Îmi poate da cineva cateva fragmente din Maitrey de Mircea Eliade?

"intorcandu-ma din oras gasi pe masa mea un bilet: «vino in biblioteca!» intalni pe Maitreyi, care imi spuse inspaimantata:
- Khokha stie!
Incercai sa par netulburat si s-o conving ca aceasta nu inseamna nimic. Maitreyi ma privea fix, strangandu-mi mainile, cautand parca in certitudinea mea un sprijin.
- Trebuie sa ne logodim inainte de a-i spune lui baba. El este acum bolnav, e greu sa-i spunem, il va tulbura mai mult.
- Dar nu suntem logoditi de atata vreme? ma mirai eu. Nu mi-ai dat ghirlanda si nu te-am strans in brate?
- Acum ne-a vazut Khokha, imi explica Maitreyi uitandu-se in toate partile cu teama. Trebuie sa intarim unirea noastra, sa nu fim blestemati, sa nu suparam ritmul.
Incercai aceeasi deziluzie si desfatare pe care o aveam de cate ori descifram in dragostea si sufletul Maitreyiei jungla superstitiilor. Ritmul, Karma, stramosii Cate puteri trebuiau intrebate si invitate pentru asigurarea fericirii noastre?
- Ti-am ales piatra pentru inel, imi spuse Maitreyi, dezlegand din colul sariei o nestemata verde-neagra in forma unui cap de soparla strabatuta in crestet de o geana sangerie.
Incepu sa-mi explice inelul. Va fi lucrat dupa ceremonialul casatoriei indiene - din fier si aur - ca doi serpi incolaciti, unul intunecat si altul galben, cel dintai reprezentand virilitatea, celalalt feminitatea. Piatra o alesese ea dintr-o gramada intreaga, adunata din stramosi si pastrata in sipetul doamnei Sen. N-avea nici un pret si nimeni nu putea spune ca a furat-o luand-o fara stirea mamei. De altfel, mai erau multe altele la fel, acolo, in sipetul cu bijuterii. (De ce incerca ea sa se scuze si sa se apere atata? Am aflat mai tarziu; se temea sa n-o judec «crestineste», printr-un criteriu moral sau civil.) Nu toate logodnele sunt sfintite asa. De obicei, ma lamuri Maitreyi, numai sofia primeste o bratara in care s-au impletit, pe dinauntru, cele doua fire de aur si de fier; sotul poarta numai un inel. Dar pentru ca ea nu putea purta bratara de logodnica, trebuia sa adunam ambele simboluri intr-un singur inel

Mi-a vorbit mult in seara aceea, si eu o ascultam vrajit; desi ramasita de luciditate pe care o mai aveam se razvratea impotriva acestui ceremonial incert si mistificat. Mi se parea ca e un viol savarsit asupra dragostei noastre orice tendinta de legiferare si exteriorizare simbolica. Ceea ce iubeam eu mai insetat in dragostea noastra era tocmai spontaneitatea si autonomia ei.
Totusi, cand bijutierul mi-a adus inelul l-am luat in maini si l-am invartit in toate felurile cu o copilareasca bucurie. Era durat cu atata maiestrie, incat putea trece drept un inel oarecare, mai original ca altele, e drept, dar camuflandu-si perfect simbolul. Toti cei din casa l-au privit astfel, si daca Lilu si Mantu au facut reflectii asupra unei eventuale sau anticipate casatorii cu o indiana, toate acestea s-au desfasurat intr-o atmosfera de gluma. De altfel, inginerul era inca bolnav, concediul i se prelungise, si toti din casa nu se preocupau decat de ingrijirea lui.
A doua zi, Maitreyi s-a prefacut mai obosita decat era si a cerut sa se plimbe cu masina la Lacuri, catre seara, cand stia ca aproape toata lumea era ocupata. Singura Chabu a voit sa ne intovaraseasca, dar cum ea nu prea se afla tocmai bine de cateva zile (tacea intruna, fara sa spuna ce are, privea fix in gol, canta fara nici o noima), doamna Sen n-a lasat-o si ne-a dat tovarasa pe sora lui Khokha, o vaduva tanara si timida, care muncea ca o roaba si nu avea altadata prilejul sa se plimbe cu masina. La plecare, eu m-am suit langa sofer, iar ele doua la spate, dar indata ce am ajuns la Lacuri, vaduva a ramas in masina (pe care o trasesem alaturi de alee, langa un eucalipt urias), soferul a plecat sa-si cumpere limonada si noi doi am pornit pe marginea apei.
Lacurile erau tot ce iubeam eu mai mult in Calcutta; tocmai pentru ca erau singurul lucru artificial in acest oras ridicat din jungla. Aveau o liniste de acvarium, si in timpul noptii pareau inghetate sub boarea bratarii de globuri electrice. Parcul mi se parea nesfarsit, desi stiam bine ca e ingradit pe de o parte de linia ferata, iar pe cealalta de sosea si de mahalale, imi placea sa ratacesc pe alei si sa cobor pe marginea apei, unde arbori mai tineri, rasaditi dupa terminarea lucrarilor, cresteau in voie, cu o perfecta individualitate, ghicind parca jungla care fusese odinioara pe acolo si straduindu-se sa recastige acea libertate pierduta. Langa un asemenea buchet de pomi ne-am oprit noi atunci. Ne ascundeau fara grija, din toate partile. Maitreyi mi-a scos inelul din deget si l-a inchis in pumnii ei mici.

