Hei.As vrea sa scriu o compunere cu titlul;; Oare cui sa-i multumesc?;; Am nevoie URGENT de niste sugestii...

Sugestii... daca vrei iti fac eu o compunere cu acest titlu

Mai demult, stateam si ma gandeam oare cine este cea mai importanta persoana. In acel moment mi-am amintit de ce s-a intamplat intr-o zi de primavara, cand eram prin clasa a IV -a. Eram la ora de romana si eu cu cea mai buna prietena a mea, Corina, uitasem cartea acasa. Profesoara ne-a certat pe amandoua dar eu i-am spus ca o pot suna pe mama sa imi aduca la scoala cartea. Doamna profesoara i-a spus Corinei sa isi sune si ea mama sa ii aduca acea carte dar Corina i-a spus cu lacrimi in ochi.
- Mama nu imi poate aduce cartea. Ea este plecata in strainatate pentru ca sa am eu un trai mai usor.
Auzind acestea doamna profesoara incearca sa atenueze situatia. In acel moment mi-am spus in sinea mea ca ii multumesc mamei mele ca exista, deoarece viata fara sprijinl mamei este grea.
De nenumarate ori mama m-a protejat, m-a certat si m-a adus mereu pe drumul cel bun chiar daca uneori i-a fost greu. Tot mama mi-a oferit tot ceea ce imi doresc si imi trebuie. Acum stiu sigur cui sa ii multumesc.

sper sa iti placa funda?

Oare cui să-i multumesc?

