Vreau si eu CAT MAI MULTE pasteluri de V.Alecsandri. Pastelurile sa faca parte din 4 categorii: de iarna; de primavara; de vara; de toamna. FUNDA

Miezul iernii

În păduri trăsnesc stejarii! E un ger amar, cumplit!
Stelele par îngheţate, cerul pare oţelit,
Iar zăpada cristalină pe câmpii strălucitoare
Pare-un lan de diamanturi ce scârţâie sub picioare.

Fumuri albe se ridică în văzduhul scânteios
Ca înaltele coloane unui templu maiestos,
Şi pe ele se aşează bolta cerului senină,
Unde luna îşi aprinde farul tainic de lumină.

O! tablou măreţ, fantastic! Mii de stele argintii
În nemărginitul templu ard ca vecinice făclii.
Munţii sunt a lui altare, codrii - organe sonoare
Unde crivătul pătrunde, scotând note-ngrozitoare.

Totul e în neclintire, fără viaţă, fără glas;
Nici un zbor în atmosferă, pe zăpadă - nici un pas;
Dar ce văd? în raza lunii o fantasmă se arată...
E un lup ce se alungă după prada-i spăimântată!

Gerul

Gerul aspru şi sălbatic strânge-n braţe-i cu jelire
Neagra luncă de pe vale care zace-n amorţire;
El ca pe-o mireasă moartă o-ncunună despre zori
C-un văl alb de promoroacă şi cu ţurţuri lucitori.

Gerul vine de la munte, la fereastră se opreşte
Şi, privind la focul vesel care-n sobe străluceşte,
El depune flori de iarnă pe cristalul îngheţat,
Crini şi roze de zăpadă ce cu drag le-a sărutat.

Gerul face cu-o suflare pod de gheaţă între maluri,
Pune streşinilor casei o ghirlandă de cristaluri,
Iar pe fete de copile înfloreşte trandafiri,
Să ne-aducă viu aminte de-ale verii înfloriri.

Gerul dă aripi de vultur cailor în spumegare
Ce se-ntrec pe câmpul luciu, scotând aburi lungi pe n-are.
O! tu, gerule năprasnic, vin', îndeasnnă calul meu
Să mă poarte ca săgeata unde el ştie, şi eu!

La gura sobei

Aşezat la gura sobei noaptea pe când viscoleşte
Privesc focul, scump tovarăş, care vesel pâlpâieşte.
Şi prin flacăra albastră vreascurilor de aluni
Văd trecând în zbor fantastic a poveştilor minuni.

Iată-o pasăre măiastră prinsă-n luptă c-un balaur;
Iată cerbi cu stele-n frunte care trec pe punţi de aur;
Iată cai ce fug ca gândul; iată zmei înaripaţi
Care-ascund în mari palaturi mândre fete de-mpăraţi.

Iată pajuri năzdrăvane care vin din neagra lume,
Aducând pe lumea albă feţi-frumoşi cu falnic nume;
Iată-n lacul cel de lapte toate zânele din rai...
Nu departe stă Pepelea, tupilat în ilori de mai.

Dar pe mine ce m-atrage, dar pe mine ce mă-ncântă
E Ileana Cosânzeana! în cosită floarea-i cântă.
Până-n ziuă stau pe gânduri şi la ea privesc uimit,
Că-mi aduce viu aminte de-o minune ce-am iubit!

Zori de ziuă se revarsă peste vesela natură,
Prevestind un soare dulce cu lumină şi căldură,
În curând şi el apare pe-orizontul aurit,
Sorbind roua dimineţii de pe câmpul înverzit.

El se-nalţă de trei suliţi pe cereasca mândră scară
Şi cu raze vii sărută june flori de primăvară,
Dediţei şi viorele, brebenei şi toporaşi
Ce răzbat prin frunze- uscate şi s-arată drăgălaşi.

Muncitorii pe-a lor prispe dreg uneltele de muncă.
Păsărelele-şi dreg glasul prin huceagul de sub luncă.
În grădini, în câmpi, pe dealuri, prin poiene şi prin vii
Ard movili buruienoase, scotând fumuri cenuşii.

Caii zburdă prin ceairuri; turma zbiară la păşune;
Mieii sprinteni pe colnice fug grămadă-n repejune,
Şi o blândă copiliţă, torcând lâna din fuior,
Paşte bobocei de aur lâng-un limpede izvor.

Fântâna

Pe cararea înflorita, care duce la fântâna,
În stergar si în catrinta, merge-o sprintena româna;
Ea la brâu-i poarta furca si la sân un pruncusor,
Cu gurita lui lipita de al laptelui izvor.

Nevastuica trece iute, torcând lâna din fuioare
si sucind fusul vârtelnic ce-o atinge la picioare.
Pasarelele-mprejuru-i zbor voioase si cântând,
Ea zâmbeste si tot merge, pruncusoru-i sarutând.

Iata,-ajunge la fântâna, s-acolo se întâlneste
C-un drumet din lumea-ntreaga, care lung la ea priveste,
Apoi cumpana o pleaca, apoi scoate la lumina
si vecinei sale-ntinde o cofita, alba, plina.

