruminoase. Inervaţia conductului se face cu ramuri din aceiaşi nervi ca ai pavilionului, în plus apare un ram din nervul vag (care explică reflexul de tuse ce se produce când curăţăm conductul).

URECHEA MEDIE

Se compune din casa timpanului (tympanum) şi cavităţile anexe (trompa lui Eustachio şi apofiza mastoidă).
Casa timpanului este o cavitate de forma unei lentile biconcave, situată la extremitatea profundă a conductului auditiv extern. Pereţii săi sunt osoşi: cel superior (tegmen tympani) separă casa timpanului de fosa cerebrală mijlocie; peretele anterior vine în raporturi cu articulaţia temporo-mandibulară iar în partea sa superioară se deschide trompa lui Eustachio; peretele inferior se învecinează cu golful venei jugulare, iar cel posterior cu apofiza mastoidă şi canalul lui Fallopio, pe unde trece nervul facial. În partea superioară a peretelui posterior se găseşte orificiul de comunicare cu cavităţile apofizei masoide (aditus ad antrum). Peretele extern al casei timpanului este format de membrana timpanică şi de un zid osos în partea superioară (zidul atical). Membrana timpanică obturează partera internă a conductului auditiv extern. Forma ei este aproape rotundă, are culoare cenuşie strălucitoare, este translucidă. Membrana timpanică are o poziţie oblică de sus în jos şi dinafară înăuntru, sub un unghi de 45˚, nu este plană, ci conic concavă cu vârful în partea centrală (umbo). Inserţia membranei se face prin intermediul unui ligament (ligamentul lui Gerlach) pe peretele anterior, inferior şi posterior, într-un şanţ al osului timpanal (sulcus). La extremităţile sale, ligamentul lui Gerlach părăseşte contactul cu osul şi se răsfrânge spre mijocul membranei, pentru a se insera pe mânerul ciocanului: se formează astfel două ligamente timpano-maleare, anterior şi posterior. Mânerul ciocanului este inserat în stratul fibros al membranei şi coboară oblic de sus în jos şi dinainte înapoi până la mijloc, unde se găseşte umbo. Ligamentul Gerlach şi cele timpano-maleare delimitează partea fibroasă a membranei timpanice, denumită pars tensa şi care reprezintă 4/5 din suprafaţă. Partea superioară a membranei timpanice are un strat fibros slab reprezentat, este situată deasupra scurtei apofize a ciocanului şi poartă numele de pars flaccida sau membrana lui Shrapnell. La otoscopie, lumina proiectată se răsfrânge desenând un triunghi luminos (a lui Politzer), situat antero-inferior.
Peretele intern al casei timpanului vine în raport cu urechea internă. Pe suprafaţa lui se remarcă o proeminenţă centrală denumită promontoriu. Deasupra şi înapoia promontoriului se găseşte fereastra ovală (fenestra vestibuli), închisă de talpa osişorului denumit scăriţă (stapes). Înapoia şi dedesubtul promontoriului se găseşte fereastra rotundă (fenestra cochleae), închisă de o membrană elastică. Deasupra ferestrei ovale proemină canalul lui Fallopio şi canalul semicircular extern.
În interiorul casei timpanului se găsesc cele trei osişoare ale urechii medii: ciocanul (malleus), nicovala (incus) şi scăriţa (stapes). Osişoarele se articulează între ele în ordinea descrisă. În urechea medie se găsesc doi muşchi (muşchiul scăriţei şi muşchiul ciocanului) şi nervul coarda timanului (chorda tympani) care traverseză cavitatea. De la pereţii osoşi până la formaţiunile ce constituie conţinutul casei timpanului (osişoare, muşchi şi nervi) se întind mezouri membranoase ce comparimentează cavitatea. Se creează astfel un diafragm care separă partea superioară a casei timpanului într-un compartiment denumit atica (sau epitympanum), de partea inferioară, denumită atrium (sau mezotympanum). Prin raporturile strânse cu endocraniul, atica prezintă o deosebită importanţă în patologia urechii. Mucoasa urechii medii este de tip respirator. Inervaţia casei timpanului este asigurată în principal de nervul lui Jacobson, ram din nervul glosofaringian.
Trompa lui Eustachio este un conduct care face comunicarea între casa timpanului şi peretele lateral al rinofaringelui. Jumătatea timpanică a trompei are schelet osos şi un istm de numai 1 mm2 diametru, iar jumătatea faringiană are schelet cartilaginos şi un muşchi care, prin contracţia sa în timpul deglutiţiei, deschide trompa (muşchiul peristafilin extern sau tensor veli) .
Apofiza mastoidă are o structură osoasă şi se găseşte înapoia casei timpanului şi a conductului auditiv extern. Forma este aproximativ piramidală, cu vârful în jos. Raporturile apofizei mastoide sunt: anterior cu casa timpanului, superior cu fosa cerebrală mijlocie, intern cu fosa cerebeloasă şi sinusul venos lateral. Osul apofizei mastoide este găunos, sub corticala compactă se găseşte un sistem de celule aerate care comunică între ele şi în final cu celula cea mai mare, antrul, care se deschide în casa timpanului. În condiţii patologice, aceste celule pot fi reduse ca număr sau pot lipsi, mastoida devenind compactă.

URECHEA INTERNĂ

Urechea internă este situată în stânca osului temporal, în nişte cavităţi ce poartă numele de labirintul osos, înconjurat de un os compact de origine embrionară (capsula otică). Partea anterioară a acestor cavităţi, cochleea, are rol în auz, iar partea posterioară constituie segmentul periferic al analizorului vestibular.
Cochleea este un tub osos care se înfăşoară ca o spirală în jurul unui ax şi are aspectul unei cochilii de melc. Cochleea este împărţită de-a lungul în trei canale, printr-o creastă osoasă (lama spirală) care se continuă cu membrana bazilară, şi prin altă membrană, formată dintr-un singur rând de celule, membrana lui Reissner. Două canale, umplute cu perilimfă (rampa vestibulară sau scala vestibuli şi rampa timpanică sau scala tympani) comunică unul cu celălalt la vârful cochleei. Între cele două rampe se află canalul cochlear, umplut cu endolimfă. Canalul cochlear conţine organul lui Corti, format în principal din celule neurosenzoriale ciliate înconjurate de terminaţiile nervului cochlear. Cilii celulelor ciliate se sprijină cu vârful pe o formaţiune denumită membrana tectoria. Celulele ciliate sunt tranformatorul energiei mecanice în impuls nervos. Fiecare celulă este specializată pentru o anume frecvenţă.
Labirintul posterior este compus dintr-o cavitate centrală, vestibulul şi canalele semicirculare, toate umplute cu perilimfă. În aceste cavităţi se găseşte labirintul membranos, format din vezicule şi canale. În cavitatea vestibulului există două vezicule, utricula şi saccula, umplute cu endolimfă. Utricula are un element neurosenzorial, numit macula utriculi, aşezat pe peretele inferior şi pe cel anterior, compus din celule neurosenzoriale ciliate acoperite de o substanţă gelatinoasă în care plutesc cristale de calciu (otoliţii), care excită cilii prin greutatea lor. Macula sacculei este identică, dar este situată pe peretele intern al acesteia. Canalele semicirculare membranoase le urmează pe cele osoase, fiind situat fiecare în alt plan spaţial: canalul semicircular extern este în plan orizontal, cel posterior este în plan sagital, iar cel superior este în plan frontal. Toate canalele se deschid cu ambele capete în utriculă, dar la unul dintre capete au o dilatare (ampula) ce conţine elementul neurosenzorial format din celule neurosenzoriale acoperite de o căciulă de gelatină ce obstruează canalul. Mişcările capului formează mici curenţi de lichid care deplaseză gelatina şi creează o informaţie vestibulară.
Segmentul central al analizorului cochleo-vestibular. Ramurile nervului cochlear se adună formând nervul cochlear, care are pe parcurs ganglionul lui Corti. Nervul străbate conductul auditiv intern şi unghiul ponto-cerebelos, împreună cu nervul vestibular, formând perechea a VIII-a a nervilor cranieni. În sistemul nervos central există nuclei (care sunt staţii de releu) şi căi de conducere (nucleii dorsali şi ventrali din trunchiul cerebral, oliva bulbară, tuberculii quadrigemeni posteriori, lemniscusul lateral, striile acustice), care ajung la aria centrală (Heschl) şi ariile de asociaţie situate pe cortexul celei de-a treia circumvoluţiuni a lobului temporal.
Nervul vestibular are terminaţii ce primesc informaţii de la celulele neurosenzoriale ale utriculei, sacculei şi de la cele trei canale semicirculare. Pe parcurs, nervul are ganglionul lui Scarpa, apoi ajunge în trunchiul cerebral şi se distribuie la cei patru nuclei vestibulari. Aceştia au conexiuni multiple: aferente şi eferente cu cerebelul, cu nucleul vegetativ al vagului, cu coarnele anterioare ale măduvei spinării, cu nucleii oculo-motori. Aceste legături explică integrarea informaţiilor vestibulare în sistemul de echilibru, precum şi manifestările din sindromul vestibular periferic.

