Dati-mi si mie va rog, cateva exemple de portrete literare studiate in liceu.

PORTRETUL LUI ION DE LIVIU REBREANU
Liviu Rebreanu creează în opera sa Ion o galerie bogată de personaje, dominantă fiind imaginea lui Ion, „simbolul individual al ţăranului român, setos până la patimă de pământurile lui."

Realizat în manieră realistă, cu câteva nuanţe naturaliste, personajul va trăi drama pământului şi apoi drama iubirii, caracterul său dezvăluindu-se atât în mod direct (portret, biografie), cât şi în mod indirect, prin fapte, gesturi, atitudini, limbaj sau relaţia cu celelalte personaje.

Prezentat în evoluţia sa, Ion este un personaj complex şi contradictoriu, el reflectând o mentalitate tradiţională, potrivit căreia demnitatea umană depinde de întinderile de pământ.

Profilul acestui personaj se detaşează chiar de la începutul cărţii, din scena care înfăţişează hora. Cu o fină intuiţie psihologică, se urmăresc oscilaţiile flăcăului între Florica, „mai frumoasă ca oricând", dar săracă, şi Ana, „urâţică", dar „cu locuri şi case şi vite multe." Astfel, de la început se conturează liniile conflictului interior, cele două forţe care îşi vor disputa întâietatea (supremaţia).

Deşi sărac, Ion este „iute şi harnic ca mă-sa", iubind munca „oricât ar fi fost de aspră", şi pământul, care „îi era drag ca ochii din cap". Isteţ, silitor şi cuminte, el trezeşte simpatia învăţătorului Herdelea, dar renunţă la şcoală, tocmai pentru că dragostea pentru pământ e mai mare.

Disputându-şi mereu autoritatea printre tinerii din sat, Ion este respectat de aceştia, iar rivalitatea cu George e, de fapt, rivalitatea cu cel bogat, cu unul care are pământ. Din aceeaşi categorie face parte şi Vasile Baciu, tatăl Anei, ale cărui vorbe aspre şi insulte, spuse în faţa tuturor oamenilor, la horă, îl dor cumplit. Se simte ruşinat, dorind să se răzbune pe cel care l-a umilit, numindu-l „sărăntoc", „tâlhar" şi „hoţ".

Orgolios, lipsa pământului îi apare ca o condiţie a păstrării demnităţii umane. În pământ, el vede realizate toate ambiţiile sale, viaţa sa ajungând să se consume între iubire şi patima pentru pământ, o patimă instinctuală, pasiune declanşată cu forţa instinctelor obscure.

Dojenit în biserică de către părintele Belciug, în urma bătăii cu George, Ion se hotărăşte „să fie cu adevărat netrebnic." El alege zestrea Anei şi renunţă pentru un timp la iubirea pentru Florica. Acţionând cu luciditate, el concepe un plan, urmărit cu perseverenţă, prin care încearcă să-l facă pe Vasile Baciu să-i dea pământurile. Se foloseşte de Ana, pe care o seduce şi o lasă însărcinată; din acest moment, faptele lui devin tot atâtea etape/trepte ale dezumanizării.

Ion caută cu insistenţă schimbarea condiţiei, trăieşte acut dragostea pentru pământ, ajungând până la exaltare. „Iubirea pământului l-a stăpânit de mic copil [...]; de pe atunci i-a fost mai drag decât o mamă." Visul său era „pământ, cât mai mult pământ." Cele câteva brazde luate de la Simion Lungu nu-i ajung; el vrea tot pământul lui Vasile Baciu. Acum toate calităţile lui se transformă în defecte. Hărnicia, inteligenţa, statornicia se preschimbă în viclenie, bestialitate, cinism, lipsă de scrupule, trăsături puse în lumină în mod indirect, din relaţia cu Ana. Devine distant şi glacial, tratând-o dispreţuitor – „îi cântări burta cu o privire triumfătoare", purtându-se sfidător cu tatăl ei, tocmindu-se pentru fiecare palmă de pământ. „Glasul pământului" îi domină sufletul, aducând împlinirea visului său.

Dragostea pentru pământ se concentrează simbolic în scena sărutării acestuia, devenit un substitut al iubitei pierdute. Pământul nu mai este un simplu obiect, ci devine o ibovnică, care schimbă destine, dezlănţuie pasiuni. „Îl cuprinse o poftă sălbatică să îmbrăţişeze huma, s-o crâmpoţească în sărutări. Întinse mâinile spre brazdele drepte, zrunţuroase şi umede." Simţind „mirosul acru, proaspăt şi roditor", se naşte dorinţa îmbrăţişării, iar mâinile „îi rămaseră unse cu lutul cleios ca nişte mănuşi de doliu", dramatică prevestire a sfârşitului. Adoră şi venerează pământul ca pe o zeitate: „Încet, cucernic, fără să îşi dea seama, se lăsă în genunchi, îşi coborî fruntea şi-şi lipi buzele cu voluptate de pământul ud. Şi-n sărutarea aceasta grăbită simţi un fior rece, ameţitor..."

Intrarea în posesia pământului îl schimbă total. Dacă la început „se simte mic şi slab ca un vierme", la final, în faţa „uriaşului" de odinioară simte „o mândrie de stăpân" şi are iluzia că „este atât de puternic încât să domnească peste tot cuprinsul."

El calcă în picioare o viaţă de om şi o împinge pe Ana la spânzurătoare. Odată setea de pământ domolită, ambiţia şi hotărârea sunt înlocuite de mulţumire, iar brutalitatea de indiferenţă. Nici sinuciderea Anei, nici moartea copilului, nu-i trezesc vreun licăr de conştiinţă. Viaţa lor nu reprezintă decât o garanţie a proprietăţii asupra pământurilor. „Glasul pământului" este înlocuit de „glasul iubirii". O caută stăruitor pe Florica, fata „cu obrajii fragezi ca piersica şi ochii albaştri ca cerul de primăvară", măritată acum cu George. Eroul este decis să-şi împlinească dragostea, căci „să ştii de bine că fac moarte de om şi tot a mea ai să fii."

Relaţia adulteră a celor doi este descoperită de George, care pregăteşte răzbunarea; bărbatul înşelat îşi ucide rivalul cu lovituri de sapă.

Sfârşitul lui Ion este perfect motivat estetic şi moral; vinovat de propria decădere morală, răspunzător de moartea Anei, tulburând liniştea unui cămin, Ion este pedepsit.

Personaj complex, cu o psihologie derutantă, el a născut reacţii diverse şi din partea criticii literare. Pentru George Călinescu „Ion e o brută. A batjocorit o fată, i-a luat averea, a împins-o la spânzurătoare şi a rămas în cele din urmă cu pământul." „Nu din inteligenţă a ieşit ideea seducerii, ci din viclenia instinctuală, caracteristică oricărei fiinţe reduse." De o părere total diferită este criticul Eugen Lovinescu, care vede în caracterul lui Ion „o inteligenţă ascuţită, o viclenie procedurală şi, cu deosebire, o voinţă imensă: nimic nu-i reziscă..."

Cu Ion, ca personaj literar, Rebreanu se înscrie într-o descendenţă remarcabilă, acest personaj găsindu-şi afinităţi cu Julien Sorel, eroul lui Stendhal, autorul romanului Roşu şi Negru.