Care este rolul campului magnetic al pamantului ?

Un search pe google si iata...

http://www.scientia.ro/......tului.html

ământul este a treia planetă de la Soare şi a cincea ca mărime:

orbita: 149,600,000 km (1.00 AU) de la Soare
diametrul: 12,756.3 km
masa: 5.972e24 kg

Pământul (în engleză Earth) este singura planetă a cărui nume nu deriva din mitologia greacă/romană. Cuvântul "Pământ" provine din latinescul "pavimentum". "Earth" este o moştenire din engleza veche şi alte limbi germanice. Există sute de denumiri diferite în celelalte limbi. În mitologia romană, zeiţa Pământului era Tellus - solul fertil (greacă: Gaia, -terra mater ).

Abia pe timpul lui Copernic (secolul al şaisprezecelea) s-a înţeles că Pământul este o planetă ca toate celelalte.

Evident că Pământul poate fi studiat fără ajutorul unei nave spaţiale. Cu toate acestea, până în secolul douăzeci nu au existat hărţi complete ale întregii planete. Fotografiile planetei luate din spaţiu au o importanţă considerabilă; de exemplu, ajută enorm la prezicerea vremii şi mai ales la urmărirea şi prevederea uraganelor. Şi sunt extraordinar de frumoase.

Pământul este împărţit în câteva straturi care au proprietăţi chimice şi seismice distincte(adâncimea în km):

0- 40 Scoarţa
40- 400 Mantaua superioară
400- 650 Regiunea de tranziţie
650-2700 Mantaua inferioară
2700-2890 Stratul D''
2890-5150 Miezul exterior
5150-6378 Miezul interior

Scoarţa variază considerabil în grosime, fiind mai subţire sub oceane şi mai groasă sub continente. Miezul intern şi Scoarţa sunt solide. Miezul extern şi mantalele sunt plastice sau semi-fluide. Diferitele straturi sunt separate prin discontinuităţi care sunt evidente în datele seismice; cea mai cunoscută este discontinuitatea Mohorovicic, dintre scoarţa şi mantaua superioară.

Cea mai mare parte din masa Pământului se află în mantale, aproape tot restul în miez; partea pe care trăim noi este o mică fracţiune din întreg (cu valori de ordinul 1024 kilograme):

atmosfera = 0.0000051
oceanele = 0.0014
scoarţa = 0.026
mantaua = 4.043
miezul extern = 1.835
miezul intern = 0.09675

Miezul este compus probabil în majoritate din fier (sau fier/nichel), fiind posibilă şi prezenţa altor elemente mai uşoare. Temperaturile în centrul miezului pot ajunge la 7500 K, mai fierbinte decât suprafaţa Soarelui. Mantaua inferioară e compusă mai mult din siliciu, magneziu şi oxigen, cu ceva fier, calciu şi aluminiu. Mantaua superioară e alcătuită din olivină şi piroxen (silicaţi de magneziu şi de fier), calciu şi aluminiu. Cunoaştem toate acestea doar din tehnicile seismice, mostre din mantaua superioară ajungând la suprafaţă sub formă de lavă din vulcani, însă majoritatea Pământului este inaccesibilă. Scoarţa este compusă în principal din cuarţ (dioxid de siliciu) şi alţi silicaţi, de exemplu feldspaţ. Luat ca un întreg, Pământul are următoarea compoziţie (în funcţie de masă):

34.6% fier
29.5% oxigen
15.2% siliciu
12.7% magneziu
2.4% nichel
1.9% sulf
0.05% titan

Pământul este cel mai dens corp major din sistemul solar.

Celelalte planete terestre au probabil structuri şi compoziţii similare, cu unele diferenţe: Luna are cel mult un miez mic; Mercur are un miez foarte mare (relativ la diametrul său); mantaua lui Marte şi a Lunii sunt mult mai groase; Luna şi Mercur se pare ca nu au o scoarţ ă distinctă din punct de vedere chimic; Pământul s-ar putea să fie singurul cu miez extern şi intern distinct. Oricum, cunostinţele noastre despre interiorul planetelor sunt aproape doar teoretice, chiar şi cu privire la Pământ.

Spre deosebire de celelalte planete terestre, scoarţa Pământului este împărţita în câteva plăci separate, care plutesc independent pe mantaua fierbinte de dedesubt. Teoria care descrie aceasta se numeşte tectonica. Se caracterizează prin două procese principale: extindere şi încălecare. Extinderea are loc atunci când două plăci se îndepărtează una de cealaltă şi se creează porţiuni noi de scoarţă din magma de dedesubt ieşita la suprafaţă. Încălecarea plăcilor tectonice are loc când două plăci se ciocnesc şi marginea uneia se scufundă sub cealaltă, topindu-se apoi în interiorul mantalei. Mai au loc şi mişcări transversale la marginile unor plăci (de exemplu falia San Andreas în California) şi coliziuni între platourile continentale (de exemplu India/Eurasia). În prezent sunt opt plăci principale:

Platoul nord-american - America de Nord, Atlanticul de nord-vest şi Groenlanda
Platoul sud-american - America de Sud şi Atlanticul de sud-vest
Platoul antarctic - Antarctica şi "Oceanul sudic"
Platoul eurasian - Atlanticul de nod-est, Europa şi Asia cu excepţia Indiei
Platoul african - Africa, Atlanticul de sud-est şi partea de vest a Oceanului Indian
Platoul indo-australian - India, Australia, Noua Zeelanda şi mare parte din Oceanul Indian
Platoul Nazca - estul Oceanului Pacific adiacent Americii de Sud
Platoul Pacific - mare parte din Oceanul Pacific (şi coasta de sud a Californiei!)