NOŢIUNI DE FIZIOLOGIE A ANALIZORULUI ACUSTICO-VESTIBULAR

Funcţia auditivă. Urechea este destinată captării sunetelor din mediul exterior şi transmiteerii acestora sistemului nervos central. Sunetul este o undă de presiune care se transmite longitudinal prin mediu (aer). Sunetele pe care omul le aude au patru caracteristici: înălţimea (frecvenţa), întensitatea, timbrul şi durata. Frecvenţa se măsoară în Herzi (Hz), câmpul auditiv uman se întinde de la 16 Hz până la 20.000 Hz, împărţit în octave (16, 32, 64, 125, 250, 500, 1000, 2000, 4000, 8000 şi 16.000 Hz).
Intensitatea se măsoară în unităţi fiziologice denumite decibeli (dB), fiecare reprezintând o creştere de intensitate pe care o ureche normală o sesizează. Raportul dintre mărimea fizică (bar) şi cea fiziologică este logaritmic. Câmpul auditiv urcă până la aproximativ 120 dB, peste care senzaţia auditivă este dureroasă şi dăunătoare. Timbrul şi durata au importanţă redusă la nivelul de noţiuni de fiziologie.
Semnificaţia sunetelor pentru om este diferită. Ele se pot clasifica în zgomot de fond (care ne oferă senzaţia apartenenţei la mediu), semnale (telefonul, paşii altor persoane, claxonul etc.) şi sunete cu semnificaţie intelectuală (muzica, cuvintele).
Sunetele parcurg conductul auditiv extern şi pun în vibraţie membrana timpanică. Pentru ca aceasta să vibreze, este nevoie ca de ambele părţi ale ei să fie o presiune egală, iar păstrarea acestei situaţii este în sarcina trompei lui Eustachio, care se deschide cu fiecare deglutiţie, căscat sau la suflatul nasului cu presiune (manevra Valsalva). De la membrană, sunetul ajunge, prin lanţul de osişoare, la lichidele urechii interne, pe care le pune în vibraţie. Dacă sunetul ar fi oferit direct acestor lichide, s-ar produce o pierdere de 999‰, adică 45 dB, care reprezintă impedanţa urechii interne. Diferenţa de dimensiuni între membrana timpanică şi talpa scăriţei (10/10 mm faţă de 3/1,5 mm), sistemul de osişoare care acţionează ca o pârghie, precum şi defazarea sunetului între fereastra ovală şi cea rotundă, fac ca această pierdere să fie recuperată. În urechea internă, membrana bazilară este cea care preia vibraţiile, le transmite la organul lui Corti şi, în ultimă instanţă, cilii celulelor ciliate suferă îndoiri, fiind împinşi spre membrana tectoria. La nivelul cililor apare un curent de tip piezoelectric, care va excita celulele neurosenzoriale. Acestea transmit impulsul fibrelor nervului cochlear, impuls care se va deplasa prin releele centrilor şi pe căile nervoase până la cortexul cerebral. Atât celulele organului lui Corti, cât şi fiecare celulă nervoasă de pe traseu vor codifica semnalul, decodificarea sa urmând a fi făcută la nivel cortical, unde se realizează percepţia informaţiei sonore. Cu ajutorul ariilor de asociaţie, mesajul sonor este analizat, recunoscut şi interpretat.
Funcţia vestibulară se realizează cu ajutorul aparatului vestibular, care este sensibil la poziţia şi la mişcările capului în spaţiu. Mişcările sesizate de aparatul vestibular sunt numai cele accelerate sau decelerate. Macula utriculei informeză despre poziţia în rectitudine a capului sau capul atârnat în jos, capul cu faţa în sus sau în jos, precum şi mişcarea accelerată în sens vertical în sus, în jos, înainte sau înapoi. Macula sacculei recepţionează poziţia de decubit lateral şi micările în sens lateral. Mişcările de rotaţie sunt captate de canalele semicirculare. Informaţiile vestibulare ajung în trunchiul cerebral şi intră în sistemul de echilibru al organismului, alături de sensibilitatea proprioceptivă profundă şi de văz. Rolul de integrare îi revine cerebelului. Informaţiile vestibulare acţionează, sub controlul cerebelului, pentru modificarea tonusului muscular şi pentru reflexele de postură, prin intermediul fasciculului vestibulo-spinal. La fel sunt controlate şi mişcările globilor oculari. Deşi oricare om normal ştie în ce poziţie se află capul său şi ce mişcări suferă, această senzaţie este subconştientă.

SINDROAMELE OTOLOGICE

HIPOACUZIA

Hipoacuzia sau surditatea înseamnă scăderea acuităţii auditive. Pierderea totală a auzului poartă numele de anacuzie sau cofoză. Clasificarea cea mai importantă a hipoacuziilor se face după mecanismul de producere: hipoacuzia de transmisie, hipoacuzia neurosenzorială şi hipoacuzia mixtă. Cea de transmisie apare atunci când vibraţia sonoră este împiedicată să ajungă la urechea internă, în afecţiuni ale urechii externe sau medii. Hipoacuzia neurosenzorială poate fi periferică sau centrală: cea periferică apare în leziuni ale urechii interne (când se numeşte cochleară) sau ale nervului cochlear (numită radiculară); cea centrală este determinată de leziuni ale sistemului nervos central. Vorbim de hipoacuzie mixtă atunci când ambele tipuri de hipoacuzie (de transmisie şi neurosenzorială) coexistă la aceeaşi ureche.
Iată un tabel cu clasificarea hipoacuziilor:

I. Hipoacuzia de transmisie
a) Conductul auditiv extern: obstruare prin - atrezie, stenoze
- corpi srăini
- inflamaţii (otite externe, furuncule)
- tumori
b) Membrana timpanică: - perforaţii (otite medii, sechelele otitelor, traumatisme)
- retracţii sau imobilizări (otite, sechele ale otitelor)
c) Lanţul osicular: - imobilizări (otoscleroza, malformaţii, sechele ale otitelor)
- întreruperi (traumatisme, otite, sechele ale otitelor)
d) Cavitatea urechii medii: - scăderea presiunii (barotraumă, disfuncţii tubare)
- înlocuirea aerului cu lichid (otite catarale, hemotimpan)
- dispariţia cavităţii aerate (otită atelectazică, fiboadezivă)
II. Hipoacuzia neurosenzorială este periferică sau centrală.
a) Hipoacuzia neurosenzorială periferică cochleară: - tulburări vasculare
- sindrom Menière
- labirintite
- ototoxicoză
- traumă sonoră
- presbiacuzie
- fracturi ale stâncii temporale
- malformaţii congenitale ale
urechii interne
Hipoacuzia neurosenzorială periferică radiculară: - meningonevrite
- neurolabirintite
- intoxicaţii nervoase
- arachnoidită
- tumori ale nervului acustico-
vestibular
b) Hipoacuzia neurosenzorială centrală apare în afecţiuni ale sistemului nervos central
III. Hipoacuzia de tip mixt presupune existenţa la aceeaşi ureche a hipoacuziei de
transmisie şi a celei neurosenzoriale.

