Am citit pe internet ca Tora (cartea evreiasca) cuprinde scrierile lui Moise.
Vreau sa va intreb: aceste scrieri sunt aceleasi pe care le avem si noi in Biblie in Vechiul Testament?
Daca nu, de ce sunt diferite si in ce fel?

Evident ca toate asta sunt doar o farsa, insa eram curios da sunt la fel. Apropo, am gresit cand am spus Tora. Vroiam sa spun Talmud ca sa fiu mai precis.

Răspunde

Raportează

Evaluează

Si sunt identice cu cele crestine?

Răspunde

Raportează

Evaluează

Cele 5carti da.

Răspunde

Raportează

Evaluează

Tu crezi ca e adevarat ce spun unii ca scrie in Biblia evreilor, stii la ce ma refer, cliseele cu "un evreu poate omari un non-evreu ", etc?

Eu nu am citit-o..inca.

Răspunde

Raportează

Evaluează

Nu scrie asta-n Biblie, eventual zic antisemitii ca asa ar fi scris in Talmud, eu unul n-am verificat nici daca scrie asa, nici contextul in care apare, ca asa in Psalmi apare "Ferice de cine va apuca pe pruncii tăi şi-i va zdrobi de stâncă!" dar nu se referea la crestini, care nici macar nu existau pe vremea aia.

Răspunde

Raportează

Evaluează

Ar fi super daca mi-ai da sursa

Răspunde

Raportează

Evaluează

Voi face copy paste a articolului la care m-am referit:

