Cartea Simonei Popescu este foarte interesantă deoarece dezbate problemele specifice vârstei adolescentine şi ale copilăriei. Cartea are nuanţe autobiografice, dar problemele fiecărei etape a vieţii sunt prezente aici. Autoarea se imaginează pe sine ca un ansamblu de personalităţi: copil, adolescent, tânăr şi, cu o oarecare spaimă, bătrân, chiar se teme la un moment dat că nu va putea vorbi în acelaşi timp despre fetiţa de cinci ani şi despre tânăra de 15. Îşi aminteşte despre joaca ei cu fata cu pampon, Dana, prietena de joacă, prieteniile şi supărările între fete. O altă amintire ar fi cea despre fata urâtă care era închisă faţă de alţii, vorbea foarte puţin, dar i se deschide dintr-o dată eroinei-autoare, vorbindu-i filosofie. Eroina află, astfel, despre o posibilă migrare a sufletelor şi despre viaţa de dincolo. Fiecare moment trăit, fiecare poveste este pentru ea o experienţă unică, eroina învaţă din ea. Experienţele o ajută să unească micile "părţi" ale sufletului sau ale personalităţii ei, construită asemenea păpuşilor "Matrioşca", una în cealaltă. Acest ansamblu de personalităţi o face unică, îi conferă ceea ce ea numeşte "simonism", "simonitate", cu o nuanţă uşor narcisistă. Toate amintirile, tot ce a învăţat şi a auzit contribuie la evoluţia personalităţii eroinei, la clădirea ei ca om în lume. Termenul de exuvie din titlu nu este ales deloc la întâmplare. Cuvântul desemnează acel înveliş din care larvele insectelor ies pentru a se transforma în pupe, apoi în viitoarele insecte. Omul, prin evoluţia vârstelor lui, iese dintr-un fel de exuvii, se dezvoltă, se maturizează, se armonizează cu timpul pe care îl trăieşte. Jocurile de altădată i se par acum de o naivitate extraordinară. Este un fel de încercare de recuperare a copilăriei, prin lucrurile mărunte de altădată: caiete, frunze colecţionate, celebrul oracol, desene. Profesoara de desen i se părea cândva un model. Imaginea picturii este semnificativă pentru încercarea de recuperare a trecutului. Fata descoperă un desen, o pictură, unde i-a desenat pe toţi membrii familiei, într-o manieră naivă, desigur, cu menţiunea că ea lipsea de acolo fiindcă picta; nici Dana, prietena ei, nu lipseşte din picturi, deşi acum nu-şi mai aminteşte bine de ea, decât doar că purta pamponul. Pasiunea pentru pictură îi va aduce prima dragoste, un puştan pe nume Hari, care îi năclăise desenul, dar pe care ea l-a completat cu o mulţime de alte culori, era desenul LOR. Toate aceste elemente pot constitui simboluri ale trecutului, care nu revine decât în amintire. Desenul este o lume, iar cartea Simonei Popescu este o pictură a cuvintelor, care aduc aminte de copilărie şi adolescenţă. Dulapul, podul casei pot fi considerate depozite ale amintirilor. Autoarea nu e deloc nostalgică, e realistă, ştie că timpul nu poate fi oprit. Visul cu acel lup gata să o sfâşie poate însemna lupta cu timpul, care trece şi nu iartă nimic. Gândul că va arăta altfel la 30, 40, 50 de ani o înspăimântă. Singura salvare rămân micile obiecte care-i amintesc de micul univers din trecut. Imaginea din final, cu fetiţa care îşi aruncă păpuşa pe geam, echivalează cu pierderea inocenţei şi ieşirea din "exuvie", maturizarea, percepută în acelaşi timp ca "groază" şi ca "fericire.Eroina-autoare se maturizează, dar nu se desparte de niciuna din acele exuvii, ci încearcă să le recompună, pentru că toate fac parte din personalitatea ei.
Cartea Simonei Popescu este într-adevăr deosebită, conţine adevăruri şi experienţe trăite de fiecare din noi. Lumea întreagă se recompune la nivel de text.