Stiti vreun site de ecologie cu informatii despre ecologie? Pentru ca am de facut un proiect si nu gasesc pe google

Http://www.clopotel.ro/educatie/referate/referat-Ecologia-762-__.html trebuie descxarcat sau Ecologia: de la ştiinţă la conştiinţă

Ca în cazul multor discipline, numele şi definiţia conferite ecologiei, spun mult pentru cei chemaţi sa îi cunoascã continentul şi sã-i pãtrundã semnificatiile.

În privinţa denumirii, termenul de ecologie s-a impus în atenţia opiniei publice occidentale mai ales dupa 1970, iar în Europa centralã şi de est cu precãdere în ultimul deceniu. O serie de evenimente cu un puternic impact social precum celebrele maree negre ori accidente nucleare în frunte cu cel de la Cernobâl (26 aprilie 1986) au zguduit din inerţie opinia publica şi a introdus treptat ecologia în rândul preocupãrilor individului şi comunitãtilor. Se redescoperea astfel un concert şi un nume vechi de peste un secol. Crearea lui este atribuitã biologului german Ernst Haeckel (1834-1919), iar data de naştere 1866, pe când acesta functiona ca profesor la Universitatea din Sena. De altfel, prima sa menţiune cu valoare de certificat de naştere se gãseşte într-o notã de la pagina 8 a lucrãrii "Generalle Morphologie der Organismen" (Berlin, 1866), sub forma: "...sekologie... ştiinţa economiei, modului de viaţa, a raporturilor vitale eterne reciproce ale organismelor, etc." Construit precum termenul de economie, cel de ecologie derivă, în parte, din rădăcina indo-europeană weik, care desemnează o unitate socială imediat superioară casei şefului de familie. Aceastã rădăcină a dat sanskritul veah (casă), latinul vicus (cartierul unui oraş, burg) şi grecul oikos (habitat, acasă). Ca atare sekologie a fost construit pe baza a douã cuvinte greceşti: oikos şi logos (logia), (discurs). Etimologic deci, ecologia reprezintă ştiinţa habitatului, respectiv o ramură a biologiei care studiază interactiunile dintre fiinţele vii şi mediul lor. Dar, evident, semnificaţiile sale au fost mult amplificate şi diversificate de-a lungul timpului.

Nomen certus, pater incertus?
Parafrazând un celebru dicton juridic latin (mater, certus, pater incertus) şi despre ecologie se poate spune cã dacã numele îi este general şi unanim recunoscut, paternitatea acestuia este încã discutatã.

Astfel, într-o lucrare a lui P.H. Ochsen (The world ecology, Nature, vol. 129, 1959) a fost lansată ipoteza că inventatorul termenului ecologie ar fi fost filozoful şi scriitorul american Henry David Thorean (1817-1862), contemporan întrucâtva cu Haeckel. Filozof transcendentalist acesta a fost, totodatã, şi unul dintre cântăretii vieţii în natura. Dupã cum se ştie, transcedentalismul, ilustrat mai ales de filozoful Ralph Waldo Emerson (1803-1882), este o filozofie impregnatã de panteism în care natura e perceputã deopotrivã ca un mijloc de uniune cu Dumnezeu şi ca o sferă imperfectă unde se cuvine "transcede". În societatea timpului, adepţii unei asemenea concepţii erau percepuţi ca nişte neconformişti. Astfel, în cartea sa "Walden, sau în viaţa în padure" Thoreau reconstituie experienţa reîntoarcerii sale pe pamânt, care a durat puţin peste doi ani. Printre altele, acesta povesteşte "M-am dus în pădure întrucât am vrut să trăiesc fără grabă, să fac fată numai fortelor esenţiale ale vieţii, sa descopăr ceea ce aceasta poate să mă învete, sfârşind sã constat, la ora morţii mele, ca nu am învins-o".