Există şi alte plăci, mai mici, ca: platoul arab, platoul Cocos, platoul filipinez. Cutremurele de Pământ sunt mai frecvente la marginile platoului. Prin înregistrarea locaţiilor lor se evidenţiază mai uşor limitele platourilor (dreapta).

Suprafaţa Pământului este foarte nouă. În perioada relativ scurtă (după standardele astronomice) de 500,000,000 de ani eroziunea şi procesele tectonice au distrus şi recreat cea mai mare parte din suprafaţa Pământului şi prin urmare au distrus aproape toate urmele lăsate de fenomenele geologice mai recente. Astfel, s-a pierdut istoria cea mai recentă a Pământului. Vârsta Pământului este de 4.5 - 4.6 miliarde de ani, dar cele mai vechi roci cunoscute au vechime de 4 miliarde de ani, şi rocile de 3 miliarde de ani sunt rare. Cele mai vechi fosile de organisme vii au mai puţin de 3.9 miliarde de ani. Nu s-a găsit nici o urmă a perioadei când a apărut viaţa.

71 Procente din suprafaţa Pământului este acoperită de apă. Pământul este singura planetă pe care apa poate exista în stare lichidă (deşi s-ar putea să existe etan şi metan lichid pe suprafaţa lui Titan şi apă în stare lichidă în "subsolul" satelitului Europa). Apa lichidă este, evident, indispensabilă vieţii, cel puţin aşa cum o cunoaştem noi. Capacitatea de încălzire a oceanelor are şi ea un rol foarte important în menţinerea unei temperaturi relativ stabile a Pământului. Apa lichidă este responsabilă şi pentru procesele de eroziune şi alte transformări meteorologice ale continentelor, un proces unic în sistemul solar, în prezent (e posibil să fi avut loc şi pe Marte, în trecut).

Atmosfera Pământului este compusă din 77% azot, 21% oxigen, cu urme de argon, dioxid de carbon şi apă. Probabil pe timpul formării Pământului cantitatea de dioxid de carbon era mult mai mare, dar a fost apoi aproape toata încorporată în roci carbonate iar o mai mică parte s-a dizolvat în oceane şi a fost consumată de plante. Plăcile tectonice şi procesele biologice intreţin un flux continuu de dioxid de carbon între atmosferă şi aceste "rezervoare". Cantitatea redusă de dioxid de carbon din atmosfera este extrem de importantă în menţinerea temperaturii suprafeţei Pământului, prin efectul de seră. Efectul de seră ridică temperatura medie a suprafeţei cu aproape 35 de grade C (de la un îngheţat -21 C la un confortabil +14 C); fără aceasta oceanele ar îngheţa şi viaţa aşa cum o ştim ar deveni imposibilă.

Prezenţa oxigenului liber este remarcabilă din punct de vedere chimic. Oxigenul este un gaz foarte reactiv şi în circumstanţe "normale" s-ar combina rapid cu alte elemente. Însă oxigenul din atmosfera Pământului este produs şi menţinut de procesele biologice. Fără viaţă nu ar exista nici oxigen.

Interacţiunea dintre Pământ şi Lună încetineşte rotaţia Pământului cu aproximativ 2 milisecunde pe secol. Cercetări recente au demonstrat că acum 900 de milioane de ani erau 481 de zile şi 18 ore într-un an.

Pământul are un câmp magnetic modest, produs de curenţi electrici din nucleul extern. La interacţiunea cu vântul solar, câmpul magnetic al Pământului şi atmosfera superioară produc aurorele (vezi şi Mediul interplanetar). Neregularităţile acestor factori provoacă mişcarea polilor magnetici şi chiar inversarea relativ la suprafaţă; polul nord geomagnetic se află în prezent în nordul Canadei.("Polul nord geomagnetic" este plasat pe suprafaţa Pământului exact deasupra polului sud al câmpului magnetic; vezi această diagramă.)

Câmpul magnetic al Pământului şi interacţiunea sa cu vântul solar produc şi centura de radiaţii Van Allen, o pereche de inele în forma de tor, din gaze ionizate sau plasmă, captate într-o orbită în jurul Pământului. Centura exterioară se întinde de la 19,000 km în altitudine până la 41,000 km; centura interioară se află între 13,000 km şi 7,600 km în altitudine.
Satelitul Pământului
Pământul are doar un satelit natural, Luna. Dar

mii de sateliţi artificiali mici au fost de asemenea plasaţi pe orbită în jurul Pământului.
Asteroidul 3753 (1986 TO) are o relaţie orbitală complicată cu Pământul; nu este chiar un satelit; este folosit termenul de "companion". Situaţia este oarecum similară cu a sateliţilor lui Saturn Janus şi Epimetheus.
Lilith nu există dar este o poveste interesantă.

Distanţa Raza Masa
Satelitul (000 km) (km) (kg)
--------- -------- ------ -------
Moon 384 1738 7.35e22
TOT CE VREI DESPRE PAMANT FUNDA?