Cine imi gaseste poezia "Padurea mi-i-a doua mama" de Nicolae Labis? Caut pe internet si nimic, poate aveti vreo carte sau stiti un link cu poezia.

Tu urci din şesuri, din oraşe vii,
Şi-n suflet porţi nelinişti citadine.
Eu m-am desprins din munţii vineţii,
Cascade vuitoare port în mine.
Ai suferit, cum într-un fel şi eu
Am suferit atâtea nopţi şi zile…
De-aceea străluciri de minereu
Şi tu porţi în rotundele pupile.
Ne-am prins cândva de mână sub o stea,
Iubeam aceeaşi stea şi numai una,
Şi paşii ne-am alăturat, aşa,
Pentru un timp, ori pentru totdeauna.
Desigur, nu puteam iubi la fel
Pădurea care mi-i a doua mamă,
Care-n frunziş de-aramă şi oţel
Fremătător la ea mereu mă cheamă.
Pe tine te chema spre ea un gând
Şi-un dor cu dulci fioruri furtunoase,
Dar eu o am şi-o ţin aici, oricând,
Sub tâmplă, şi-n răşinele din oase.
Prietene, vezi azi din nou, noi doi,
Suind pe firul apei zbuciumate,
Până acolo unde-n lung şuvoi
Vâltoarea urlătoarelor se zbate,
Să ne oprim pe creste cu brădet,
Sub horbota zăpezii sclipitoare,
Şi glasul amintirilot, încet,
Să ne-nvălească-n falduri de ninsoare?

2

Un vânt prin cetini şerpuie spre-aiurea
Şi flăcări verzi de vâsc s-aprind în brazi.
Prietene, aceasta mi-i pădurea.
Parcă mă văd copil. Era ca azi.
Pe-aceste părţi pe unde se-nconvoaie
Drumul de fier pe cremene durat,
Atunci, în primăverile cu ploaie,
Urlau puhoaie-n goană către sat.

Aici pe-un om l-a prins cândva puhoiul –
Trăgea butuci cu boii spre oraş.
S-au prăvălit butucii, omul, boii,
În valul înspumat şi nărăvaş.
Nevasta alerga pe mal, smintită,
De mână cu copiii amândoi…
Se tânguia cu faţa împietrită:
- Copii, ce ne-om mai face fără boi?

Alt om căra aici un fag cu calul,
Să-l ducă şi să-l facă-n văi mangal,
Şi glodul toamnei şiroia ca valul –
A lunecat în glod bătrânul cal.
Cu osul mâinii spart, cu faţa pală,
S-a răzămat ţăranul de-un copac
Şi-a fluierat spre calul mort, a jale:
- De-acum fără cal eu ce mă fac?

Pricepi, nu omul mort, nu mâna frântă,
Ci boii-ntâi, ci calul mai presus.
Că omul la ce-i bun dacă butucul
Spre văi nu poate fi în spate dus?
Şi dacă-n târg n-ajungi ducând spre sară
Butuci vânjoşi, stăpânul negreşit
N-o să-ţi mai dea otrava cea amară
Ce-o jinduieşti – porumbul mucezit,
Să nu mai aibă nimeni bucuria
Să vadă cum copiii joacă-n uşi
Când mama, cu obrazul ca hârtia,
Aduce-otrava galbenă-n căuş!


3

Pe când ţăranii se sfârşeau de foame,
Pe când de frig copiii se sfârşeau,
În ambele castele, iarna, Vodă,
Şi slugile, şi câinii petreceau.
O întâmplare mai păstrez în minte,
Vibrând din apa strânsului trecut,
Când Vodă-a vrut să ne cunoască satul
Şi a venit chiar el de l-a văzut.
Se prăvălea o iarnă în putere
Pe munţii colţuroşi, crăpaţi de ger.
O iarnă ca sfârşitul unei ere –
Numai nămeţi, fără pământ şi cer
Țărani cu feţe arse ca de sodă
Se-nşiruiau tăcuţi ca la prohod.
Venea semeţ la vânătoare Vodă
Între armii de câini şi de norod.