- Acum ne logodim, Allan, imi spuse ea, privind inainte spre apa.

Inceputul acesta solemn ma irita putin. Nu puteam scapa de luciditate. (Si o iubeam, Dumnezeule, cat o iubeam!) Mi se parea ca va fi o scena din romane, din baladele acelui ev mediu indian, cu dragoste legendare si demente. Purtam cu mine spaima si superstitiile unei intregi literaturi, pe care, daca nu o citisem, o vazusem evoluand langa mine, in adolescenta si in cei dintai ani ai tineretii. Ma stingherea, ca pe orice civilizat (eu care credeam ca ma pot dispensa de civilizatie, o pot dezradacina din mine), fiece gest solemn, fiece cuvant responsabil, fiecare fagaduinta.
Maitreyi continua, totusi, cu o simplitate care incepu sa ma cucereasca. Vorbea apei, vorbea cerului cu stele, padurii, pamantului. isi sprijini bine in iarba pumnii purtand inelul si fagadui:
- Ma leg de tine, pamantule, ca eu voi fi a lui Allan, si a nimanui altuia. Voi creste din el ca iarba din tine. Si cum astepti tu ploaia, asa ii voi astepta eu venirea, si cum iti sunt tie razele, asa va fi trupul lui mie. Ma leg in fata ta ca unirea noastra va rodi, caci mi-e drag cu voia mea, si tot raul, daca va fi, sa nu cada asupra lui, ci asupra-mi, caci eu l-am ales. Tu ma auzi, mama pamant, tu nu ma minti, maica mea. Daca ma simti aproape, cum te simt eu acum, si cu mana si cu inelul, intareste-ma sa-l iubesc intotdeauna, bucurie necunoscuta lui sa-i aduc, viata de rod si de joc sa-i dau. Sa fie viata noastra ca bucuria ierburilor ce cresc din tine. Sa fie imbratisarea noastra ca cea dintai zi a monsoon-ului. Ploaie sa fie sarutul nostru. Si cum tu niciodata nu obosesti, maica mea, tot astfel sa nu oboseasca inima mea in dragostea pentru Allan, pe care cerul l-a nascut departe, si tu maica, mi l-ai adus aproape.
O ascultam tot mai fascinat, pana ce nu i-am mai putut intelege cuvintele. Vorbea o bengaleza de prunc, simplificata, aproape cifrata. Auzeam sunete, ghiceam pe ici, pe colo cate un cuvant, dar imi scapa talcul acestei incantatii. Cand a tacut, parca mi-era teama s-o ating, intr-atat mi se parea de fermecata, de inaccesibila. A vorbit tot ea intai. (Ramasesem cu o mana pe genunchi si cu cealalta apasata palma pe pamant, parca ma legasem si eu, printr-o magie a gestului.)"