Bun. Poate asta este putin penibil, dar destul de necesar pentru mine. Scriu o carte, si ca de obicei, sunt incredibil de nesigura. O sa atasez mai jos (cu copy/paste) prima pagina din ea (care, desi nu sunt hotarata inca, s-ar putea sa fie si pagina pilot). As fii foarte recunoscatoare daca m-ati putea ajuta cu o parere. Multumesc anticipat!

Fragment:

Casa era din nou goală, iar eu ştiam că oricât aş fi strigat nu mi-ar fi răspuns nimeni, în afară de acelaşi ecou surd şi mut pe care îl auzisem de atât de multe ori. Am deschis cu un scârţâit uşor uşa de sticlă- ştiam unde era, iar paşii mă purtau involuntar spre acel loc familiar unde corpul meu tânjea să fie. Am simţit briza rece îngheţându-mi suflarea. Am simţit acel fior de emoţie bine cunoscut ce îmi făcea inima să bată mai tare, anticipând. Am simţit cum corpul meu tremura amintindu-şi scârţâitul pietrelor sub greutatea tălpilor mele.
Iar el era acolo- la fel de perfect ca întotdeuna, scăldat în soarele arămiu al după-amiezii - cocoţat pe aceleaşi stânci golaşe şi vineţii pe care îl văzusem de atâtea ori, copleşit de prăpastia ce se întindea în faţa ochilor lui, nemiloasă şi sublimă.
Simţeam cum sângele meu era înlocuit cu un alt combustibil- un combustibil net superior- ce îmi făcea fiecare celulă să ardă de disperare. Îmi doream atât de mult să îi văd faţa din nou, să îi spun cât de dor îmi fusese de el, să mă conving că nu era doar o altă fantomă a minţii mele. Brusc, simţeam că nu am oxigen- mă sufocam- şi ştiam, că exista un singur lucru care m-ar fi putut face să respir din nou: el. Dar trupul meu părea sculptat în marmură, nemişcat la marginea luminişului, privind cu disperare spre obiectul existenţei mele- atât de aproape, atât de viu, şi de un milion de ori mai spectaculos decât fusese în amintirile mele înceţoşate.
Am închis ochii încercând să ma distanţez de imaginea perfecţiunii şi a fericirii desfăşurate nemilos în faţa slăbiciunii mele. Dar chiar şi aşa, acoperită de vălul negru al întunericului, imaginea lui era încă acolo, aşteptând.
Picioarele mele erau la fel de nemişcate, în ciuda forţărilor mele de a le pune unul în faţa celuilalt- de a mă apropia de el. Nu găseam forţa de a mă aduna- de a fi puternică, aşa cum jurasem că voi fi.
Şi atunci, în cel mai negru moment în care mă puteam afla, atât de aproape de a ceda şi de a alerga înapoi în braţele lui, am auzit-o. Aceiaşi voce suavă şi blândă, limpede ca susurul unui izvor, atât de aproape de mine, şoptindu-mi numele.
- Claire?!
Şi în acea secundă, am devenit conştientă de toate acele lucruri de care am încercat să mă feresc atâta timp: aroma lui, felul în care soarele se juca în părul lui de abanos, sclipirea de jad a ochilor lui, pielea cafenie catifelată, dragostea ce răzbătea din fiecare cuvânt al lui, zâmbetul orbitor care mă făcea să tremur de extaz de fiecare dată când îl afişa.
Un singur cuvânt- un singur cuvânt, numele meu pe buzele lui, a fost de ajuns să îmi întoarcă toată lumea cu susul în jos- să distrugă acea realitate pe care mă educasem cu greu să o accept.
Mă pregătisem pentru acest moment al revederii, dar nimic nu se compara cu ceea ce îmi imaginasem- era de un milion de ori mai greu de a rezista tentaţiei de a lăsa garda jos, de a sări în braţele lui şi de a-i spune cât de mult îl iubesc. Dar nu nimic din toate acestea nu aveau să se întâmple. Nu pentru asta eram aici şi nimic nu avea să se schimbe.
- Jacob, am şoptit, deschizandu-mi în sfârşit ochii.

Pentru a răspunde la o întrebare trebuie să ai cont pe TPU.ro

Logare cu email şi parolă

Creare de cont nou

Logare cu Facebook