Câteodată stau aşa şi mă gândesc la omul care, cu bunătatea lui, mi-a schimbat viaţa, omul despre care, prima dată când l-am văzut, am simţit că nu mă va ajuta cu nimic, credeam că este dur şi fioros ca toţi oameni pe care îi întâlneam la acea vreme. Se uita la mine cu duioşie şi căldură, dar eu nu-l aveam în lumea mea, aşa că nici nu mă uitam la el. Nu puteam suporta gândul că alături de acest om îmi voi petrece următorii patru ani din viaţă. A început să ne vorbească cu atâta bucurie în inimă încât parcă sufletul meu alunga tristeţea şi ura faţa de el. Acest om este fosta mea doamnă învăţătoare.
Azi, după ce am văzut iarăşi şcoala cea veche şi maiestoasă, în care timp de patru ani am învăţat să mă comport, să citesc şi să cânt, în care am făcut primele boacăne ale copilăriei cu dragii mei colegi, m-a apucat un dor imens de bucuriile oferite de ea, de colegii mei, dar mai ales de doamna mea învăţătoare. Fiinţa înnobilată cu un dar de a te aduce la sufletul ei, fiinţa care, orice i-ai spune, îşi iubeşte elevii ca pe propriii ei fii.
Îmi aduc şi astăzi aminte de o întâmplare deosebită. Eram, parcă, prin clasa a III-a, când tatăl unei fete intră în clasă, rugând să vorbească cu doamna învăţătoare. Aceasta, cu un zâmbet cald, ca de obicei, îl invită în cancelarie. Noi, curioşi, tragem cu urechea, voind să ştim despre ce se vorbeşte. Domnul avea o voce aspră şi puternică dar, din feicire, doamna cu glasul ei cristalin, acoperea vocea acestuia. Vorbeau ceva de rău despre un elev al clasei noastre. Vorbeau despe mine. Am îngheţat. Ce puteam eu să fi făcut rău? Mă ştiam nevinovat.
Dintr-o dată, uşa cancelariei se deschise şi ne dădu pe toţi unul peste altul. Doamna se uită urât la noi, reproşându-ne că am tras nepoliticos cu urechea. Apoi, întorcându-se spre mine, cu privirea ei blândă care o caracterizează, îmi spuse:
-Robert dragă, spune-i acestui domn că nu ai pus mâna pe lucrul altuia fără să ceri voie, niciodată. El susţine că ai furat din brutăria lui cinci cornuri.
-Nu, doamna, niciodată.
-Vezi, domnule? Şi dacă a luat copilul vreo două cornuri, ce are? Să nu devină o obişnuinţă dar, vă asigur că aceasta nu are să se întâmple.
Apoi, doamna l-a poftit pe acel domn afară. Ciudat a fost că acesta nu avea nici o brutărie.
Nu am idee de ce ar fi vrut să-mi facă vreun rău. Am avut noroc că doamna a avut încredere în mine şi nu s-a luat după alţi oameni.
Au fost şi momente grele prin care a trecut, dar noi am fost lângă ea şi am trecut împreună peste toate.
Clasa noastră era cea mai bună la învăţăură, cea mai cuminte şi cea mai harnică dintre toate clasele din şcoală. Eu şi colegii mei ne-am străduit din toate puterile să o facem pe doamna noastră învăţătoare mândră de noi. Eram primii pe listă la toate concursurile şi asta îi aducea o bucurie imensă în suflet. Adevărat este că o mai necăjeam noi câteodată, dar nu o făceam cu bună ştiinţă. Ea ne certa (dacă se poate spune aşa) în felul ei. Se uita la noi cu faţa ei luminoasă şi ne punea mâna pe cap, spunându-ne să nu facem aşa ceva cât vom trăi.
Era în vârstă, dar nu se vedea. Nu poţi vedea bătrâneţea într-un chip luminat întru totul. Îşi spunea vârsta cu zâmbetul pe buze, fără a considera acest lucru un motiv de jenă. Era neobosită. Stătea chiar şi peste program şi trudea la corectarea testelor, la facerea de nori teste. Avea ambiţia ca în clasa ei să nu existe copil care să nu-şi fi învăţat lecţia. Ba chiar să ştie cu trei lecţii înaitea celei predate. Îi plăceau foarte mult copiii. Fără ei, nu putea trăi. A spus chiar o dată, într-un moment mai emoţionant în clasă, că toţi copiii fac parte din sufletul ei. Ne iubeşte ca pe ochii din cap. Noi am ajutat-o în clipe grele, şi ea la fel. Aici, cu toţii, suntem o familie. La aceste vorbe, mulţi au început să lăcrimeze.
Făcea deseori şedinţe cu părinţii, pentru a le spune ce copii minunaţi au, dar şi pentru a dezvălui mici boacăne făcute de noi. De aceste şedinţe ne era cel mai teamă. Făceam pozne, şi încă multe, dar învăţătoare noastră nu le spunea chiar pe toate, ci două, trei, acelea mai neînsemnate. În schimb, ne lăuda mult părinţilor, dar nu ne spunea niciodată în faţă că suntem cei mai buni sau cei mai cuminţi, pentru a nu ni se urca la cap.
Ne iubea foarte mult şi asta o simţeam din plin. Au fost patru ani perfecţi petrecuţi alături de ea dar, cum se spune, orice început are şi un sfârşit. Din păcate, clasa a IV-a s-a terminat. Ne pregăteam de serbarea care anunţă terminarea încă unui an şcolar. La repetiţii, doamna s-a abţinut cu greu să nu plângă şi, cu zâmbetul pe buze, ne încuraja, aplaudând fiecare copil în parte şi spunându-ne pentru prima oară că suntem cei mai buni.
Serbarea a decurs excelent, dar cel mai emoţionant moment a fost la final, când doamna noastră învăţătoare, nemaiputând abţinându-se, începu să plângă şi să ne laude pentru performanţele obţinute la învăţătură şi cuminţenia de care am dat dovadă în cei patru ani petrecuţi cu ea.
Acum sunt trist că nu-mi mai este dascăl, dar mă consolez cu ideea că alţi copii se vor bucura de dragostea şi blândeţea ei.
Prin această compunere nu fac altceva decât să-i mulţumesc sincer bunei mele învăţătoare!