Ce este Talmudul?
„Fără îndoială, Talmudul este una dintre cele mai remarcabile opere literare a tuturor timpurilor." — The Universal Jewish Encyclopedia.
„[Talmudul este] una dintre marile realizări intelectuale ale omenirii, un document atât de profund, de bogat şi de subtil, încât a ţinut ocupate minţi strălucite mai bine de un mileniu şi jumătate." — Jacob Neusner, ebraist şi scriitor.
„Talmudul este pilonul central [al iudaismului] care susţine întreg edificiul spiritual şi intelectual al vieţii iudaice." — Adin Steinsaltz, talmudist şi rabin.
DE-A lungul veacurilor, Talmudul a avut o influenţă covârşitoare asupra poporului evreu. Dar în contrast cu elogiile care i s-au adus, cum sunt cele citate mai sus, Talmudul a fost denigrat şi numit „o mare de obscurităţi şi confuzii". Acesta a fost declarat o operă blasfematoare a Diavolului. Prin decret papal, el a fost de repetate ori cenzurat, confiscat şi chiar ars în cantităţi mari în pieţele publice din Europa.
Dar ce conţine, de fapt, această lucrare care a stârnit atât de multe controverse? Ce face ca Talmudul să fie unic printre scrierile iudaice? De ce a fost scris? Cum a ajuns să aibă o asemenea înrâurire asupra iudaismului? Are vreo însemnătate pentru lumea neiudaică?
În cei 150 de ani care au urmat distrugerii templului din anul 70 e.n., înţelepţii rabini care învăţau la academiile răspândite în tot Israelul căutau cu disperare un nou fundament pentru a-şi continua practicile iudaice. Ei au discutat şi apoi au consolidat diferite tradiţii ale legii lor orale. Clădind pe acest fundament, ei au stabilit noi limite şi noi cerinţe în iudaism, stabilind cum să fie trăită viaţa de zi cu zi în sfinţenie chiar în absenţa unui templu. Această nouă structură spirituală a fost consemnată în Mişna, lucrare compilată de Judas ha-Nasi la începutul secolului al III-lea e.n.
Mişna era o lucrare completă în sine, care nu avea nevoie de Biblie pentru a-şi dovedi veridicitatea. Metoda de dezbatere şi chiar ebraica folosită în ea erau unice, diferite de textul biblic. Deciziile rabinilor citaţi în Mişna urmau să influenţeze viaţa cotidiană a evreilor de pretutindeni. De fapt, Jacob Neusner afirmă: „Mişna a asigurat constituţia Israelului. . . Ea îţi pretindea consimţământul şi conformarea la regulile ei".
Dar dacă cineva s-ar fi îndoit de faptul că autoritatea înţelepţilor citaţi în Mişna era la înălţimea Scripturilor revelate? Rabinii se simţeau obligaţi să arate că învăţăturile tannaim-ilor (învăţătorii legii orale) apărute în Mişna erau în perfectă armonie cu Scripturile ebraice, aşa că deveneau necesare alte comentarii. Ei simţeau nevoia să explice şi să justifice Mişna, precum şi să demonstreze că ea luase fiinţă odată cu Legea dată lui Moise la Sinai. Rabinii se simţeau obligaţi să demonstreze că legea orală şi cea scrisă aveau acelaşi spirit şi acelaşi scop. Deci, în loc să fie ultimul cuvânt despre iudaism, Mişna a devenit o nouă temelie pentru discuţii şi polemici religioase.
Talmudul în formare
Rabinii care şi-au asumat această nouă şi grea sarcină au fost cunoscuţi sub numele de amoraim — „exegeţi", sau „interpreţi", ai Mişnei. Fiecare academie avea un rabin proeminent. Un cerc restrâns de erudiţi şi studenţi purtau discuţii pe tot parcursul anului. Însă sesiunile cele mai importante se ţineau de două ori pe an, în luna adar, respectiv în luna elul, când nu se făceau munci agricole şi puteau asista sute sau chiar mii de persoane.
Adin Steinsaltz explică: „Preşedintele academiei prezida, stând pe un scaun sau pe nişte carpete speciale. În primele rânduri stăteau erudiţii de vază, printre care se numărau colegii lui sau elevii eminenţi, iar în spatele lor ceilalţi erudiţi. . . Ordinea în care erau aşezaţi se baza pe o ierarhie bine stabilită [în funcţie de importanţă]". Se citea un fragment din Mişna. Apoi, acesta era comparat cu un material paralel sau suplimentar cules de tannaim, dar neinclus în Mişna. Începea analiza. Se puneau întrebări şi se discutau contradicţiile pentru a ajunge la o armonie interioară între învăţături. Se căutau în Scripturile ebraice texte care să susţină învăţăturile rabinice.
Deşi erau bine structurate, aceste discuţii erau încordate şi uneori aprinse. Un înţelept citat în Talmud a spus că din gurile rabinilor au ieşit „scântei" în timpul unei dezbateri (Hullin 137b, Talmudul babilonian). Steinsaltz relatează cum decurgeau lucrurile: „Preşedintele academiei, sau înţeleptul care ţinea conferinţa, îşi prezenta propria interpretare asupra problemei în discuţie. Erudiţii din auditoriu îl asaltau deseori cu întrebări bazate pe alte surse, pe opiniile altor comentatori sau pe concluziile la care ajunseseră după propria logică. Uneori, dezbaterea dura foarte puţin şi se limita la un răspuns scurt şi la obiect pentru o întrebare concretă. În alte situaţii, unii erudiţi prezentau soluţii alternative, ceea ce ducea la o dezbatere mai amplă". Întregul auditoriu era liber să ia parte la discuţii. Chestiunile clarificate în cadrul sesiunilor erau comunicate altor academii pentru a fi analizate şi de alţi erudiţi.
Totuşi, în cadrul acestor sesiuni nu se dezbătea la nesfârşit numai litera legii. Chestiunile juridice referitoare la regulile normative ale vieţii religioase iudaice se numesc halakha. Acest termen provine din rădăcina verbului ebraic „a merge" şi presupune ‘calea de viaţă pe care trebuie să meargă cineva’. Toate celelalte chestiuni — relatările despre rabini şi despre personajele biblice, proverbele, conceptele de credinţă şi filozofie — se numesc haggada, de la rădăcina verbului ebraic „a spune". În timpul dezbaterilor rabinice se întreţeseau halakha şi haggada.