- Lătraţi, ţărani, că Vodă azi petrece,
Şi câinii nu-i ajung pentru lătrat!
Ce, dacă viscolul scânceşte rece
În hornurile voastre de prin sat?
Ce, dacă vântul degetele-şi vâră,
Obraznic, prin sumanul cu spărturi?
De nu lătraţi, lăsaţi în urmă dâră,
Însângerată dâră prin păduri!
Eu am văzut privirile acelor
Care-au lătrat de frig şi foame plini.
Care-au stârnit şi-au hăituit prin geruri
Jivinele din negre vizuini.
Să nu mai aibă nimeni bucuria
Să vadă-n ochii de părinţi şi fraţi,
Când se-ntorceau, ruşinea şi mânia –
În ochi atât de dragi şi-nfometaţi!

4

Ani au trecut; războiul a trecut,
A calcinat cu cranii albe munţii
Şi-atâtea gânduri rele s-au zbătut,
S-au încâlcit sub limpezimea frunţii…
Alţi ani trecură; craniile albe
S-au înfundat spre-odihnă, între roci,
Şi-au prins să-mi limpezească firul vieţii
Noi voci, mult aşteptate, calde voci.

Zburase seceta pe satul nostru
Cu nevăzute aripe fierbinţi,
Eu mai trăiam o vârstă-n care viaţa
Neştiutor îţi râde, cu albi dinţi,
Cu câtă bucurie-am prins în palme
Întâii stropi de ploaie mari şi calzi!
Ştii tu ce bine-i după-atâta vreme
În matca gârlei iarăşi să te scalzi!
Ştii tu ce bine-i să priveşti în zare –
Cu ochii fripţi de-ai secetei arsuri –
Cum după-atâta vreme parc-asudă
Cu aburi groşi bătrânele păduri!
Să te învârţi prin suliţele ploii,
Să vezi cum se dezdoaie-ncet, jilav,
Un fir de iarbă surâzând luminii,
Precum un om după un somn bolnav!
Când mari nevoi ţi-apasă greu pe umeri
Nu mai gândeşti la vechile mâhniri…
Acum când bune ploi întunecoase
Au luminat pământul cu-nverziri.
Durerile ce-odată cariară
Pădurile, în mine-au răsunat…

Atât doream să nu se-ntoarcă iară
Cu hohote vrăjmaşe peste sat,
Să nu mai aibă nimeni bucuria
Să vadă cum copiii joacă-n uşi
Când mama, cu obrazul ca hârtia,
Aduce-otrava galbenă-n căuş!
Venind târziu şi ostenit acasă,
Parcă-l mai văd pe tata şi acum.
Pe-atunci visam la fapte mari de arme,
La un haiduc călit şi legendar –
El colindase satul ziua-ntreagă,
Să împărţească foi dintr-un ziar,
Deşi visam poveşti cu cerbi şi ciute,
Eu sufeream tăcut, înduioşat,
Când foile rămase nevândute
Îngândurat, le aşeza pe pat…
Mă frământam: pentru atâta treabă,
Pentru aceste teancuri mari de foi
Îndură tata drumuri lungi şi foame.
Nopţi nedormite, vânturi reci şi ploi?
Pentru atâta umblă să-l omoare
Tâlhari fugiţi în munţii cei sâlhui,
Pentru aceste teancuri de ziare
E veşnic încărcată puşca lui?

Sunt parcă iar în vremurile-acele,
Aud cum brazii-n munţi se prăbuşesc,
Văd ale puştii magice oţele,
Şi tatii cu sfială îi şoptesc…

- Eu, tată, nu înţelegeam prea bine
Ce de la tine-am înţeles cândva…
De ce şi noaptea către carabină
Crispată mâna ta se întindea.
De ce, bolnav, doreai cât mai devreme
Să scapi de perini, doctorii şi ceai,
De ce, în somn, când aiurai de febră
Şi prin delir cu cienva luptai!
Nu am cuprins întregile-nţelesuri,
Din patul tău când iarăşi te-ai dat jos –
De ce păşind pe drum, slăbit, cu grijă,
Erai la faţă-atâta de voios…
Azi înţeleg…
Şi mai erau ca tine…
Din câţi erau s-au înmulţit mereu.
Azi dacă trec pe-ncovoiate şine
Vagoanele cu lemn vânjos şi greu,
Dacă atâtea glasuri vii de muncă
Din munţi în munţi prelung s-alungă-aşa,
Dacă-a fugit din satul nostru foamea,
În toate este mâna lor şi-a ta.
Fii binecuvântat, că visuri sfinte
Sădeai în noi, plătind cu al tău chin.
Tovarăşe, prietene, părinte,
Pădurilor şi ţie mă închin.


Aceasta?!