Această experientă apropiată multor "expeditii" ecologiste actuale explică, în mare parte, eroarea de descifrare comisă în 1958 de editorii corespondentei lui Thoreau. Astfel, aceştia au citit, din greşealã "ecology" (ecologie) acolo unde scriitorul-filozof scrisese "geology" (geologie) într-o scrisoare datatã 1 ianuarie 1858 şi adresatã verişorului sãu G. Thatcher.

Aceastã confuzie de termeni, deosebit de seducãtoare şi în spiritul senzationalului american (cine nu era tentat sã considere cã primul scriitor şi practician al "întoarcerii la naturã" a fost, în acelaşi timp, şi pãrintele cuvântului ecologie, în defavoarea unui ferm om de ştiinţa?), avea sã fie corectatã însã de aceiaşi editori entuziaşti în 1975. În acest fel Ernst Haeckel era repus în totalitate în drepturi şi astãzi nimeni nu-i mai contestã paternitatea termenului şi conceptului de ecologie.

Paternitatea definitiei
În mod curent, se consideră că o bună definitie trebuie să ne permită recunoaşterea sigurã a obiectului definit. Şi din acest punct de vedere Haeckel rãmâne un clasic. Definiţia sa, cuprinsa în aceeaşi lucrare care a lansat termenul şi conform cãruia "Prin ecologie înţelegem totalitatea ştiinţei relaţiilor organismului cu mediul, în sens larg toate condiţiile de existenţa", constituie şi în prezent fundamentul definiţiilor acestei ramuri ale biologiei. Daca omul de ştiinţa german este naşul de nume al ecologiei, fondatorul său pe continut rămâne, mai degrabă, Charles Darwin, al cărui discipol a fost. Cele două lucrări ale acestuia "Originea speciilor" (1859) şi "Descendenţa omului" (1871), formulau două idei fundamentale ale ecologiei moderne: influenta mediului asupra speciilor vii şi apartenenţa speciei umane la lumea naturala. Celebrul naturalist englez a relevat dependenţele strânse şi o stare de echilibru optim între diferitele specii de plante şi animale. Cu o asemenea moştenire, ecologia este astazi definită, de regulă, ca fiind studiul relatiilor organismelor ori grupurilor de organisme cu mediul lor ori ştiinţa interrelaţiilor organismelor vii cu mediul lor.
Născută ca o ramură a biologiei, nimeni nu prevestea ecologiei un strălucit viitor social. Dar, treptat implicatiile sale s-au diversificat, amplificat şi complicat. Studiind echilibrele naturale, ecologiştii au prevãzut degradarea lor treptatã; dupã câteva decenii, dezvoltarea societãtilor industriale a modificat profund mediul planetar. Apariţia şi amplificarea poluarilor, dispariţia unor specii, afirmarea problemelor globale ş.a., au fost semnele evidente ale unei crize ecologice profunde. Concluzia relevatã tot de ecologie este şi ea fundamentalã: omul nu poate sã actioneze la nesfârşit asupra mediului sãu fãrã a pune în discutie ruperea absolută a echilibrelor ecologice esentiale. Pe această cale s-a impus o altă notiune - problemă cheie a lumii contemporane: protectia mediului. Totodatã, pe mãsura conştientizãrii mizei ecologice, ştiintele biologice au fãcut apel la ştiintele umane: etnologia a denunţat decivilizarea promovată de occidentali contra etniilor şi culturilor minoritare; demografia s-a confruntat cu creşterea mondialã a populatiei şi impactului, pe mãsurã, asupra mediului, sociologia a perceput un rãzboi între societate şi naturã; cuvinte precum naturã, ştiintă, tehnică, au trezit filozofia care a hrănit vechile sale dezbateri asupra acestor noi constatări.

Aşa cum se întâmplã în lumea modernã, aceste probleme au invadat deopotrivã şi economia şi politica pentru a cãuta cauzele crizei ecologice şi a credita solutii posibile. O ecologie politicã a interpelat economia politicã şi, ca o consecintã, la nivelul mişcãrii sociale s-a impus un nou curent de gândire şi actiune: ecologismul. Trecerea ecologiei de la stadiul de simplã disciplinã ştiintifică la cea de problemă a conştiinţei comune, naţionala şi internaţionala cu expresii corespunzãtoare la nivelul teoriei şi actiunii militante reprezintă una din marile cuceriri ale secolului XX.


