Cred ca durerea cea mai mare in suflet si cele mai multe lacrimi le-am varsat, in copilarie, citind schita "Grivei", a lui Emil Garleanu. Si tot la fel de mult, cred, la "Caprioara", schita aceluiasi autor. Tot pe atunci sau chiar si mai devreme am plans si la unele basme, la "Fetita cu chibrituri" si la "Tinerete fara batranete si viata fara de moarte" (nu ma intreba de ce la acesta din urma, dar niciodata nu am putut sa-mi opresc lacrimile de la finalul acestei lecture).
Mai tarziu, am varsat cate o lacrima la unele romane de dragoste (preponderant din literature franceza, care are, pentru mine, un farmec special), cu final trist, ca, de exemplu: "Notre-Dame de Paris" (Victor Hugo), "Manastirea din parma" (Srendhal), "Cele doua Diane" (Al. Dumas-tatal), "Dama cu camelii" (Alexandre Dumas-fiul), "La rascruce de vanturi" (Emily Bronte), "Golful francezului" (Daphne du Maurier), "Tess of the d'Urbervilles" (Thomas Hardy), "Coliba unchiului Tom' (Harriet Beecher-Stowe), "Love Story" (Erich Segal), "Anna Karenina" (Lev Tolstoi-nu doar plans, ci si mult zbucium interior am resimtit in timpul citirii romanului), ''Marile sperante"-Charles Dickens.
Răspunde
La „Tess d'Ubervilles" am plâns și eu, și m-am revoltat pe măsură!
Puteți să-mi recomandați un roman foarte emoționant, răvășitor? Aș vrea să trec printr-o lectură de neuitat, de aceea vă cer sfatul.
Răspunde
Ooo, dar si pe mine m-a revoltat actiunea din "Tess of the d'Urbervilles" si e normal sa fie asa, orice cititor care se implica afectiv in lectura si are valori morale, nu se poate simti indiferent de nedreptatile repetate, multiple ale eroinei.
Pe mine m-au impresionat enorm "Portretul lui Dorian Gray" (Oscar Wilde) si "Numele trandafirului" (Umberto Eco), sunt doua carti deosebite, interesante, profunde, speciale (desi diferite ca stil, ca epoca in care au fost scrise, ca profil de autor, ca tot), pe care le-am recitit de foare multe ori si care mi-au deschis noi intrebari si noi perspective despre viata.
De asemenea, intre romanele mele preferate (cu maxima implicare afectiva si multe recitiri, in perioade si momente diferite ale vietii) se numara si "La rascruce de vanturi" (Emily Bronte), "Litera stacojie" (Nathaniel Hawthorne) si "Sa ucizi o pasare cantatoare"(Harper Lee). Si la aceasta din urma am simtit revolta si am plans mult, impreionata de discriminarile rasiale. Pentru aceasta din urma, recomand si filmul, e aproape la fel de bun ca romanul.
Lectura placuta, orice ai allege! Zi faina!
Ordonare:
După relevanţă
Răspunde
Nu am plans la nicio carte, dar la Enigma Otiliei chiar am fost dezamagit de final, doar acolo, nu ma asteptam sa se intample ceea ce s-a intamplat acolo, mai ales in momentul in care am citit-o!
Nu am plans la nici o carte, nu ca am si citit eu multe 
sunt pe real dupa cum stii 
Îmi vine să plâng, nu mă ia nimeni în serios... 
Prima carte la care am plâns a fost "Mizerabilii" de Victor Hugo. Cred că aveam în jur de 14 ani când am citit-o. Apoi am plâns la prima mea carte citită cu adevărat, la "Pe aripile vântului" de Margaret Mittchell. Am fost alături de Scarlett O'Hara prin atâtea peripeții, atâtea momente, iar la final am plâns sincer pentru ea și pentru toate clipele petrecute împreună.
Apreciez punctele de suspensie...
Stiam ca cineva le va aprecia, curand.
Sunt doar câteva cărți care m-au atins emoțional în asa fel încât sa ma facă sa plâng. ca de exemplu: Cinci anul la Auschwitz, Castelul de sticla, Flori pentru Algernon (doar la faza cu pusul florilor pe mormânt) și cam atât. Eu nu prea plâng de fel 
, și citesc în general cărți care nu ma fac sa plâng
Răspunsul este publicat...
Te rugăm să aştepţi ca răspunsul tău să fie trimis spre publicare.
