Vreau sa stiu si eu 4 factori perturbatori ai situatiei de comunicare.

Particularitati ale comunicarii:
1. Comunicarea are rolul de a-i pune pe oameni în legatura unii cu altii, în mediul în care evolueaza.
2. În procesul de comunicare se urmareste realizarea anumitor scopuri si transmiterea anumitor semnificastii.
3. Orice proces de comunicare are o tripla dimensiune:
a. cea a comunicarii exteriorizate;
b. metacomunicarea;
c. intracomunicarea.
4. Orice proces de comunicare se desfasoara într-un anumit context; adica are loc într-un anume spatiu psihologic, social, cultural, fizic sau temporal. Din aceasta perspectiva, nici o comunicare nu se aseamana cu alta.
5. Procesul de comunicare are un caracter dinamic – orice comunicare odata initiata are o anumita evolutie – se schimba, si schimba si persoanele implicate în proces.
6. Procesul de comunicare are un caracter ireversibil. Semnificatia data unui mesaj poate fi diferita atât între partenerii actului de comunicare, cât si între receptorii aceluiasi mesaj.
7. Orice mesaj are un continut manifest (cel care este perceput, intuit, ascultat) si unul latent (ascuns).
8. În situatii de criza, procesul de comunicare are un ritm mai rapid si o sfera mai mare de cuprindere.

Contextul comunicarii
Contextul influenteaza atât ceea ce se comunica, cât si maniera, modul în care se comunica. Contextul general al comunicarii comporta patru aspecte:
1. Contextul fizic – se refera la mediul fizic concret si imediat tangibil (spatiul, incinta comunicarii, microclimatul, ambianta sonora, lumina, culoarea, etc.).
2. Contextul cultural – priveste credintele, traditiile, valorile, stilurile de viata pe care le poseda participantii la un proces de comunicare (pot interveni tabu–urile).
3. Contextul socio–psihologic – se refera la statutul social al partenerilor, la caracterul oficial sau informal al relatiilor dintre ei, la situatia concreta în care are loc comunicarea.
4. Contextul temporal priveste momentul si ordinea cronologica în care este plasat mesajul într-o secventa de alte mesaje succesive.

Emitator – receptor
Emitentul (destinatarul) – reprezinta partenerii (subiectii comunicarii). Între acesti parteneri în cadrul comunicarii se realizeaza o anumita legatura, sunt puse la un loc toate elementele comunicarii. Toate elementele comunicarii apartin celor doi parteneri de comunicare (mesajul este receptat de amândoi), ca si canalul de comunicare, acelasi cod, acelasi limbaj, zgomotele, factorii perturbatori, contextul comunicarii.

Nu comunica...

Comunicarea dintre cei doi parteneri este un proces tranzactional prin care cei doi parteneri transfera si schimba semnificatii, emotii, sentimente, energii, etc.
Comunicarea exista în masura în care se emit si se receptioneaza stimulii senzoriali, simboluri, semne si semnale (radio) care poarta la plecare semnificatia ce li se atribuie la sosire.
Comunicatorul (nu numai omul ca individ, ci si un grup, o institutie) în orice situatie de comunicare se afla într-o dubla ipostaza, adica se afla simultan atât în ipostaza de emitator cât si cea de destinatar al mesajului.
Procesul de comunicare trebuie privit si din perspectiva relatiei de interactiune dintre partenerii comunicatori.
Din aceasta perspectiva, emitatorul reprezinta un individ, un grup sau o institutie care:
- poseda o informatie mai bine structurala decât receptorul, presupune o stare de spirit, o motivatie superioara si presupune un scop explicit (alaturat mesajului, cel transmis odata cu mesajul) si unul implicit (motivul transmiterii mesajului uneori necunoscut, receptorul).
Receptorul este la rândul lui, un individ, un grup sau o institutie carora le este adresat mesajul sau intra în posesia lui în mod întâmplator si primesc mesajul într-un mod constient sau subliminal.
În teoria comunicari de azi, receptorul are un rol foarte important în construirea unei relatii de comunicare eficienta. Pentru unii cercetatori (Agnolete), comunicarea este un proces complex în care informatia si mesajul sunt mai putin importante decât chestiunea esentiala de a sti cui sa te adresezi.
Mesajul trebuie astfel sa fie direct legat de posibilitatile de receptie ale celui care îl receptioneaza. O buna comunicare trebuie centrata pe cel care primeste mesajul.

