Pentru că oamenii au atât de mult timp liber încât n-au nimic altceva mai bun de făcut decât să-ți povestească tie o carte pe care îți este lene să o citești.
E un pic de carte, un volum subtirel! ce rost are sa citesti un rezumat? citeste cartea!
Poate că nimeni n-ar mai fi ştiut cine este Frankenstein dacă n-ar fi existat atâtea filme care, având la bază povestea din roman, să-l facă celebru pe hidosul monstru. De aceea romanul a fost aproape uitat în timp ce eroul său a devenit celebru.
Cartea a fost scrisă în 1818 de către Mary Shelley care avea la vremea respectivă doar 19 ani. Maturitatea în gândire de care dă dovadă în această primă carte a sa este la fel de surprinzătoare ca şi problema moderna pe care o pune în discuţie. Dacă noi azi ştim cu siguranţă că nu este biologic posibil să dai viaţă unei fiinţe create din bucăţi de cadavre, pe vremea respectivă, când ştiinţa era încă un tărâm prea puţin explorat, aşa ceva putea să pară posibil unei minţi încrezătoare în puterea ştiinţei. Iar dacă atunci cunoştinţele limitate nu-i permiteau omului nici măcar să viseze la clonare, ideea în discuţie este totuşi aceeaşi. Avem noi, ca oameni, dreptul să ne jucăm de-a Dumezeu şi să creăm alte fiinţe umane? Suntem în stare să ne asumăm imensa responsabilitate a unei asemenea puteri? Iată de ce azi există bioetica. Însă la începutul secolului al nouasprezecelea nu existau decât minţi pătrunzătoare ca cea a lui Shelley şi poveşti de groază cu substrat moral.
Victor Frankenstein este creatorul monstrului. Şi, ca un om care descoperă că deţine asemenea putere, te-ai aştepta de la el să dea dovadă de curaj şi să-şi asume responsabilitatea pentru faptele sale. Însă imediat ce dă viaţă monstrului este prea înspăimânat de acesta şi îl alungă, îl reneagă. De aici se naşte un întreg şir de crime şi nenorociri care il aduc pe Victor în pragul disperării din pricina sentimentului de vinovăţie care îi roade sufletul. Însă în nici unul din momentele sale de profundă cugetare nu-i trece prin minte să-şi asume responsabilitatea acţiunilor sale şi să întreprindă ceva pentru a pune capăt nenorocirilor. El preferă să se lase pradă acceselor de melancolie, să contemple inegalabila frumuseţe a naturii şi să-şi deplângă soarta. Îmi dau seama că toate acestea sunt elemente romantice care definesc romanul gotic, însă ca cititor îţi vine să-l iei de guler şi să-l pălmuieţti ca să se trezescă la realitate. Mai târziu aflăm că biata creatură aflându-se singură pe lume reuşeşte prin forţe proprii să supravieţuiască şi chiar să înveţe limbajul oamenilor. În cele din urmă dă dovadă chiar de profunzime în gândire şi de bunătate faţă de oameni, deşi la primul său contact cu aceştia este respins în mod violent. Demonstrează în mod evident ca are o inimă curată înnăscută, un alt element specific romatismului. Însă această bunătate este depăşită de durerea care îi sfâşie sufletul după ce este respins în repetate rânduri de oameni şi realizează că nu va putea niciodată să-şi găsească fericirea în această lume. Totuşi, ca orice altă fiinţă, el iubeşte viaţa, iar gândul sinuciderii nu-i răsare în minte. Copleşit de singurătate şi dezolare începe să cutreiere pădurile până la locul primei sale crime. Victima este în mod mai mult sau mai puţin întâmplător fratele lui Victor. Cu intenţia iniţială de a răpi copilul care îi iese în cale pentru a-l creşte şi a avea un tovarăş cu care să-şi împartă viaţa, creatura ajunge totuşi să-l omoare pe băieţel atunci când acesta îl resinge numindu-l "monstru hidos" şi începe să ţipe.
După această primă crimă îşi întâlneşte creatorul, către care este atras parcă printr-o legătură specială, şi îi cere acestuia să-i facă o femeie care să-i fie alături pentru ca viaţa lui să nu fie atât de goală şi lipsită de orice bucurii. Îl ameninţă pe Victor că-i va omorî toată familia şi-l va face să sufere în singurătate exact aşa cum suferă şi el, dacă îi refuză acestă cerere, până la urmă, legitimă. Victor, în egoismul său, nu pricepe sau nu vrea să pricepă ce-i spune monstrul şi din nou în loc să facă ceva, el stă şi-şi plânge de milă.
Victor Frankenstein este creatorul monstrului. Şi, ca un om care descoperă că deţine asemenea putere, te-ai aştepta de la el să dea dovadă de curaj şi să-şi asume responsabilitatea pentru faptele sale. Însă imediat ce dă viaţă monstrului este prea înspăimânat de acesta şi îl alungă, îl reneagă. De aici se naşte un întreg şir de crime şi nenorociri care il aduc pe Victor în pragul disperării din pricina sentimentului de vinovăţie care îi roade sufletul. Însă în nici unul din momentele sale de profundă cugetare nu-i trece prin minte să-şi asume responsabilitatea acţiunilor sale şi să întreprindă ceva pentru a pune capăt nenorocirilor. El preferă să se lase pradă acceselor de melancolie, să contemple inegalabila frumuseţe a naturii şi să-şi deplângă soarta. Îmi dau seama că toate acestea sunt elemente romantice care definesc romanul gotic, însă ca cititor îţi vine să-l iei de guler şi să-l pălmuieţti ca să se trezescă la realitate. Mai târziu aflăm că biata creatură aflându-se singură pe lume reuşeşte prin forţe proprii să supravieţuiască şi chiar să înveţe limbajul oamenilor. În cele din urmă dă dovadă chiar de profunzime în gândire şi de bunătate faţă de oameni, deşi la primul său contact cu aceştia este respins în mod violent. Demonstrează în mod evident ca are o inimă curată înnăscută, un alt element specific romatismului. Însă această bunătate este depăşită de durerea care îi sfâşie sufletul după ce este respins în repetate rânduri de oameni şi realizează că nu va putea niciodată să-şi găsească fericirea în această lume. Totuşi, ca orice altă fiinţă, el iubeşte viaţa, iar gândul sinuciderii nu-i răsare în minte. Copleşit de singurătate şi dezolare începe să cutreiere pădurile până la locul primei sale crime. Victima este în mod mai mult sau mai puţin întâmplător fratele lui Victor. Cu intenţia iniţială de a răpi copilul care îi iese în cale pentru a-l creşte şi a avea un tovarăş cu care să-şi împartă viaţa, creatura ajunge totuşi să-l omoare pe băieţel atunci când acesta îl resinge numindu-l "monstru hidos" şi începe să ţipe.
După această primă crimă îşi întâlneşte creatorul, către care este atras parcă printr-o legătură specială, şi îi cere acestuia să-i facă o femeie care să-i fie alături pentru ca viaţa lui să nu fie atât de goală şi lipsită de orice bucurii. Îl ameninţă pe Victor că-i va omorî toată familia şi-l va face să sufere în singurătate exact aşa cum suferă şi el, dacă îi refuză acestă cerere, până la urmă, legitimă. Victor, în egoismul său, nu pricepe sau nu vrea să pricepă ce-i spune monstrul şi din nou în loc să facă ceva, el stă şi-şi plânge de milă.