În cartea sa The World of the Talmud (Lumea Talmudului), Morris Adler spune: „Un învăţător înţelept ar întrerupe o argumentaţie juridică lungă şi greoaie cu o digresiune mai puţin greoaie şi mai edificatoare. . . Astfel întâlnim legendă şi istorie, ştiinţă contemporană şi folclor, exegeză biblică şi biografie, predici şi teologie, toate întreţesute într-o formă care unei persoane nefamiliarizate cu metodele academiei i s-ar părea un ciudat amalgam de informaţii dezordonate". Însă pentru erudiţii de la academii, toate aceste digresiuni serveau unui scop anume şi erau legate de subiectul în discuţie. Halakha şi haggada au fost pietrele de construcţie ale noii structuri religioase care a luat fiinţă în academiile rabinice.
Realizarea a două Talmuduri
În cele din urmă, principalul centru rabinic din Palestina s-a mutat la Tiberiada. Alte academii importante se aflau la Ţipori, Cezareea şi Lida. Însă înrăutăţirea situaţiei economice, instabilitatea politică şi, în cele din urmă, presiunile şi persecuţiile din partea creştinismului apostat au dus la o imigrare pe scară largă spre est, spre un alt centru important al populaţiei evreieşti: Babilonia.
Timp de secole, studenţii veniseră în număr mare din Babilonia în Palestina ca să studieze sub îndrumarea marilor rabini de la academii. Unul dintre aceşti studenţi a fost Abba ben Ibo, numit şi Abba Arika — Abba cel înalt —, cunoscut mai târziu ca Rav. El s-a întors în Babilonia în jurul anului 219 e.n., după ce a studiat sub îndrumarea lui Judas ha-Nasi, ceea ce a marcat un punct de cotitură în spiritualitatea comunităţii evreieşti din Babilonia. Rav a înfiinţat o academie la Sura, o zonă cu mulţi evrei, dar cu puţini erudiţi. Faima lui a atras 1 200 de studenţi regulari la academia lui şi mii de alţi participanţi în lunile adar şi elul din calendarul ebraic. Un contemporan proeminent al lui Rav, pe nume Samuel, a înfiinţat o academie în Nehardea. Alte academii importante au apărut la Pumbeditha şi Mehoza.
Acum nu mai era necesar ca o persoană să meargă în Palestina, deoarece putea studia în Babilonia, sub îndrumarea unor mari erudiţi. Întocmirea Mişnei ca text separat a pregătit calea pentru independenţa totală a academiilor babiloniene. Deşi au apărut diferenţe de stil şi de metode de studiu între Palestina şi Babilonia, comunicarea frecventă şi schimbul de învăţători a păstrat unitatea academiilor.
Spre sfârşitul secolului al IV-lea şi începutul secolului al V-lea e.n., situaţia evreilor din Palestina s-a înrăutăţit foarte mult. Valuri de restricţii şi persecuţii provocate de autoritatea crescândă a creştinătăţii apostate au dus la lovitura de graţie: abolirea Sanhedrinului şi a poziţiei de Nasi (patriarh) în jurul anului 425 e.n. Aşadar, amoraim-ii palestinieni au început să adune într-o singură culegere coerentă rezumatul dezbaterilor din cadrul academiilor, pentru a le asigura supravieţuirea. Această lucrare, compilată în grabă în ultima parte a secolului al IV-lea e.n., a ajuns să fie cunoscută sub numele de Talmudul palestinian.
În timp ce academiile din Palestina erau în declin, amoraim-ii babilonieni atingeau culmile competenţei lor. Înţelepţii Abaye şi Raba au ridicat nivelul dezbaterilor la o argumentaţie complexă şi subtilă, care a devenit mai târziu modelul analizei talmudice. Apoi, Ashi, preşedintele academiei din Sura (371–427 e.n.), a început să compileze şi să editeze rezumatul dezbaterilor. Potrivit opiniei lui Steinsaltz, el a procedat astfel „de teamă că vastul material oral, dezorganizat cum era, se putea cufunda în uitare".
Acest volum imens de material depăşea cu mult ceea ce putea sistematiza un om sau chiar o generaţie. Perioada amoraim-ilor s-a încheiat în Babilonia în secolul al V-lea e.n., însă lucrarea de editare finală a Talmudului babilonian a fost continuată şi în secolul al VI-lea e.n. de un grup numit saboraim, termen aramaic ce înseamnă „interpreţii", sau „cei ce susţin o părere". Aceşti ultimi editori au reformulat miile de idei neterminate şi discuţiile rabinice seculare, dând un stil şi o structură Talmudului babilonian care l-au distins de toate scrierile iudaice anterioare.
Ce a realizat Talmudul?
Rabinii care au întocmit Talmudul au vrut să demonstreze că Mişna provenea din aceeaşi sursă ca şi Scripturile ebraice. Dar de ce? Jacob Neusner explică: „Scopul declarat era poziţia Mişnei. Dar rădăcina problemei s-a dovedit a fi autoritatea înţeleptului însuşi". Pentru a întări această autoritate, fiecare rând din Mişna, uneori fiecare cuvânt, a fost analizat, contestat, explicat şi armonizat într-un anumit fel cu celelalte. Neusner remarcă faptul că în felul acesta rabinii „au dat o nouă orientare Mişnei". Deşi a fost creată ca o lucrare completă în sine, Mişna a ajuns să fie disecată. În cadrul procesului, ea a fost recreată, redefinită.
Această lucrare nouă, Talmudul, a slujit scopului rabinilor. Ei au stabilit cum să fie analizată Mişna şi, ca urmare, i-au învăţat pe oameni să gândească aşa cum gândeau ei. Rabinii credeau că metoda lor de studiu şi de analiză reflecta modul de gândire al lui Dumnezeu. Studiul talmudic a devenit un scop în sine, o formă de închinare — o posibilitate de a-ţi folosi mintea într-un mod care se presupunea că imită modul de gândire al lui Dumnezeu. Generaţiile ulterioare au continuat să analizeze Talmudul după aceeaşi metodă. Care a fost rezultatul? Istoricul Cecil Roth scrie: „Talmudul. . . le-a conferit [evreilor] amprenta caracteristică ce i-a deosebit de alţii, precum şi remarcabila lor putere de rezistenţă şi de coeziune. Dialectica sa le-a ascuţit judecata şi le-a conferit. . . agerime a minţii. . . Talmudul i-a oferit evreului persecutat din evul mediu o altă lume în care să se poată refugia. . . I-a dat o ţară natală, pe care a putut-o duce cu sine atunci când ţara lui a fost pierdută".
Predându-le altora gândirea rabinilor, Talmudul a avut evident putere. Dar întrebarea care se pune pentru toţi — evrei şi neevrei deopotrivă — este următoarea: Reflectă într-adevăr Talmudul modul de gândire al lui Dumnezeu? — 1 Corinteni 2:11–16.

Răspunde

Raportează

Evaluează