Codificarea, decodificarea, mesajul, canalul – reprezinta transmiterea–receptionarea mesajului într-un anumit cod (limbaj).
Codificarea – reprezinta actul de a realiza mesajul, adica de a vorbi, a scrie, a gesticula, a desena. A codifica înseamna a traduce gândurile si sentimentele în sunete, imagini, cuvinte, caractere scrise, gesturi, desene, mirosuri.
În procesul aprecierii sunt implicaţi factori care ţin de elevi şi factori care ţin de cadrul didactic. Se consideră că există o deosebire între personalitatea profesorului şi cea a examinatorului.
FACTORII PERTURBATORI ÎN EVALUAREA ŞCOLARĂ ŞI MODALITĂŢI DE CORECTARE A ACESTORA INSTITUTOR BROSCARU IRINA STEFANA
În procesul aprecierii sunt implicaţi factori care ţin de elevi şi factori care ţin de cadrul didactic. Se consideră că există o deosebire între personalitatea profesorului şi cea a examinatorului.
V. Pavelcu aprecia că „arta de a examina comportă calităţi foarte deosebite de acelea pe care le necesită arta de a preda".
Multe cercetări s-au concentrat asupra subiectivităţii notării, ca principală sursă de distorsiune în evaluarea procesului didactic. Situaţiile cele mai des întâlnite, ca fiind situaţii generatoare de erori în procesul notării sunt: Efectul „halo", Efectul „Pygmalion", ecuaţia personală a examinatorului, efectul de contrast, efectul de ordine şi eroare logică.
Efectul „halo". Aprecierea se realizează prin extinderea unor calităţi secvenţiale la întreaga conduită didactică a elevului. Aprecierea unui elev la o anumită disciplină se face potrivit situaţiei obţinute la alte discipline. Efectul are ca bază psihologică faptul că impresia parţială iradiază, se extinde asupra întregii personalităţi a elevului. Pentru diminuarea consecinţelor negative presupuse de acest efect se poate apela la mai multe modalităţi practice: recurgerea la examene externe în care sunt atraşi profesori de la alte şcoli, extinderea lucrărilor cu caracter secret care asigură anonimatul celor apreciaţi.
Se pot identifica două variabile ale „efectului halo": „efectul blând" – caracterizat prin tendinţa de a aprecia cu indulgenţă persoanele cunoascute comparativ cu cele necunoscute şi
„eroarea de generozitate" – care intervine când educatorul are anumite motive de a se manifesta cu o anumită indulgenţă: tendinţa de a prezenta o realitate la modul superlativ, dorinţa de a masca o stare de lucruri, etc. (2, pag. 75).
Efectul „Pygmalion" constă în fenomenul influenţării aprecierii rezultatelor obţinute de elevi de părerea pe care profesorul şi-a format-o despre capacităţile acestuia. Ca în mitologia greacă, ideile şi opiniile evaluatorului determină apariţia fenomenului.
Predicţiile profesorilor nu numai că anticipă, dar şi facilitează apariţia comportamentelor invocate.
Încrederea în posibilităţile elevilor şi convingerea manifestă că sunt capabili de reuşite reprezintă modalităţi de diminuare sau anihilare a consecinţelor acestui efect.
Reproducem un pasaj care constituie biografia „Efectului Pygmalion", pentru a ilustra relaţia program – efect în planul educaţiei (12, pag. 52 - 53).