Clasificarea hipoacuziei se poate face şi cantitativ: hipoacuzie uşoară (sau discretă) când scăderea acuităţii auditive se situează până la 30 dB, hipoacuzie medie (sau moderată) când piederea este între 30 şi 50 dB, hipoacuzie accentuată (sau severă) până la 70 dB, de hipoacuzie profundă (sau gravă) până la 90 de dB, peste care rămân resturi de auz sau anacuzie. Pierderile de auz pot fi apreciate şi după frecvenţele afectate: hipoacuzii în pantă, când se pierd cu precădere frecvenţele acute, ancoşe pe anumite frecvenţe (de exemplu în cazul traumei sonore) etc. Hipoacuzia de transmisie nu poate depăşi 65 de dB; dacă pierderea este mai mare însemnă că este mixtă sau neurosenzorială.

ACUFENELE

Acufenele (sau tinitus) sunt sunetele pe care bolnavul le aude, dar care nu provin din mediul exterior. Ele pot fi fiziologice, sub formă de ţiuituri pasagere care dureză câteva secunde sau minute. Cele patologice pot fi clasificate în obiective (care uneori pot fi auzite şi de către medic dacă ascultă urechea cu ajutorul unui stetoscop căruia i s-a scos capsula), provocate de sufluri vasculare sau contracţii clonice ale muşchilor urechii, sau subiective, aşa cum sunt cele mai multe, determinate de o hiperactivitate neuronală sau o demielinizare a căilor de transmisie a informaţiei auditive şi un scurtcircuit cu alte fibre. Intensitatea acufenelor depăşeşte foarte rar 15 dB, dar existenţa şi persistenţa lor exasperează bolnavul, care poate dezvolta un sindrom depresiv. Acufenele apar în majoritatea afecţiunilor urechii interne şi datorită atât frecvenţei lor, cât şi slabei eficacităţi a actualelor tratamente, reprezintă o problemă dificilă pentru specialitatea noastră.

OTALGIA

Otalgia, denumită şi otodinie, este durerea pe care bolnavul o simte în ureche. Ea poate fi determinată de traumatisme ale urechii externe sau medii, inflamaţii ale conductului auditiv extern (otită externă difuză, furuncul), tumori maligne ale conductului, otite medii catarale sau supurate, mastoidite. Deseori otalgia este provocată de afecţiuni ale altor organe, când durerea iradiază în ureche şi poartă denumirea de otalgie reflexă. Astfel de dureri provoacă afecţiunile ultimilor molari, ale faringelui şi laringelui, ale articulaţiei temporo-mandibulare sau ale coloanei vertebrale cervicale.

OTOREEA

Otoreea este o scurgere din conductul auditiv extern. Ea poate avea mai multe caractere: - otoreea cerebrospinală (sau oto-licvoreea), apărută după traumatisme
accidentale sau chirurgicale
- otoreea seroasă (eczeme)
- otoreea mucoasă (otite medii cronice)
- otoreea mucopurulentă (otite medii cronice)
- otoreea purulentă (otite acute sau cronice)
- otoreea sanghinolentă (otite acute, cronice, tumori)
- otoragia - hemoragia din ureche (traumatisme, otite cronice, tumori).


SINDROMUL VESTIBULAR PERIFERIC

Prin sindrom vestibular se înţelege un grup de manifestări care traduc suferinţa periferică sau centrală a aparatului vestibular. Când leziunea se găseşte în urechea internă sau de-a lungul nervului vestibular, sindromul vestibular este periferic şi este de competenţa specialităţii noastre. Sindromul vestibular central apare în leziuni ale sistemului nervos central. Sindromul vestibular periferic poate să apară în urma unui excitant fiziologic, cum este mişcarea, dar de intensitate prea mare (care depăşeşte pragul de excitabilitate al vestibulului), aşa cum se produce în cazul kinetozelor (răul de transport). Excitanţii patologici provoacă fie excitarea vestibulului (sindrom vestibular periferic iritativ), fie deteriorarea lui (sindrom vestibular periferic distructiv). În ambele cazuri sindromul apare ca urmare a dezechilibrului creat între informaţiile pe care le furnizează cele două vestibule.
Sindromul vestibular periferic are următoarele caractere:
- Vertijul este o senzaţie ireală de mişcare. În sindromul vestibular periferic este aproape totdeauna cu caracter rotator (bolnavul are senzaţia că lucrurile se învârtesc), apare în crize care durează secunde, minute, ore, zile, dar nu durata nu depăşeşte trei săptămâni (cerebelul compensează deficitul vestibular). Verijul periferic este însoţit de fenomene neurovegetative (greaţă, vărsături, transpiraţii, tahicardie) şi de o senzaţie foarte neplăcută "de rău", denumită maleză. În sindromul vestibular central, vertijul poate să nu fie rotator, poate fi permanent, fenomenele vegetative sunt mai discrete sau lipsesc.
- Tulburările de echilibru care însoţesc sindromul vestibular periferic sunt proporţionale cu vertijul, se pot manifesta la mers, în staţiunea verticală sau şezândă. In sindromul vestibular central tulburările de echilibru pot fi discordante (mai ample, spre exemplu).
- Nistagmusul este o mişcare conjugată a ambilor globi oculari, formată dintr-o secusă lentă, de origine vestibulară şi o secusă rapidă, de revenire, dictată de trunchiul cerebral. În sindromul vestibular periferic, nistagmusul este unilateral (sau predominant unilateral), forma sa este orizontal-rotatorie (ca ştergătoarele de parbriz ale autoturismelor) şi se epuizează (dispare dacă bolnavul se uită mai mult timp în direcţia în care acesta este vizibil). Direcţia de bătaie a nistagmusului este spre vestibulul excitat (hipervalent), indiferent care este urechea bolnavă. În sindromul vestibular central, nistagmusul poate fi bilateral sau multiplu, poate fi orizontal pur sau vertical şi nu se epuizează.
- Deviaţiile segmentare (la proba braţelor întinse sau proba indicaţiei) şi căderea la probele de echilibru (Romberg) sunt totdeauna de aceeaşi parte şi anume cea opusă bătăii nistagmusului. Acest aspect de nistagmus de o parte şi deviaţiile segmentare de partea opusă conferă caracterul "armonios" sindromului vestibular, caracteristic pentru cel periferic. În sindromul vestibular central, deviaţiile pot fi diferite la fiecare probă, pot fi de aceeaşi parte cu nistagmusul, dovezi de sindrom disarmonic.
- Sindromul vestibular periferic este însoţit frecvent de hipoacuzie neurosenzorială periferică cochleară, iar sindromul vestibular central se asociază adesea şi cu alte semne de suferinţă neurologică.

MALFORMAŢIILE URECHII

MALFORMAŢIILE URECHII EXTERNE ŞI MEDII

Urechea externă se formează din arcurile branhiale I şi II. Deviaţiile produse în primele luni de sarcină de orice cauză (rubeola, medicamente teratogene, radiaţii ionizante, factori mutageni necunoscuţi) determină malformaţii ale pavilionului, conductului auditiv extern şi ale osişoarelor urechii medii.