Româncuta multumeste, sufla-ncet peste cofita
si cu apa ne-nceputa uda rumena-i gurita;
Iar drumetul dupa dânsa bea, fugarul îsi adapa
si se jura ca pe lume nu-i asa de dulce apa.


Sfirsit de toamna
Oaspeţii caselor noastre, cocostârci şi rândunele,

Părăsit-au a lor cuiburi ş-au fugit de zile rele;

Cârdurile de cocoare, înşirându-se în lung zbor,

Pribegit-au urmărite de al nostru jalnic dor.



Vesela verde câmpie acu-i tristă, vestejită,

Lunca, bătută de brumă, acum pare ruginită;

Frunzele-i cad, zbor în aer, şi de crengi se dezlipesc,

Ca frumoasele iluzii dintr-un suflet omenesc.



Din tuspatru părţi a lumii se ridică-nalt pe ceruri,

Ca balauri din poveste, nouri negri, plini de geruri.

Soarele iubit s-ascunde, iar pe sub grozavii nori

Trece-un cârd de corbi iernatici prin văzduh croncănitori.



Ziua scade; iarna vine, vine pe crivăţ călare!

Vântul şuieră prin hornuri, răspândind înfiorare.

Boii rag, caii râncheză, cânii latră la un loc,

Omul, trist, cade pe gânduri şi s-apropie de foc.


Concertul din lunca
În poiana tăinuită, unde zbor luciri de lună,

Floarea oaspeţilor luncii cu grăbire se adună,

Ca s-asculte-o cântăreaţă revenită-n primăvară

Din străinătatea neagră, unde-i viaţa mult amară.



Roi de flăcări uşurele, lucioli scânteitoare

Trec în aer, stau lipite, de luminărele-n floare

Răspândind prin crengi, prin tufe o văpaie albăstrie

Ce măreşte-n mezul nopţii dalba luncii feerie.



Iată, vin pe rând, păreche, şi pătrund cole-n poiană

Bujorelul vioi, rumen, cu năltuţa odoleană,

Frăţiori şi romăniţe care se aţin la drumuri,

Clopoţei şi măzărele, îmbătate de parfumuri.



Iată frageda sulcină, stelişoare, blânde nalbe,

Urmărind pe busuiocul iubitor de sânuri albe.

Dediţei şi garofiţe, pârguite-n foc de soare,

Toporaşi ce se închină gingaşelor lăcrimioare.



Vine cimbrul de la câmpuri cu fetica de la vie,

Nufărul din baltă vine întristat, fără soţie,

Şi cât el apare galben, oacheşele viorele

Se retrag de el departe, râzând vesel între ele.



În poiană mai vin încă elegante floricele,

Unele-n condurii doamnei şi-n rochiţi de rândunele,

Altele purtând în frunte, înşirate pe o rază,

Picături de rouă dulce care-n umbră scânteiază.



Ele merg, s-adună-n grupe, se feresc de buruiene

Şi privesc sosind prin aer zburători cu mândre pene,

Dumbrăvenci, ganguri de aur ce au cuiburi de matasă,

Ciocârlii, oaspeţi de soare, rândunele,-oaspeţi de casă.



Mierle vii şuierătoare, cucul plin de îngâmfare,

Gaiţa ce imitează orice sunete bizare,

Stigleţi, presuri, macalendri ce prin tufe se alungă

Şi duioase turturele cu dor lung, cu jale lungă.



Iată, vin şi gândăceii în hlamide smălţuite;

Iată grieri, iată fluturi cu-aripioare pudruite,

Şi culbeci care fac coarne purtându-şi casa-n-spinare...

La ivirea lor poiana clocoteşte-n hohot mare.



Iată-n urmă şi albine aducând în gură miere...

Zburătorii gustă-n grabă dulcele rod cu plăcere,

Apoi sorb limpidea rouă din a florilor potire,

Şoptind florilor în taină blânde şoapte de iubire.



Dar, tăcere! Sus pe-un frasin un lin freamăt se aude!

Toţi rămân în aşteptare. Cântăreaţa-ncet prelude.

Vântul tace, frunza deasă stă în aer neclintită...

Sub o pânză de lumină lunca pare adormită.



În a nopţii liniştire o divină melodie

Ca suflarea unui geniu pintre frunze-alin adie,

Şi tot creşte mai sonoră, mai plăcută, mai frumoasă,

Pân' ce umple-ntreaga luncă de-o vibrare-armonioasă.



Gânditoare şi tăcută luna-n cale-i se opreşte,

Sufletul cu voluptate în estaz adânc pluteşte,

Şi se pare că s-aude prin a raiului cântare

Pe-ale îngerilor harpe lunecând mărgăritare.



E privighetoarea dulce care spune cu uimire

Tainele inimii sale, visul ei de fericire...

Lumea-ntreagă stă pătrunsă de-al ei cântic fără nume...

Macul singur, roş la faţă, doarme, dus pe ceea lume!



Sper ca te-am ajutat.:d