„După spusele poetului Ovidiu, Pygmalion era un talentat sculptor din insula Cipru; era, se pare, un misogin. Hotărâse să nu se căsătorească niciodată şi să se dedice în întregime artei sale. Astfel, s-a gândit să-şi consacre tot geniul şi talentul ca să facă statuia unei femei. Îi trebui multă vreme şi multă grijă în mânuirea dălţii ca să facă statuia de fildeş ce avea să fie o desăvârşită operă de artă. Când veni ziua în care nu mai avu ce îmbunătăţiri să aducă sculpturii sale, creatorul avu parte de o soartă ciudată: se îndrăgosti nebuneşte şi fără leac de forma ce ieşise din mâinile sale.Statuia de fildeş era atât de desăvârşită, încât părea vie. Ea rămânea însă nemişcată. Pygmalion o săruta, o mângîia, o lua în braţe, o copleşea cu daruri, dar era în van; iubea un obiect neînsufleţit şi era deznădăjduit.Afroditei, zeiţa greacă a iubirii şi e fecundităţii, nu îi trebui mult timp ca să afle despre această neobişnuită pasiune. Căci Pygmalion o rugă să îl ajute să întâlnească o tânără care să semene cu statuia. Afrodita ştia ce îşi doreşte el şi, ca să îi arate că vrea să îi îndeplinească dorinţa, ea transformă statuia într-o femeie vie.Pygmalion o luă de soţie pe tânăra femeie şi îi dădu numele de Galateea. Din unirea lor s-a născut un băiat, Pafos, care a dat numele său cetăţii favorite a Afroditei "(Hamilton, 1962).Nouăsprezece secole mai târziu, piesa lui G.B. Shaw, publicată la Londra în 1912 şi jucată pentru prima dată la Paris în 1923, exploatează tema legendară a lui Pygmalion.Bernard Shaw îşi alege ca erou un tânăr şi bogat profesor de fonetică, care întâlneşte o florăreasă drăguţă ce vorbeşte cu accent de periferie. Îşi propune să îi predea regulile limbajului frumos şi corect şi să facă din ea o lady. Ceea ce îi şi reuşeşte, de altfel, profesorului Higgins: obiectivul său devine realitate. Eliza Doolittle devine o desăvârşită lady, fermecătoare, bogată şibine educată. Va fi prezentată înaltei societăţi şi i se va oferi o viaţă nouă. La un moment dat, când un tânăr se îndrăgosteşte de ea, Eliza dezvăluie ambivalenţa sentimentelor sale: „... diferenţa dintre o adevărată doamnă şi o florăreasă nu e felul în care se poartă ea, ci felul în care este tratată. Pentru profesorul Higgins, eu voi fi întotdeauna o florăreasă, pentru că el mă tratează ca pe o florăreasă şi întotdeauna o să mă trateze aşa. Dar pentru dumneavoastră (Pickering), ştiu că pot fi o femeie cumsecade, pentru că dumneavoastră mă trataţi ca pe o doamnă şi întotdeauna mă veţi trata aşa".
DEFINIŢII ALE LUI PYGMALION În educaţie: (12, pag. 54)
Autorealizarea profeţiilor
În 1968, Rosenthal şi Jacobson introduc noţiunea de efect PYGMALION pentru a desemna autorealizarea profeţiilor interpersonale. Pentru aceşti autori, aşteptările unui profesor cu privire la educaţia unui elev se pot dovedi, inconştient, exacte doar pentru că ele există în realitate.
Aşteptările profesorului
West şi Anderson (1976) au definit aşteptările ca pe o atitudine sau un comportament natural şi spontan faţă de anumiţi elevi.
Pentru Good şi Brophy (1984), aşteptările profesorului sunt o previziune despre performanţele prezente şi viitoare ale elevilor, făcută pe baza comportamentului acestora în clasă.
Efectul Pygmalion
După Marc (1984), efectul Pygmalion creează o situaţie în care o atitudine, aceea a profesorului sau a adultului, modifică o conduită, aceea a elevului.
De asemenea, efectul Pygmalion poate fi interpretat ca fiind procesul prin care un profesor îşi formează aşteptări pe baza primei impresii pe care i-o face un elev. Până la urmă, în mod conştient sau nu, această impresie va influenţa felul în care îl va trata pe acest elev. De asemenea, un anume comportament faţă de anumiţi elevi poate afecta comportamentul şi educaţia acestora.
Ecuaţia personală a examinatorului