Referat ecologie
U R A N I U L


Uraniul este un metal greu care poate fi folosit ca o sursă abundentă de energie concentrată. El se găseşte în majoritatea pietrelor/rocilor în concentraţii de 2 până la 4 părţi pe milion şi este de asemenea găsit în scoarţa pământului ca şi staniu (cositor), wolfram şi molibden. Se mai găseşte în apa mărilor şi poate fi extras din oceane cu preţuri foarte semnificative.
A fost descoperit în 1789 de Martin Klaproth, un chimist german, în mineralogie oxidul de uraniu numindu-se pehblendă. El a fost numit după numele planetei Uranus, care a fost descoperită opt ani mai devreme.
Uraniul a fost prezent clar prima dată, cu 6,6 mld. ani în urmă. Deoarece nu aparţine sistemului solar, astăzi puterea sa radioactivă de descompunere asigură principala sursă de energie din interiorul pământului, cauzând transmiterea şi formarea curenţilor continentali. Densitatea mare a uraniului determină utilizarea acestuia la carenele yachturilor şi, ca şi contragreutate la controlul direcţiei la avioane (direcţie şi palete elevatoare), precum ca şi scut împotriva radiaţiilor.
Punctul lui de topire este 1132o C şi are simbolul chimic U.
Pe o scară, fixată după creşterea masei nucleilor lor, uraniul este cel mai greu dintre toate elementele naturale existente (hidrogenul fiind cel mai uşor) fiind de 18,7 ori mai dens decât apa.
Ca şi alte elemente, uraniul formează diferite combinaţii mai slabe ştiute sub denumirea de izotopi. Aceşti izotopi (16 în cazul uraniului) diferă de la unul la altul în numărul de particule (neutroni) din nucleu. Uraniul natural găsit în scoarţa pământului este o combinaţie largă a 2 izotopi şi anume uraniul-238(U-238) , 99,3% şi uraniul 235(U-235), 0,7%.
Izotopul U-235 este important pentru că în condiţii clare, date el se poate diviza rapid, furnizând o cantitate de energie. Se spune că este fuzibil utilizându-se expresia de fuziune nucleară. Deocamdată, ca şi toţi izotopii radioactivi, el se descompune în masa substanţelor active.
U-238 se descompune foarte încet, vârsta lui fiind aceeaşi cu cea a pământului (4500 mil. ani).Aceasta înseamnă că este mai puţin radioactiv, decât mulţi alţi izotopi din roci şi nisipuri. Cu toate acestea el emite 0,1 Watt/ tonă şi aceasta este de ajuns să încălzească nucleul pământului.
Nucleul izotopului de U-235 cuprinde 92 de protoni şi 143 de neutroni. Când nucleul unui atom U-235 captează un neutron, el îl scindează în doua (fuzionează) şi emite energie sub formă de căldură, eliminând în acelaşi timp 2 sau 3 neutroni. Dacă aceşti neutroni eliminaţi întâlnesc alţi atomi de U-235, procesul de fuziune continuă, eliminându-se astfel o mare cantitate de energie sub formă de căldură. Această reacţie este folosită în cadrul reactoarelor nucleare pentru a produce energie.
U-238 se spune că este un atom fertil, aceasta însemnând că poarte asimila neutroni care plutesc în reactor şi devin (indirect) plutoniu 239, care este fuzibil, asemănător cu U-235, fuzionând când este lovit de un neutron şi eliminând multă energie. Câteodată atomul Pu-239 capturează un neutron fără să-l descompună şi atunci el devine Pu-240, care rămâne în reactor. Acesta are importanţă, deoarece, atunci când este schimbat combustibilul din reactor după 3 ani, plutoniul din el nu este bun pentru fabricarea armelor, dar el poate fi reciclat ca şi materie primă în reactor.
Forma sub care uraniul este vândut este aceea a oxidului concentrat de uraniu (U3O8) la care se ajunge după anumite metode.
