Cine face o poveste draguta la "raspuns" primiste funda.

Dar mă cunoşti?


Am intrat ca orice altă persoană din cafenea, însă am fost unica care ţi-a atras privirea, nu doar a ta, ci şi a ei, ci şi a altora, însă voi doi mi-aţi răsărit în drum. Cum aveam să nu arunc o privire spre cei ce mă ţintesc intens cu ochii, e normal, sunt om, însă durata a fost de câteva secunde, nu mă interesa, ştiam că înafară de două vorbe nu avam să scoate, necunoscuţi vor rămâne necunoscuţi chiar şi după ce au legat o prietenie. Aşa este, oare putem schimba asta? Depinde doar de noi.
Nu conta în ce eram îmbrăcată, tu nu te uitai neapărat după preţul închipuit al hainelor, cum ea privea de fapt mai intes acel aspect al meu, erai de fapt atras de modul meu de a merge şi de a vorbi, cum mă îndoiam ca să trec printre mese, căutai ceva mai intens, ceva carnal, însă ea era prea îngrijorată asupra hainelor, machiajului - înfăţişări mele pe scurt. Diferenţa era că, străini cum eram, ne sorbeam din priviri şi nici măcar nu ne sinchiseam să ne vorbim. Nu vă cunoşteam, nu mă cunoşteaţi, era normal să nu interacţionăm, aşa cum e şi în lume - ori ne este prea frică, ori de ruşine, ori tragem nişte concluzii pripite.

- Ai văzut ce păr are? Seamănă cu o sperietoare.
- Fraţilor, îmi place tipa, are forme suple, mi-ar plăcea să o joc pe degete.

Tipic, o spun de nenumărate ori, aşa este în lume, în viaţă. Cu toţii la început ne ascundem după o cortină, stând în tăcere, în negură, ca apoi când să ne afişăm să dăm drumul adevăratei fiare din noi. Tragem concluzii proaste, ipocrite, nesimţite şi plecăm mai departe, având impresia că am făcut ceva util în acea zi. Oare ce? Am criticat, am înjurat oameni pe care nici nu îi cunoaştem, dar totuşi ne minţim pe noi înşine că suntem geniali, că suntem cu suflet mare... dar nu. Chiar, mă cunoaşteţi?

___________________________________

Este o creaţie de-a mea, făcută chiar ieri. Sper să îţi placă.