Fiecare profesor îşi structurează criterii proprii de apreciere. Unii folosesc nota în chip de încurajare, de stimulare a elevului, alţii recurg la note pentru a măsura obiectiv sau pentru a constrânge elevii în a depune un efort suplimentar. O trăsătură aparte a efectului este exigenţa diferită pe care o manifestă examinatorii.
Efectul de contrast apare prin accentuarea a două însuşiri contrastante care survin imediat în timp şi spaţiu. De multe ori, acelaşi răspuns primeşte o notă mai bună dacă urmează după un răspuns mai slab, sau una mediocră dacă urmează după un răspuns excelent.
Efectul de ordine se caracterizează prin aceea că, din cauza unor fenomene de inerţie, cadrul didactic menţine cam acelaşi nivel de apreciere pentru un set de răspunsuri care, în realitate, prezintă anumite diferenţe calitative. Examinatorul are tendinţa de a nota identic mai multe lucrări diferite, dar consecutive, fără necesarele discriminări valorice.
Eroarea logică constă în substituirea obiectivelor şi parametrilor importanţi ai evaluării prin scopuri secundare, cum ar fi acurateţea şi sistematicitatea expunerii, conştiinţiozitatea elevului.
Unele din aceste erori sunt facilitate de specificul disciplinei la care se realizează evaluarea. Obiectele de învăţământ riguroase, exacte, se pretează la o evaluare mai obiectivă, pe când cele umaniste predispun la aprecieri marcate de subiectivitatea educatorului.
Constantin Cucoş evidenţiază încă doi factori perturbatori în evaluarea şcolară (7, pag. 401): efectul tendinţei centrale şi efectul de similaritate.
Efectul tendinţei centrale. Se manifestă prin conduita profesorului de a evita extremele scalei de notare din dorinţa de a nu greşi şi de a nu deprecia elevii. Majoritatea notelor acordate se înscriu în jurul valorilor medii, nerealizându-se o discriminare mai evidentă între elevii medii, pe de o parte, şi cei foarte buni sau slabi, pe de altă parte. Efectul se manifestă mai ales la profesorii începători şi la disciplinele socioumane.
Efectul de similaritate. Profesorul are tendinţa de a-şi valoriza elevii prin raportarea la sine (prin contrast sau prin asemănare), normele proprii constituind principalele criterii de judecare a rezultatelor şcolare. Cu acest prilej el activează fie propria experienţă şcolară (ca fost elev sârguincios, disciplinat, etc.), fie experienţa de părinte ce îşi judecă proprii copii. Profesorii care au o experienţă de foşti „premianţi" vor manifesta un plus de exigenţă comparativ cu cei care nu au strălucit la diverse materii. Profesorii care au copii cu performanţe foarte înalte vor avea tendinţa să-i evalueze şi pe elevii săi cu acelaşi grad de aşteptări.
Pentru corectarea şi eliminarea acestor erori din apreciere – notare se impune o metodologie de evaluare adaptată complexităţii procesului de învăţământ prin (9, pag. 278; 18, pag. 188) :
a) multicorectarea;
b) reducţia scalei de notare;
c) „ajustarea" notelor;
d) creşterea ponderii evaluării formative;
e)corelarea evaluării formative cu cea sumativă;

e) asigurarea anonimatului probelor scrise;
f) introducerea unor bareme de notare;
g) utilizarea probelor standardizate şi testelor docimologice;
h) prelucrarea statistico – matematică a rezultatelor, reprezentarea grafică şi interpretarea lor adecvată, decelarea cauzelor;
i) dezvoltarea la elevi a capacităţii de autoevaluare, prezentarea criteriilor şi a grilelor de corectare;
verificarea ritmică a elevilor şi informarea operativă asupra lacunelor sau progreselor înregistrate.
Doar atat de pot ajuta http://www.scribd.com/......-didactice