Înainte de a fi folosit la generarea electricităţii, câteodată uraniul este folosit în unele procese pentru producerea unui combustibil util. Pentru majoritatea reactoarelor lumii, următorul pas în obţinerea materiei prime este convertirea oxidului de uraniu într-un gaz, hexafluoridul de uraniu (UF6) care permite ca acesta să fie îmbogăţit. Îmbogăţirea creşte proporţia izotopului U-235 de la forma lui naturală de 0,7% la 3-4%. Aceasta determină o eficienţă tehnica mai mare în reactor şi în operaţii. După îmbogăţire hexafluoridul de uraniu este convertit la dioxid de uraniu (UO2) sub formă de granule. Aceste granule sunt aşezate într-un tub de metal subţire care sunt asamblate în pachete pentru a deveni elemente de materie primă pentru nucleul reactorului. Deşeurile rezultate din reactoare sunt mutate, închise, şi apoi ori sunt reprocesate, ori duse în subteran îngropate.
Peste 16% din electricitatea lumii este generată de la reactoarele nucleare. Această cantitate de 2400 mld Kwh/an este egală cu cea producţia mondială totală de electricitate obţinută în anii 1960. Într-o perspectivă curentă această cantitate este de 12 ori faţă de cât se produce în Australia sau Africa de Sud, de 5 ori cât India, două ori China şi de 500 de ori faţă de producţia totala de energie a Kenyei. Această energie vine de la peste 430 de reactoare nucleare cu o putere totală de producţie de peste 350.000 megawaţi, operaţionale în 31 de ţări. În plus 30 de reactoare sunt în construcţie, şi alte 70 sunt în proiecţie.
Belgia, Bulgaria, Finlanda, Franţa, Germania, Ungaria, Japonia, Coreea de Sud, Lithuania, Slovacia, Slovenia, Suedia, Elveţia şi Ucraina, toate au 30% ori peste 30% din totalul producţiei de electricitate din reactoare nucleare. USA are peste 100 de reactoare operaţionale, cu capacitatea de aproape trei ori cât totalul capacităţii Australiei şi suplineşte 20% din totalul electricităţii sale. UK obţine aproape un sfert din electricitate din uraniu.
Resurse de uraniu disponibile se găsesc în Australia 667.000 t (28% din totalul resurselor mondiale de uraniu) recuperabile la un preţ de 80$ şi Canada 326.000 t, reprezentând 14% din totalul resurselor mondiale. Alte depozite mai sunt în Kazahstan (15 % din total), Canada, Africa de Sud, Namibia, Brazilia, Rusia şi USA (3%). Alte multe ţări au depozite mici care pot fi extrase dacă este nevoie.
Uraniul este vândut doar ţărilor care au semnat Tratatul nuclear de non proliferare, şi care permite inspecţii internaţionale care să verifice dacă acesta este folosit doar în scopuri paşnice/de pace. Ţările cliente uraniului din Australia trebuie de asemenea să aibă încheiate tratate bilaterale de siguranţă cu Australia. La fel şi cu Canada. Exporturile Australiei în 2000-2001 au fost de aproape 10.000 t de oxid concentrat de uraniu (U3O8), aproape 24% din totalul producţiei mondiale de uraniu, iar Canada a produs 13.000 t de oxid concentrat de uraniu.
Alte utilizări ale energiei nucleare.
Mulţi oameni, când vorbesc despre energia nucleară, nu se gândesc decât la reactorii nucleari sau la armele nucleare. Puţini realizează eficienţa de utilizare a radioizotopilor, care, ne-au schimbat viaţa de-a lungul celor câteva perioade trecute de la descoperirea lor.
Relativ, folosind mici reactoare speciale, a devenit posibil crearea de materiale cu grad de radioactivitate mare, la un cost mic. Din acest motiv utilizarea radioizotopilor produşi artificial s-a răspândit din anul 1950, şi acum sunt 270 de reactoare de cercetare în 59 de ţări.
