Se spune ca un caine isi cunoaste mai bine stapanul decat il cunoaste stapanul pe el.Sa fie, oare adevarat, voi ce ziceti?

Da, sunt convinsa suta la suta de acest lucru.Motivul?! o sa vi-l dau imediat.Am la tara la bunicii mei un caine care a fost(pentru ca acum anii au trecut si peste el) spaima intregului sat.Nimeni nu indraznea sa intre in curte fara sa aiba o oarecare teama ca ar putea aparea Rex(asa-l cheama) de unde nu te astepti si sa ii muste pe furis, cum avea obiceiul; sau cand treceau prin dreptul portii noastre de asemenea se temeau ca din clipa in clipa poate sa sara din curte peste gard si sa-i atace. Da, avea acest prost obicei de a sari gardul, indiferent cate masuri luam in acest sens:fie il tineam legat(facea ce facea si reusea sa-si scoata lantul pe cap-avea o tactica incredibila-de multe ori credeam ca bunicul meu il strange de gat cu cureaua aia, atat de strans il lega), fie ii lega un lemn infasurat de lant pentru a-l opri de la salturi"extreme" atunci cand era seara lui libera prin curte.
Azi asa, maine asa, nu au reusit niciodata sa il faca sa stea in curte si sa nu mai plece pe strada noaptea... drept urmare, au hotarat sa il dea altei persoane(avea deja multi ani la noi in familie-circa 11-12 ani). Astfel intr-o buna zi l-au legat, l-au urcat in masina si l-au dus la un domn acasa, un domn care a spus ca o sa-l ingrijeasca si o sa-l tina mai mai ca-n puf; si chiar asa a si fost-poate ca la noi nu manca de fiecare data prea bine, se mai luau cu treaba bunicii mei si cand erau in graba ii aruncau acolo un codru de paine si cam atat...bietul omul ala il tinea si in casa, ii dadea si lapte. ce sa mai, chiar il iubea
Toate bune si frumoase timp de cateva luni cand Rex a stat"adoptat"de familia aceea...pentru ca abia cand ne obisnuisem cu ideea ca nu mai e langa noi zi de zi, ca nu mai iese in asteptarea masinii noastre cand veneam in week-end-uri la tara cu parintii si simtea sau cunostea motorul de la cateva sute de metri distanta, .cum spuneam, tocmai cand ne revenisem cat decat cu faptul ca nu mai e la noi in curte...intr-o zi cu soare, ne-am pomenit cu el in curte, bagat sub masa, statea cuminte si astepta sa-l certam pentru fapta sa...si acest lucru nu fusese in premiera.se mai intorsese de vreo doua ori dupa vreo 5 luni de instrainare la acea persoana... dar bietul om venea mereu si-l lua inapoi, ca banuia ca s-ar putea sa se fi intors la noi.si de ce sa nu recunosc, a luat si o gramada de bataie de la bunicul meu tocmai pe aceasta tema.ca parasea ograda noaptea si se dadea la lume pe furis; am primit o gramada de reclamatii in defavoarea lui...insa, cu toate astea el a preferat sa vina inapoi, sa strabata acea distanta pana la noi, constient fiind ca aici erau sanse sa nu manance atat de bine, sa nu fie atat de rasfatat(doar eu si fratii mei il mai alintam cand ne duceam in week-end-uri), sa nu fie atat de alintat si mangaiat .cu toate acestea stia ca acolo "copilarise " de cand era pui mic, ca acolo se jucase, ca aceea era ograda pe care stia ca trebuie sa o apere si ca acolo erau singurii oameni pe care-i putea recunoaste ca si stapani ai sai...si pe aceasta idee a revenit si a treia si a patra oara...pana cand bunicii mei incurajati si de tatal meu au decis sa nu-l mai dea, sa-l lasam sa-si duca batranetile acasa la el, sa se incure in voie pe teritoriul dorit si recunoscut de el... m-a emotionat atat de mult loialitatea lui incat in week-end-ul urmator cand am fost acasa ne-am jucat toata ziua cu el, i-am dar sa manace si de cate ori il strigam si se simtea bagat in seama, dadea vesel si satisfacut din codita...eram convinsa de un lucru...atunci se simtise cu adevarat implinit, stiuse in sufletelul lui de animal ca niciunde nu se va putea acomoda, nu va putea darui acea dragoste pentru niste persoane la care statuse doar de cateva luni, oricat de mult era iubit si hranit acolo.
Prin urmare, da, cainele e un prieten adevarat, cunoaste cand unui om ii pare rau dupa el, a simtit cat de greu le-a fost bunicilor mei sa se desparta de el, fiind indemnati sa faca acest lucru ca urmare a presiunilor vecinilor mai mult, pentru ca ii prinsesera frica si le era extraordinar de teama sa mai treaca pe la poarta noastra...Si acum, traieste la noi la tara, in ograda copilariei lui, de aproape 16 ani, desigur acum este destul de batran, nu prea mai aude, nu mai vede bine... dar ne simte si ii place sa se tolaneasca in mijlocul nostru...Asta e povestea foarte pe scurt a lui Rex.