MALFORMAŢIILE PAVILIONULUI AURICULAR

Le vom expune numai pe cele frecvente.
Urechea în ansă (numită şi "ureche decolată" sau "ureche bleagă") se manifestă ori ca o poziţie necorespunzătoare a pavilionului, când unghiul dintre pavilion şi craniu este prea mare şi pavilionul priveşte înainte, ori, mai frecvent, ca un unghi insuficient al antihelixusului, când partea superioră şi posterioară a pavilionului este orientată perpendicular pe craniu. Se corectează chirurgical după vârsta de 9 ani.
Anotia este absenţa pavilionului, în sensul în care acesta este redus la câţiva muguri cartilaginoşi. Se însoţeşte totdeauna de atrezia conductului auditiv extern. Pavilionul poate fi confecţionat chirurgical, dar rezultatele estetice sunt modeste. Este preferabilă aplicarea unui pavilion artificial, din material plastic (epiteză), care se alege astfel ca să semene cu pavilionul normal.
Fistulele congenitale sunt situate pretragian (fistula preauriculară) sau sunt cu două capete, unul auricular şi celălalt cervical. Fistulele au simptomatologie redusă (se elimină puţin mucus prin orificiu), dar dacă se infectează detemină supuraţie şi granulaţii. Tratamentul este chirurgical, simplu pentru fistulele preauriculare, dar dificil pentru celelalte, deoarece traiectul lor trece întern faţă de nervul facial şi acesta riscă un traumatism operator.
Malformaţiile dobândite sunt urmarea traumatismelor mecanice accidentale sau chirurgicale, a traumatismelor termice (mai ales degerătura) sau a infecţiilor (pericondrita). Rezolvarea lor este chirurgicală.

MALFORMAŢIILE CONDUCTULUI AUDITIV EXTERN

Atrezia conductului auditiv extern se însoţeşte de anotie, de absenţa membranei timpanice şi de malformaţii ale osişoarelor. Uneori face parte din sindroame malformative mai complexe (Treacher-Collins, Franceschetti), care afectează mandibula, scheletul feţei etc. Atrezia conductului determină hipoacuzie de transmisie. Dacă este unilaterală, nu se face tratament. În formele bilaterale, forarea unui conduct poate fi încercată, dar de obicei acesta se obstruează în timp. Astăzi se preferă aplicarea unei proteze auditive implantată în osul apofizei mastoide, iar transmisia sunetelor se face pe cale osoasă.
Stenozele conductului auditiv extern sunt congenitale sau dobândite după fracturi, arsuri, otite externe sau pericondrită. Tratamentul lor este chirurgical, cu rezultate bune.

MALFORMAŢIILE URECHII MEDII

Ele pot să însoţească malformaţiile conductului sau să fie izolate, când poartă numele de aplazia minor. Manifestările constau numai în surditate de transmisie, evaluarea instrumentală a casei timpanului (impedanţmetrie, tomografie computerizată) nu oferă totdeauna date exacte despre defectele din urechea medie. După deschiderea chirurgicală a casei timpanului se pot descoperi malformaţii care determină fixări sau întreruperi ale lanţului de osişoare. Rezultatele chirurgiei sunt în general bune, iar intervenţia chirurgicală poartă numele de timpanoplastie.

TRAUMATISMELE URECHII

TRAUMATISMELE URECHII EXTERNE

TRAUMATISMELE PAVILIONULUI

Plăgile pavilionului pot fi tăiate, rupte, escoriate, muşcate. Cartilajul pavilionului este foarte vulnerabil faţă de bacilul piocianic, motiv pentru care primul medic la care se prezintă bolnavul are datoria de a acoperi porţiunile de cartilaj descoperite. Întrucât cel mai frecvent partea superioară a pavilionului rămâne fără tegument (în plăgile muşcate), este necesar a se face o incizie orizontală deasupra pavilionului, se decolează tegumentul pentru a se crea un buzunar în care se introduce cartilajul. A nu se uita profilaxia antitetanică (rapel cu ATPA). Un pavilion amputat poate fi reimplantat cu tehnicile de microchirurgie vasculară, dar intervenţia este dificilă, iar riscul de necroză este mare.
Othematomul este o colecţie sero-sanguinolentă care se formează între pericondru şi cartilajul pavilionului, localizat în partea sa superioară. În această regiune, pericondrul este mai puţin aderent de cartilaj decât tegumentul de pericondru. Cauzele sunt reprezentate de traumatisme care strivesc ţesuturile. Se întâlneşte frecvent la boxeri, luptători, la cei care poartă greutăţi pe umăr etc. Victima simte o durere vie la nivelul pavilionului, iar local se dezvoltă o tumefacţie hemisferică renitentă şi sensibilă la palpare. În lipsa unui tratament corect, othematomul se organizează fibros şi urechea capătă aspect de conopidă, sau se infectează şi apare o pericondrită. Tratamentul othematomului este chirurgical şi constă dintr-o puncţie cu evacuarea conţinutului şi contenţia pericondrului pe cartilaj, care se face cel mai bine printr-o sutură a tuturor planurilor: se trece transfixiant un fir în partea superioară a othematomului, dinafară înăuntru, revenindu-se invers în partea inferioară. Se leagă firul, nu înainte de a interpune in cele două bucle de aţă câte un mic sul de tifon. Sutura se menţine 10 zile.
Cu puţină experienţă chirurgicală, medicul de familie poate rezolva un othematom, dar trebuie să fie atent la aspectul medico-legal în caz de agresiune, accident de muncă sau de circulaţie.
Arsurile pavilionului nu au nimic caracteristic, ele apar de obicei în arsuri ale feţei.
Degerăturile prezintă interes, deoarece pavilionul este primul vizat în cazul expunerilor la frig. În plus, vascularizaţia sa se face cu vase subţiri şi lungi, sângele are timp să se răcească până ajunge la helix. Dacă ţesuturile au suferit o degerătură de gradul III (congelatio), necroza le va face să se elimine. În mecanismul degerăturii se produce un spasm arterial care cedează destul de lent. Pentru a evita o necroză extinsă, accidentatul cu degerătura pavilioanelor nu trebuie introdus în încăpere încălzită cu urechile neprotejate, pentru că încălzirea rapidă produce creşterea metabolismului celulelor, care nu vor primi oxigen datorită spasmului. De aceea se recomandă învelirea pavilioanelor cu ce putem avea la îndemână (vată, tifon, fular, mănuşi etc.), pe ambele feţe şi dezvelirea urechilor numai după o oră de stat la căldură. Frecarea urechilor cu zăpadă nu are nici un efect favorabil.

TRAUMATISMELE CONDUCTULUI AUDITIV EXTERN

Leziunile tegumentului conductului auditiv extern se produc de obicei prin gratajul tegumentului cu obiecte dure (chibrituri, scobitori, ace de păr etc.). Riscul lor este infecţia. Instilarea de lichide fierbinţi sau caustice poate produce arsuri urmate de stenoze. Fracturile pereţilor conductului apar în traumatismele ce afectează bolta sau baza craniului şi vor fi descrise la alt capitol. O menţiune facem pentru fractura peretelui anterior, care se produce ca urmare a unei lovituri puternice peste bărbie sau căzături cu lovirea acesteia, când condilul mandibulei împinge posterior peretele cavităţii glenoide a articulaţiei temporo-mandibulare, perete care este şi cel anterior al conductului. Traumatizatul se prezintă cu dureri la deschiderea gurii şi obstrucţia conductului auditiv extern. Primul medic la care se prezintă trebuie să trimită accidentatul la specialist, cu gura întredeschisă (la deschiderea gurii condilul mandibulei face întâi o mişcare de deplasare înainte) şi mandibula legată pe deasupra capului, iar în conductul auditiv trebuie introdusă o meşă de tifon, care să împingă la loc fragmentul de os deplasat. Specialistul încearcă contenţia fragmentului, iar dacă nu reuşeşte, fragmentul fracturat trebuie extirpat. Înţepătura de albină sau viespe poate fi letală, datorită durerii extreme pe care o provoacă (în această regiune tegumentul este foarte aderent la pericondru).