În zilele noastre ne trebuie hrană, apă şi o bună sănătate. Astăzi, izotopii radioactivi joacă un rol important în tehnologii care ne furnizează pe toate cele trei enumerate mai sus.
Acestea sunt produse prin bombardarea a unor mici părţi a elementelor particulare cu neutroni.
În medicină, radioizotopii sunt folosiţi în mare măsură pentru diagnosticare şi vindecare. Aparaturile medicale cu radioactivitate chimică emit radiaţii gamma care furnizează informaţii diagnostice despre anamatomia unei persoane şi funcţionarea specifică a organismului.
Radioterapia se foloseşte de asemenea în tratarea unor boli incurabile, precum cancerul. Radiaţii gamma mai puternice sunt folosite pentru a steriliza seringi, bandaje sau alte echipamente, medicale.
În păstrarea hranei, radioizotopii sunt folosiţi pentru a inhiba dezvoltarea sau înflorirea producţiei după recoltare, pentru a omorî paraziţii şi dăunătorii şi la controlul coacerii fructelor si legumelor depozitate.
Alimentele iradiate sunt acceptate în lume şi de autorităţile naţionale de sănătate pentru consumul uman într-un număr de ţări tot mereu în creştere. Acestea includ cartofi, ceapa, fructele uscate şi proaspete, cerealele şi produsele cerealiere, păsări şi câteva genuri de peşte. Câteva alimente preîmpachetate, de asemenea, pot fi iradiate.
Se mai foloseşte în creşterea culturilor şi în înmulţirea, reproducerea şi creşterea animalelor. De asemenea sunt folosite pentru a produce o recoltă mai mare, rezistenţă la boli şi la climă a culturilor, precum şi la studiul a cum acţionează fertilizările şi insecticidele şi pentru a impune productivitate şi sănătate animalelor domestice.
În industrie şi în minerit, radiaţiile sunt folosite pentru a examina sudurile, pentru detectarea crăpăturilor, pentru studiul ratei de uzură a metalelor şi pentru analizarea producţiei, a unei cantităţi mari de minerale sau combustibil.
Un radioizotop derivat din plutoniu format în reactoarele nucleare este utilizat în majoritatea aparaturilor casnice de detectat fumul.
Radioizotopii sunt folosiţi şi de poliţie în descoperirea crimelor, în detectarea şi analizarea poluanţilor, pentru studierea mişcărilor suprafeţei apei şi pentru măsurarea debitului inundaţiilor de la ploaie şi zăpadă, ca şi cursul aluviunilor şi a râurilor.
Mai sunt şi alte întrebuinţări pentru reactoare. Peste 200 de mici reactoare nucleare echipează peste 150 de nave, în special submarine. Uraniul mai este folosit în producţia de avioane pentru evitarea îngheţului suprafeţelor externe. Prima navă nucleară a fost construită în Rusia. Căldura produsă de reactoarele nucleare poate fi folosita de asemenea pentru producerea electricităţii mai rapid decât prin alte metode de producere a energiei. În Suedia şi în Rusia, de exemplu este obişnuit a se încălzi clădirile si pentru a se furniza căldură pentru o varietate de procese industriale cum este desalinizarea apei.
Arme militare
Uraniul şi plutoniul au fost folosite pentru fabricarea bombelor înainte de a deveni importante în generarea electricităţii şi a radioizotopilor. Dar tipul uraniului şi plutoniului pentru bombe este diferit de acela al unei centrale electrice nucleare.
Gradul uraniului pentru bombe este puternic îmbogăţit (>90% U-235, faţă de 3,5%); concentraţia bombelor de plutoniu este cât se poate de pur (>90%) Pu-239 şi este obţinut în reactoare speciale.
Astăzi, obligaţia dezarmamentului, a determinat ca o mare parte din uraniul militar să devină disponibil pentru producţia de electricitate.