Am o problema cu mama.
Mama a avut o copilarie grea si tind sa cred ca de aici izvoraste ura pe care mi-o poarta.

Ceea ce vreau sa zic e ca mama e genul de om care simt ca sufera de o problema psihica deoarece orice as face duce la o cearta care nu isi are rostu. Spre exemplu ieri, la masa, am dat o firmitura pe jos si s-a oprit din mancat pana nu am măturat-o si pana nu mi-am cerut scuze. Stiu ca suna a exagerare.

Eu sunt o persoana destul de pasnica, niciodata nu am ridicat tonul la ea, iar cand sunt certat mai mereu stau cu capul in jos si tac.

Ma gandesc ca toate astea sunt datorita faptului ca si ea a trait in acest mediu, iar acum si le varsa pe mine si pe sora mea.

De ceva vreme simt ca de fiecare data cand ne certam, un nod in gat ma sugruma si din interior imi tip că m-am saturat. Am avut o vreme cand luam calmante, doar ca acum nu mai iau deoarece am nevoie de energie si spor la facit chestii.

Nu stiu ce sa mai fac, cum sa o imbunez. Sunt zile cand e calma si am ajuns sa cred ca alea sunt cele mai frumoase zile din viață.

Cum as putea sa o abordez subtil sa mearga sau sa mergem la un psiholog pentru a ne rexolva problema?

Tin sa mentionez ca asa e di cu sora mea mai mica si nici cu tata nu pot spune ca e prea presus

Vorbește cu psihologul școlii și spune-i problemele de acasă și ce ai vrea să se schimbe și poate va lua el/ea măsuri

Pai incepe sa te impui! Nu o mai lasa sa va domine, spune-i "stii ce? Daca tu ai probleme, nu innebuni pe altii la cap, du-te la un terapeut si rezolva problemele, daca ai avut copilarie grea, nu are legatura cu noi, sa fie clar". Nu merge sa va bage la balamuc, face asta ca i-ati permis si tu si sora-ta si taica-tu, va tine de prosti pe toti.

Nu poti sa faci nimic, se rezolva doar la psiholog daca vrea sa mearga si isi da seama ca are o problema, daca nu zice ca are o problema nici o sansa! Asta este adevarul.
Pana nu rezolva problema psihologica, nu se va schimba orice ar fi.

Oricum ceva are ea si la nivelul de inteligenta, ca daca ea a trait nasol, nu trebuie sa faca si ea la fel! Dar...fa-o sa mergeti la psiholog daca se poate. Daca nu, vei scapa cand pleci la casa ta.

Parintii tai nu au nici o scuza pentru comportamentul lor. Nu de psiholog au nevoie, ci de psihiatru. Fiecare om este dator sa se controleze. Cine nu stie sa se controleze, sa se duca in padure sa tipe, sa urle si sa se dea cu capul de toti copacii, si apoi poate sa vina acasa. Si cand i vin nervii, sa se duca iarasi in padure. Dar pacea caminului nu trebuie tulburata de niste nebuni. Iar parintii care nu stiu sa fie prieteni cu copii lor nu trebuie sa dea nastere la copii.
Parintii tai sunt posedati de cel rau. Ei sunt vinovati ca s-au lasat si inca se lasa stapaniti de spiritul lui. Ei nu stiu sa aiba un spirit bland si linistit; ei nu stiu sa se faca placuti oamenilor. Asa traiesc si asa vor muri.
Eu i-as spune mamei tale: "De ce m-ai facut? Pentru ca nu aveai pe cine sa iti versi nervii in tot restul zilelor tale?" Dar nu-i spune asa ceva, pentru ca mai rau vei face.
Biblia spune: "Pe nebun chiar daca l-ai pisa cu pisalogul in piua, in mijlocul grauntelor, nebunia tot n-ar iesi din el." (Proverbe.27:22)
N-ai ce sa faci decat sa traiesti cu ei asa inainte; si sa cauti sa eviti orice situatie neplacuta.

Pare a fi o persoana dramatica. Acestea exagerează si se cearta din orice.
Nu e o boala sa o poti trata
Dacă era, avea si ea simptome fizice ca tine si mergea singura la medic, fiindcă o deranjau.
Nu poti face mare lucru pentru ea. Schimbarea începe cu tine. Mergi tu la un psiholog dacă dorești să te consiliezi cu cineva specializat.

Salut.
Dacă mama ta a avut părinți care să o bată, etc, ea s-a închis în ea timp de multă vreme. A suferit în tăcere și acum, fără să-și dea seama, se comportă la fel cum se comporta și familia ei.
Încearcă să comunici cu ea, să fi calm și să-ncerci s-o înțelegi.
Într-o zi, du-te și ajut-o la ceva. După, ia-o puțin la o parte și spune-i: „uite, (mama sau cum îi spui tu). Aș vrea să vorbesc puțin cu tine" și începi să-i spui ce ai pe suflet. Încearcă să-i explici cum te simți.
Dacă nu merge, vorbește cu tatăl tău, poate el o să reușească.
Mult noroc!

Data viitoare când te cerți cu mama ta, și te enervează, răbufnește pur și simplu spune ceva de genul: Nu însemnă că dacă ai avut o copilărie grea trebuie să o faci și pe a mea să fie la fel! Nu ești o mamă bună, ne chinui și pe mine și pe (numele sorei tale). Uneori am impresia ca chiar mă urăști! ( Dar când îi spui asta trebuie să o spui pe un ton mai ridicat, sau chiar să țipi ). Apoi să te duci la tine în cameră/Sau în altă cameră și să țărănești ușă după tine.
Așa poate va realiza că tu ești frustrat în legătură cu chestia asta. Și dacă va începe o discuție în legătură cu asta, poți să îi zici și de psiholog.

Discută cu tatăl tău. El trebuie să înțeleagă. Nu poți să spui că mama ta suferă de o problemă psihică, poate este doar foarte stresată, obosită și de aia reacționează așa. Dar să nu zici niciodată că te urăște pentru că e mama ta! Ea ți-a dat viață și are grijă de tine, ea te-a crescut până acum, gândește-te că sunt copii abandonați de mame. Să nu te gândești niciodată la mama ta ca la o persoană rea! Tatăl tău o să înțeleagă și o să vezi că o să treceți împreună peste asta.

Ma ta vr sa te dea spre adoptie dar ii e rusine sa ti spuna. Asta e viata fr iti gasesti tu alta familie mangaie vidrili si da laba mult si o sa scapi de depresie