TRAUMATISMELE URECHII MEDII
Ruptura membranei timpanice este un accident destul de frecvent. Perforarea ei cu obiecte înţepătoare este destul de rară şi apare la cei care se curăţă în ureche şi fac o mişcare greşită sau sunt loviţi peste mână. Mult mai frecvent se produce ruptura în condiţiile în care apare o presiune bruscă a aerului în conductul auditiv extern, cum este palma peste ureche sau săritura în apă (dacă luciul apei este atins cu pavilionul situat orizontal). Şi presiunea excesivă a apei la scufundători poate rupe membrana timpanică. Accidentatul acuză o durere vie şi imediat se instalează o hipoacuzie (senzaţie de ureche înfundată), acufene şi uneori se scurge o picătură de sânge din conduct. La examenul obiectiv se poate vedea o perforaţie de orice mărime şi situată în orice parte a pars tensei. Marginile perforaţiei sunt acoperite cu cheaguri, iar dacă accidentul s-a produs mai de demult, se vor observa cruste sanghine. Forma perforaţiei poate fi liniară, dar mai des este stelată, dar franjurii se ranversează spre interior şi aspectul otoscopic este de perforaţie rotundă. Hipoacuzia este de tip transmisie, cu proba Weber lateralizată la urechea accidentată şi proba Rinne negativă. O perforaţie de dimensiuni reduse (sub trei milimetri) se vindecă de obicei spontan, dar cele mai mari rămân definitive dacă nu sunt tratate. Medicul de familie are datoria de a trimite accidentatul la specialist, după ce a introdus o meşă uscată şi sterilă de tifon în conductul auditiv extern. Este interzisă instilarea oricărui fel de lichid în ureche. Dacă perforaţia s-a produs în apă sau accidentatul şi-a instilat singur ceva în ureche, este necesară antibioterapia generală cu un antibiotic cu spectrul larg, dar mai bine este a instila în conduct o soluţie de floxacină (Ciprofloxacină, Ofloxacină). Specialistul va aplica peste perforaţie o peliculă adezivă (de exemplu celofan adeziv –scotch, sau Steristrip) sterilă, care va servi ca mentor pentru închiderea membranei timpanice şi va reda un auz convenabil până la vindecare. Pelicula se elimină spontan în câteva săptămâni. Dacă perforaţia este prea mare sau tentativa de închidere cu peliculă adezivă nu a dat rezultate, este necesară închiderea chirurgicală prin aplicarea unei grefe sub perforaţie (miringoplastie). În caz de supuraţie a urechii se consideră a fi vorba despre o otită post-traumatică şi este necesar a opri supuraţia înainte de a tenta închiderea perforaţiei.
Dislocarea sau fractura lanţului de osişoare apare în traumatisme complexe ale urechii (ruptura membranei timpanice, fractura pereţilor casei timpanului), dar poate apare şi izolat în loviturile puternice ale craniului. Cea mai frecventă luxaţie este cea a nicovalei, a cărei fixare este mai slabă decât greutatea ei. Se produce disjuncţia articulaţiei incudo-stapediene sau luxaţia este însoţită de fractura braţelor scăriţei, fenomene ce provoacă o hipoacuzie de tip transmisie. Un traumatism mai rar este împingerea scăriţei în labirint, care determină o surditate mixtă şi un sindrom vestibular periferic pasager. Dacă la intervenţia chirurgicală se constată că scăriţa s-a prăbuşit în vestibul, tragerea şi repunerea ei în poziţie normală constituie un traumatism suplimentar pentru urechea internă, care suferă o depresiune brutală, iar urmarea este accentuarea hipoacuziei. Se poate executa acest gest numai dacă există posibilitatea de a efectua un orificiu în platina (talpa) scăriţei (de exemplu cu fascicul LASER).
Hemotimpanul este o colecţie sanguină în urechea medie, care apare după traumatisme cu fractura pereţilor casei sau prin pătrunderea sângelui prin trompa lui Eustachio în caz de epistaxis posterior (tamponat). Hemotimpanul provoacă hipoacuzie de transmisie. Evoluţia este spre evacuare spontană pe calea trompei, dar pacientul trebuie supravegheat, pentru că unele hemotimpane se infectează, iar altele se organizează fibros. Dacă hemotipanul nu s-a evacuat în 3 – 4 zile sau dacă apar semne inflamatorii, este necesară puncţia şi evacuarea conţinutului sanguin din urechea medie.
Barotraumatismul se produce atunci când diferenţele mari şi bruşte ale presiunii atmosferice nu pot fi compensate de către trompa lui Eustachio. Cele mai frecvente barotraume apar la personal aeronavigant, pasageri ai curselor aeriene, piloţi ai avioanelor de sport, paraşutişti, scufundători autonomi şi scafandri, muncitori subacvatici din chesoane etc. Întrucât aerul iese mai uşor din urechea medie decât intră, riscul cel mai mare este la creşterea presiunii (aterizare). Cei mai expuşi la barotraumă sunt cei care au tulburări de funcţionare a trompelor în cadrul unor viroze respiratorii, alergie nazală, vegetaţii adenoide sau sechele postotitice. Accidentatul acuză hipoacuzie însoţită de acufene şi uneori de tulburări de echilibru (datorită împingerii spre labirint a tălpii scăriţei) şi uneori otalgie. Dacă este vorba despre un aviator sau înotător, poate avea reacţii necontrolate generatoare de accidente grave. Examenul obiectiv este sărac, o discretă congestie şi retracţie a membranei timpanice poate fi observată, ca şi o hipoacuzie de transmisie sau mixtă pe audiogramă. În cazurile grave, membrana timpanică se poate rupe. Tratamentul constă în repaus, administrarea de sedative şi de vasoconstritoare care au rolul de a repermeabiliza trompa (pseudo-efedrină ca în Paracetamol-sinus, Tylenol-sinus, Clarinase etc.), iar profilaxia se face recomandând celor cu tulburări tubare să evite condiţiile de producere a barotraumei sau să-şi administreze un vasoconstrictor înainte de călătorie sau expunerea la alte situaţii similare. Cei expuşi la barotraumatisme trebuie învăţaţi manevra Valsalva prin care se introduce forţat aer în urechea medie (se pensează obstructiv nările şi se execută o presiune de aer în nas, până se percepe o pocnitură în ureche). Manevra Valsalva poate evita producerea barotraumei.

