Demonstrati ca cititul poate deveni pasiunea altora... dau fundita:*

Cred sincer că un om care citeşte e un om mai bun. Lectura dezvoltă creativitatea, gândirea, inteligenţa, toleranţa. Mă refer aici la literatură în general, includ şi lectura unor cărţi de aventuri, de dragoste sau poliţiste, dar să fie cărţi bine scrise (ce înseamnă asta e o altă poveste, poate voi reveni la ea).

Mă uitat la nişte date de sondaj care îmi arată că doar 14% dintre elevii din clasele XI şi a XII-a menţionează cititul printre lucrurile care le place să le facă în timpul liber. Cititul din plăcere, nu din obligaţie, nu din snobism, nu din alte motive, ci pur şi simplu pentru că a citi este un mod plăcut de a trăi. Doar că plăcerea cititului, ca orice plăcere, trebuie să o cultivi. Nu vine de la sine şi adesea se poticneşte repede dacă nu e atent îndrumată.

Din nefericire sunt puţini părinţi care au timpul, înclinaţia şi cunoştinţele necesare pentru a le pune copiilor o carte bună în mână la vârsta potrivită, iar şcoala… ei bine, cred că la şcoală avem o mare problemă.

Mi-am amintit de manualul de literatura română de clasa a noua. Mă opresc la el pentru că 13-14 ani mi se pare vârsta critică, sfârşitul copilăriei, începutul adolescenţei, vârsta la care se formează deprinderile şi se învaţă plăcerile vieţii. Tocmai în acest delicat moment ora de literatură ne propunea să citim Letopiseţele şi Scrisoarea lui Neacşu din Câmpulung şi alte lucruri de genul ăsta, importante pentru istoria literaturii, dar complet insipide. Până când am ajuns la scriitori români care chiar scriau bine au trecut vreo doi ani de liceu. Chiar şi după, marea majoritate a textelor propuse nu creau plăcerea lecturii, dar sunt convins că aveau un rol important în preamărirea literaturii române.

Pentru cei mai mulţi dintre noi, timpul alocat lecturii era limitat, că doar mai aveam şi jocuri şi prieteni şi televizor şi aşa mai departe, ca orice copii normali. Personal am avut norocul că cineva acasă mi-a pus în mână şi alte cărţi, dar mulţi dintre cunoscuţii mei îşi limitau lecturile la cele obligatorii – dacă le citeau şi pe acelea. Era un supliciu, nu o plăcere, iar cititul a rămas o caznă.

Nu ştiu cum mai stau lucrurile astăzi la ora de "română", dar sunt convins că "lecturile obligatorii" sunt cam aceleaşi. Nu s-au schimbat nici literatura română, nici naţionalismul ardent al profesorilor şi făcătorilor de programe şcolare. Văd la cei câţiva tineri de vârsta liceului că se chinuie cu aceiaşi "mari scriitori români din toate timpurile", către scrierile cărora nu-i atrage nimic, mai ales din vina scrierilor.

Nu înţeleg de ce literatura şi limba română trebuie musai asociate. Mă rog, înţeleg că mitologia naţionalistă îşi spune cuvântul, dar cred că e momentul să trecem peste asta. Literatura şi limba ar trebui să fie două discipline separate. La Literatură să învăţăm plăcerea cititului, să visăm, să creăm, iar la Limbă să scriem şi să citim corect.

Aş "arunca" cu totul preistoria literaturii, începând cu Letopiseţele şi până hăt, în secoul XIX, le-aş pune într-un opţional dintr-a XII-a, pentru cei ce au înclinaţii sau la facultatea de litere. În locul lor aş pune cu curaj literatură universală adecvată vârstei. Jules Vernes la "lecturi obligatorii" în clasa a IX-a ar face minuni pentru dezvoltarea viitore a elevului. Poate că nu va mai fi "mândru" de impetuoasele (şi atât de plictisitoarele) origini ale literaturii române, dar şansele să înveţe plăcerea cititului şi ajungă un om mai bun ar creşte considerabil.

sper ca te-am ajutat si te-am convins