TRAUMATISMELE URECHII INTERNE

Comoţia labirintică este un sindrom de suferinţă labirintică la care nu se pun în evidenţă leziuni organice. Apare ca urmare a unor traumatisme craniene, expunere la zgomote intense, sufluri de explozii sau barotraumatisme. Acuzele constau în discretă hipoacuzie neurosenzorială, acufene şi un discret vertij însoţit de tulburări de echilibru. Examenul obiectiv este sărac şi neconcludent. Fenomenele se atenuează treptat, în câteva zile, maximum trei săptămâni şi de obicei nu lasă sechele. Tratamentul constă în repaus, vasodilatatoare, sedative, neurotrope (vitamine din grupul B), eventual antivertiginoase (cinarizină, trimetazidim).
Trauma sonoră este o leziune a urechii interne provocată de sunete prea intense. Expunerea poate fi unică, la un sunet extrem de puternic, cum ar fi o explozie în apropiere, sau poate fi îndelungată, la sunete care depăşesc 94 dB, cum se produce în mediul industrial zgomotos, când poartă şi denumirea de surditate profesională.
Leziunile produse afectează cu predilecţie celulele neurosenzoriale auditive din organul lui Corti, care se reduc ca număr, până la dispariţie. Sensibilitatea urechii la zgomote este diferită, nu toate persoanele suferă în aceeaşi măsură. S-a pus în evidenţă o genă responsabilă atât de sensibilitatea la zgomot, cât şi la substanţe chimice ototoxice. În cazul expunerii la zgomot unic, accidentatul acuză instalarea bruscă a unei hipoacuzii bilaterale, însoţită de acufene şi uneori de vertij. Examenul obiectiv pune în evidenţă uneori o ruptură a membranei timpanice (prin suflul exploziei), dar leziunea importantă se depistează la audiogramă sub forma unei hipoacuzii neurosenzoriale cochleare bilaterale de orice grad. Expunerea profesională apare, ca exemple, în ateliere de forjă, topitorie, tinichigerie, motoare cu reacţie, mediu militar etc. Muncitorul acuză senzaţia de înfundare a urechilor, la început numai pe durata expunerii, apoi şi după ce a ieşit din atelier, apoi devine permanentă. Audiograma va arăta o hipoacuzie neurosenzorială, la început numai pe frecvenţa de 4000 Hz, pentru ca odată cu avansarea traumei, să se adâncescă această ancoşă, să fie afectate şi frecvenţele vecine, iar mai târziu toate frecvenţele. Acufenele sunt uneori mai deranjante decât hipoacuzia. Întrucât este boală profesională, medicul de familie are obligaţia de a trimite bolnavul şi la medicul de medicina muncii, şi la specialistul otolog. Trauma sonoră nu are tratament recuperator, numai scoaterea muncitorului din mediu zgomotos şi protezarea auditivă îl pot ajuta. Profilaxia traumei sonore este însă extrem de importantă şi este în sarcina medicului de familie şi a celui de medicina muncii. Profilaxia recunoaşte mai multe obiective:
1. Controlul medical al muncitorilor la angajare şi eliminarea celor care au antecedente familiare de traumă sonoră sau care suferă de hipoacuzie neurosenzorială, indiferent de etiologie.
2. Controlul medical periodic, care să includă audiograma. Cei care sunt depistaţi ca având hipoacuzie vor fi trimişi la specialistul O.R.L. şi cel de medicina muncii şi vor fi scoşi din mediul zgomotos.
3. Se vor propune măsuri de reducere a zgomotului în atelier: deschiderea permanentă a ferestrelor, placarea pereţilor cu materiale fonoabsorbante, înlocuirea procesului tehnologic şi a utilajelor zgomotoase cu altele mai silenţioase etc.
4. Recomandarea de a li se oferi muncitorilor protectoare individuale împotriva zgomotului (antifoane), care au forma unor căşti audio sau a obturatoarelor de conduct auditiv. Antifoanele sunt însă greu acceptate de către muncitori, datorită reducerii capacităţii de comunicare. Trebuie menţionat că un dop de vată nu protejează împotriva zgomotului.
Fractura stâncii temporale este una din formele de fractură a bazei craniului şi survine în cadrul traumatismelor cranio-carebrale (TCC) cu fractură a bolţii craniene. Iradierea la bază prinde adesea stânca temporală care, contrar aparenţelor, este un loc cu rezistenţă slabă, datorită multiplelor cavităţi şi canale care se găsesc sub tabla compactă. Orice bolnav cu TCC are o comoţie sau contuzie cerebrală, cel mai adesea este în comă pentru câteva zile şi semnele fracturii de stâncă trebuie căutate.
Fractura conductului auditiv extern va provoca o otoragie, cu sau fără oto-licvoree. Prezenţa lichidului cefalo-rahidian se observă pe pansament, ca un halou de lichid incolor sau roz la periferia petei de sânge. Orice otoragie după TCC trebuie tratată ca o fractură a bazei craniului. La examenul obiectiv se pot observa, după toaleta conductului prin aspiraţia cheagurilor, linii de fractură sau deplasări de pereţi osoşi, dar adesea fractura nu devine vizibilă decât după vindecarea tegumentului conductului. Radiografiile sunt adesea infidele, mai utilă este tomografia computerizată (CT).
Fractura timpanică este cea care traversează urechea medie. Semnele clinice sunt: hipoacuzie de transmisie, hemotimpan, deseori paralizie a nervului facial (întrucât nervul trece prin urechea medie, în canalul Fallopio). Mecanismul hipoacuziei este de luxaţie sau fractură a lanţului osicular.
Fractura labirintică trece prin labirintul osos. Distrugând structurile urechii interne, ea va determina o hipoacuzie neurosenzorială severă sau cofoză, pe lângă un sindrom vestibular de tip distructiv (cu nistagmusul de partea urechii sănătoase). Şi în acest tip de fractură poate apare paralizia nervului facial.
Tratamentul fracturii stâncii temporale este în primul timp neuro-chirurgical, întrucât de leziunile endocraniene depinde prognosticul vital al bolnavului. De aceea, medicul de familie trebuie să trimită accidentatul de urgenţă la neurochirurg. După rezolvarea problemelor vitale se poate face bilanţul otologic: sechelele fracturii timpanice se pot corecta chirurgical oricând (timpanoplastie), dar fracturile labirintice pot necesita intervenţie otologică de urgenţă, pentru a păstra un auz care nu este complet pierdut (se acoperă linia de fractură cu o grefă conjuctivă, oprindu-se scurgerea de lichid perilimfatic). Paralizia facială care apare imediat după accident necesită deschiderea chirurgicală a canalului lui Fallopio, secţionarea perpendiculară a celor două capete ale nervului întrerupt de traiectul de fractură şi interpunerea unei grefe nervoase. Dacă paralizia a apărut la câteva ore sau zile de la accident, nu este necesară intervenţia chirurgicală, pentru că este vorba despre un edem sau un hematom trecător, iar paralizia se va vindeca spontan într-un interval de la trei săptămâni la trei luni. De reţinut că osul care înconjoară labirintul, capsula labirintică, nu face calus şi traiectul de fractură rămâne definitiv deschis permiţând unei eventuale otite să infecteze cu uşurinţă endocraniul.

CORPII STRĂINI AURICULARI

Sunt acei corpi care rămân în conductul auditiv extern. Se pot împărţi în exogeni şi endogeni. Cei exogeni sunt inerţi (boabe de grâu, fire de păr, fragmente de chibrit, căţei de usturoi, bucăţi de plastic sau fragmente de jucării etc.) sau animaţi (insecte ca pureci, gărgăriţe, insecte zburătoare sau larve, in special de muscă). Corpii străini endogeni sunt dopul de cerumen şi cel epidermic (rar). Dopul de cerumen se formează prin secreţia în exces a glandelor ceruminoase. Corpii străini neobstruanţi nu au simptomatologie sau este discretă (pocnituri la masticaţie dacă un fir de păr rămas în conduct are un capăt aşezat pe membrana timpanică). Dacă devin obstruanţi, corpii stăini produc hipoacuzie de transmisie. Corpii străini animaţi produc zgomote şi senzaţii extrem de neplăcute. Adesea dopul de cerumen se hidratează după pătrunderea apei (după un duş, o baie în piscină) şi bolnavul crede că i-a scăzut auzul pentru că i-a rămas apă în ureche. Otoscopia pune în evidenţă corpul străin. Dopul de cerumen este de culoare brună şi devine negricios dacă este vechi. Tratamentul corpului străin auricular constă în îndepărtarea acestuia prin spălătură auriculară, manevră simplă care trebuie ştiută şi efectuată şi de medicul de medicină generală. Se înveleşte umărul pacientului cu un şorţ de material plastic, se aşază sub pavilionul urechii o tăviţă renală, cu ajutorul unei seringi metalice de 100-200 ml (Guyon) se injectează apă caldă la aprox. 37 0C spre peretele postero-superior al conductului, în jeturi succesive. Cu mâna care nu ţine seringa, medicul trage pavilionul pacientului înspre înapoi şi în sus. Se folosesc trei-patru seringi; dacă manevra nu reuşeşte, se abandonează. Dacă a fost vorba despre un dop de cerumen, pacientul este sfătuit să-şi instileze seara ulei alimentar călduţ în ureche, odată sau de două ori, după care dopul se înmoaie şi poate fi evacuat printr-o nouă tentativă. Dacă este vorba despre un corp străin animat, acesta trebuie mai întâi omorât, prin instilarea de ulei în ureche, aşteptându-se până pacientul nu mai simte mişcările insectei. Orice alt corp străin care nu iese la spălătură trebuie trimis la specialist. Contraindicaţiile spălăturii auriculare sunt: existenţa unei perforaţii a membranei timpanice (post-traumatică sau post-otitică), sechele ale otitelor, intervenţii chirurgicale anterioare pe ureche. Accidentele spălăturii constau în provocarea unui vertij dacă apa este prea rece, dar de temut este ruptura membranei timpanice care se produce dacă apa se injectează spre anterior sau inferior sau dacă nu s-au respectat contraindicaţiile. Medicul specialist poate utiliza pentru extracţia corpului străin diferitre instrumente (pense, cârlige).

AFECŢIUNI INFLAMATORII ŞI PARAZITARE ALE URECHII EXTERNE

În acest capitol sunt grupate câteva afecţiuni frecvente, care au un diagnostic facil şi un tratament adesea la îndemâna medicului de familie.
Furunculul conductului auditiv extern este o inflamaţie stafilococică necrotică a foliculului pilosebaceu (în cazul conductului, pilo-ceruminos). El se formează numai în jumătatea externă a conductului, ca o proeminenţă roşie care după trei zile se albeşte la vârf, locul unde pielea se necrozează şi pe unde se va elimina conţinutul necrotic (burbionul). Furunculul conductului apare cu predilecţie la cei care se scarpină în conduct. Simptomele sunt dominate de otalgie, care poate fi atroce. Arareori volumul tumefacţiei este obstruant pentru conduct şi produce hipoacuzie. Examenul obiectiv pune în evidenţă tumefacţia cu caractere inflamatorii şi uneori o adenopatie satelită pre, retro sau subauriculară. Tratamentul constă în aplicaţii de unguent cu antibiotice antistafilococice (eritromicină, gentamicină), antalgice. Antibioterapia pe cale generală este justificată numai dacă bolnavul are febră sau adenopatie. Când este colectat, deschiderea cu vârful unui bisturiu, cu sau fără anestezie (generală), aduce vindecarea bolii. Dacă recidivează, este necesar controlul glicemiei (este mai frecvent la diabetici) sau administrarea unui vaccin antistafilococic.
Otita externă difuză este o inflamaţie difuză a tegumentului conductului auditiv extern. Germenii care o provoacă sunt stafilococul şi bacilul piocianic. Apariţia otitei externe difuze este favorizată de umezeală, apare cel mai des vara după baie în piscină, mare sau râu. Pacientul se plânge de dureri otice şi de o scurgere purulentă. La examenul obiectiv se vede un tegument tumefiat, congestionat, acoperit de secreţii purulente galbene (sau verzui în caz de infecţie cu piocianic). Netratată, această otită poate provoca stenoza cicatriceală a conductului sau poate determina osteită gravă. Tratamentul se rezumă la instilarea în conduct a unei soluţii care să conţină un antibiotic la care flora să fie sensibilă: gentamicină, ciprofloxacină, eventual în asociaţie cu cortizon. Nu este permisă utilizarea gentamicinei în cazul în care nu suntem siguri de integritatea membranei timpanice, deoarece pătrunderea ei în urechea medie produce ototoxicitate. Durata tratamentului este de 5 – 7 zile.
Eczema auriculară are etiopatogenie alergică. Forma acută este dominată de prurit intens, de scurgere seroasă, iar obiectiv se constată un tegument inflamat şi cu ulceraţii superficiale zemuinde. Eczema cronică este mai frecventă, se manifestă cu prurit enervant şi cu tegument uscat, subţiat şi descuamant. Tratamentul celei acute se face de specialistul dermatolog, pentru cele cronice se pot prescrie unguente cu cortizon, dar dacă recidivează se îndrumă tot la dermatolog.
Otomicoza este o inflamaţie de etiologie micotică a tegumentului conductului. Cel mai frecvent se întâlnesc tulpini de Aspergillus. Umezeala favorizează apariţia bolii. Clinic, bolnavul acuză jenă sau durere otică, scurgeri purulente, hipoacuzie. Obiectiv se constată un conduct plin de puroi cremos care are la mijloc o parte mai consistentă cu aspect de "carton înmuiat". După aspirarea puroiului, tegumentul apare inflamat. Tratamentul se face prin instilaţii cu medicamente antifungice (clotrimazol sau altele din grupa sa), care trebuie continuate trei săptămâni, pentru a evita o recidivă.
Pericondrita pavilionului auricular este o infecţie de origine piocianică a cartilajului şi a pericondrului urechii externe. Infecţia se produce în urma unei plăgi (accidentale sau chirurgicale) sau ca o infectare a unui othematom. Bacilul piocianic are o condrofilie marcată pentru pavilionul urechii. Pacientul se plânge de dureri şi de o scurgere purulentă, iar obiectiv se observă tumefierea parţială sau totală a pavilionului, edem şi congestie a tegumentului şi existenţa uneia sau a mai multor fistule după câteva zile de evoluţie. Puroiul care se scurge din fistule capătă, după 24 de ore, o culoare verzuie datorită piocianinei. Evoluţia spontană este de liză a cartilajului până la distrugerea sa completă, cu defecte estetice majore.Tratamentul pericondritei este chirurgical şi constă în incizii largi urmate de chiuretarea cartilajului şi pericondrului infectat, eventual spălături cu soluţie de gentamicină. Tratamentul cu antibiotice pe cale generală nu este eficient, deoarece cartilajul nu este vascularizat, se hrăneşte prin imbibiţie şi nu poate ajunge în focarul infecţios o cantitate de antibiotic care să fie eficientă (să realizeze concentraţia minimă inhibitorie).

OTITELE MEDII

OTITELE MEDII CATARALE

Otita medie catarală acută sau otita seroasă este o inflamaţie de tip cataral a mucoasei din urechea medie.
Etiopatogenia constă în acumularea de exsudat inflamator sero-mucos în urechea medie, ca urmare a unei inflamaţii, de obicei virale (viroze respiratorii ca guturaiul, gripa etc.), a mucoasei căilor respiratorii superioare, în special la nivelul rinofaringelui. Mucoasa trompei se inflamează, trompa se închide şi presiunea aerului din casa timpanului scade, membrana timpanică este aspirată spre interior, reducându-şi capacităţile vibratorii.
Clinica. Afecţiunea este foarte frecventă, mai ales la copii. Simptomatologia otitei catarale constă în suprapunerea simptomelor virozei respiratorii peste cele ale otitei. Pacientul, mai des un copil, va acuza rinoree, obstrucţie nazală, o stare generală afectată sau nu, instalarea unei senzaţii de ureche înfundată, însoţită de o jenă sau durere la urechea afectată. Uneori bolnavul spune că auzul se modifică în funcţie de poziţia capului (are nivel de lichid care se deplasează), sau senzaţie de bolboroseală dacă suflă nasul cu putere. La examenul obiectiv se observă o membrană timpanică uşor retractată, cu triunghiul luminos modificat, câteva vase sanghine dilatate situate de-a lungul mânerului ciocanului, culoarea membranei devine gălbuie-mată, comparată cu hârtia înmuiată în ulei. Uneori se poate observa un nivel de lichid, această coloraţie gălbuie fiind localizată numai în partea declivă a membranei. Dacă bolnavul şi-a suflat nasul, câteva bule de aer intră în ureche, determinând un aspect insolit, de cercuri clare inconjurate de lichidul gălbui. Acumetria fonică pune în evidenţă o hipoacuzie de transmisie, cu proba Weber lateralizată la urechea bolnavă şi proba Rinne negativă. Audiograma arată o curbă osoasă sub 10 dB (ceea ce demostrează că starea urechii interne este normală), iar cea aeriană se situează în jur de 30 dB. Mobilitatea mebranei timpanice este redusă sau nulă. Impedanţmetria arată o curbă caracteristică.
Evoluţia este spre vindecare spontană. Bolnavul începe să sesizeze un clipocit la deglutiţie, auzul se normalizează pentru un timp după ce suflă nasul şi intră aer în ureche, iar după 10 până la 14 zile toate reintră în normal. Uneori otita catarală acută are tendinţa de cronicizare, exsudatul din ureche îşi creşte consistenţa şi nu se mai poate elimina spontan. Alteori otita catarală se infectează (pe calea trompei) şi se transformă în otită supurată acută.
Tratamentul otitei catarale acute constă în tratamentul rinitei şi faringitei virale care a provocat-o: administrarea de vasoconstrictoare nazale, mai indicată este administrarea lor pe cale generală decât locală (pseudoefedrină în tabletele de Paracetamol-sinus, Nurofen pentru răceală şi gripă, Clarinase), antitermice. Dacă bolnavul acuză otalgie, se poate recomanda un antialgic (paracetamol) sau instilarea în conduct a câtorva picături călduţe de Boramid. Utile sunt medicamentele fluidificante ale secreţiilor (Bromhexin, Brofimen, Ambroxol, Acetil-cisteină etc.) şi a antiinflamatoarelor nesteroidice (Paduden, Aulin etc.). La adulţi, dacă otita nu dă semne de vindecare, se poate introduce aer în ureche după metoda Politzer: cu o pară de cauciuc prevăzută cu o olivă fixată în narina pacientului (cealaltă narină trebuie pensată cu degetul), se întroduce aer sub presiune în nas, în timp ce pacientul exprimă cu putere o silabă ("jac", "cu-CÚ"), care face ca vălul să se ridice şi să obstrueze rinofaringele în jos, iar aerul sub presiune deschide trompa şi aeriseşte urechea. Deoarece copiii nu suportă asemenea manevre, se poate evacua lichidul din urechea medie printr-o puncţie a membranei timpanice, făcută sub anestezie generală de scurtă durată. Dacă poate stabili un diagnostic corect, medicul de familie poate trata această afecţiune, cu condiţia de a urmări bolnavul până la vindecarea completă şi normalizarea auzului.

Otita catarală cronică numită şi otita sero-mucoasă, o succede pe precedenta sau apare atunci când există o cauză care obstruează timp îndelungat trompa lui Eustachio. Frecvenţa bolii este ridicată, cu deosebire la copii. Principala cauză o constituie vegetaţiile adenoide ale copiilor, apoi rinita alergică, veloschizis-ul, sinuzitele cronice, tumorile de rinofaringe. Spre deosebire de otita catarală acută, în cea cronică exsudatul mucos din urechea medie este vâscos, se elimină cu multă dificultate, iar membrana timpanică este foarte aspirată.
Clinic pacientul, cel mai adesea copil, se plânge doar de hipoacuzie. La otoscopie se constată o membrană timpanică foarte aspirată, cu mânerul ciocanului situat în poziţie aproape orizontală şi triunghiul luminos deformat sau absent. Culoarea membranei este gălbuie-mată. Hipoacuzia este de tip transmisie, cu o cădere de 30-40 dB, iar la impedanţmetrie are o curbă caracteristică.
Evoluţia otitei catarale cronice depinde de cauza care a determinat obstrucţia trompei şi nu este totdeauna spre vindecare spontană. Un procentaj însemnat de cazuri vor progresa spre alte forme de otită cronică, mai grave, cum sunt: otita atelectazică, fibroadezivă, otita cronică supurată simplă sau colesteatomatoasă. Trebuie să reţinem faptul că majoritatea surdităţilor adultului sunt provocate de otita sero-mucoasă din copilărie.
Profilaxia otitei catarale cronice se face prin tratamentul corect şi complet al celei acute şi prin tratarea tuturor cauzelor de obstrucţie tubară, în special extirparea vegetaţiilor adenoide. Având în vedere frecvenţa mare a bolii la vârsta copilăriei şi potenţialul ridicat de deteriorare a auzului, medicul de familie trebuie să acorde o atenţie deosebită diagnosticării la timp a acestei afecţiuni. Depistarea bolnavilor, trimiterea la specialist şi urmărirea ulterioară a lor este de datoria medicului de familie. O atenţie deosebită trebuie acordată adulţilor, la care această otită poate fi o formă de debut al cancerului de rinofaringe.
Tratamentul constă în primul rând în înlăturarea cauzelor de obstrucţie tubară. Dacă după acest tratament exsudatul din urechea medie nu se evacuează spontan, este necesară intervenţia activă a medicului. Tratamentul medicamentos este identic cu cel expus la otita catarală acută, insuflaţiile tubare pot fi utile la adult, dar adesea este necesară efectuarea unui orificiu în membrana timpanică, care să permită aerisirea casei timpanului. Exsudatul din această otită nu se poate scurge în rinofaringe din cauză că este prea vâscos, chiar dacă trompa redevine permeabilă. Orificiul creat în membrana timpanică are rolul de a permite pătrunderea aerului în spatele exsudatului, care în aceste condiţii se evacuează rapid. Pentru a putea păstra deschis acest orificiu, este necesară plasarea unui tubuleţ de plastic evazat la ambele capete (ca un mosorel) şi menţinerea lui în jur de 8 luni, timp în care se presupune că fenomenele patologice de la nivelul trompei şi a rinofaringelui s-au vindecat. Intervenţia de plasare a tubuleţului se face cu anestezie generală de scurtă durată. Pe durata cât există un orificiu în membrana timpanică, este interzisă pătrunderea apei în ureche (atenţie la baie, interzicerea scăldatului). Există copii care necesită plasarea periodică de aeratoare, având probleme tubare repetate. La vârsta adultă susceptibilitatea de a repeta otitele catarale se reduce.

OTITELE MEDII SUPURATE

OTITELE MEDII SUPURATE ACUTE

Otita medie supurată acută banală.
Este abcesul cald al urechii medii.
Etiopatogenie. Otita medie supurată acută este provocată de germeni microbieni, cei mai frecvenţi sunt Haemophilus influenzae, Streptococcus pneumoniae şi pyogenes, Branhamella catarrhalis şi Staphylococcus aureus. Aceşti germeni ajung în urechea medie pe calea trompei, în cursul rinitelor şi a adenoiditelor acute. Acest fenomen se produce de obicei după 3-4 zile de evoluţie a rinitei, când apar în fosele nazale şi în faringe secreţii muco-purulente. La adult suflatul cu presiune mare a nasului (spre exemplu suflatul concomitent al ambelor fose) este un factor de risc, pentru că împinge secreţiile în ureche, dar la copil nu este necesar acest mecanism, deoarece copii au trompe mai scurte şi mai largi.
Anatomo-patologic este vorba despre o inflamaţie acută de tip exsudativ purulent a mucoasei din urechea medie. Apare o congestie şi un edem al mucoasei, exsudatul conţine leucocite lizate şi germeni microbieni. Enzimele proteolitice conţinute în leucocite sunt eliberate în puroi, ele vor determina necroza membranei timpanice şi exteriorizarea puroiului în conductul auditiv extern printr-o perforaţie. Uneori necroza poate cuprinde pereţii sau conţinutul casei timpanului (osişoarele urechii).
Clinica. Boala debutează brusc în a treia sau a patra zi de evoluţie a unei rinite acute, cu simptomatolgie generală de tip infecţios (febră, indispoziţie, inapetenţă, insomnie) iar local cu otalgie şi hipoacuzie. Otalgia creşte în intensitate timp de trei zile, capătă un caracter pulsatil. Uneori bolnavii acuză acufene sau mici tulburări de echilibru. Otoscopia pune în evidenţă în prima zi o congestie difuză a membranei timpanice, în ziua a doua apare un edem cu ştergerea reperelor, iar în ziua a treia membrana timpanică bombează. Hipoacuzia este de tip transmisie. Această perioadă a otitei medii supurate acute se numeşte perioada preperforativă. În lipsa unui tratament eficace, în ziua a treia sau a patra se produce perforaţia spontană a membranei timpanice,

Intra pe only-fly.com si acolo afli tot despre caini si problemele lor!