Cazul de abuz în familie Bodnariu.
Eu cred ca Norvegia a avut dreptate.
Acest stat declarat independent de religie, a fost mai credincios decat unul cu religie.
Majoritatea religiosilor au protestat la acest caz de buna voie, considerand ca e normal și bine sa lovești un copil.
De ce?

„Biserica trebuie să redea dragostea necondiționată a lui Dumnezeu pentru copii și nu găsim niciun argument teologic credibil pentru a folosi violența fizică drept mod de pedepsire a copiilor, atunci când ei fac ceva greșit.[5]"
—Sigmund T. Kristoffersen, Lider al Consiliului Liderilor ai Mișcării Penticostale din Norvegia
Violenta e naspa.
Nu exista nici un motiv pentru a iti lovi copilul.
Adica, exista un motiv, dar nu e bun sau rau:Aveam 4 ani, m-am aplecat pe fereastra, tat m-a vazut, a venit, m-a luat repede, si mi-a dat o palma peste cap.Nu a fost tare ci infricosatoare.
Dar, a facut-o pentru a tine minte sa nu ma aplec pe geam.
A fost bine? Inclin sa cred ca da.
Dar, in afara de asta, nu am fost lovit vreodata.
Familia mea nu e perfecta.Chiar departe de asta.
DAR, mereu am fost invatati ca trebuie sa fim tratati si tratam cu respect membrii familiei(si cu politete strainii si oamenii cunoscuti)
Pot sa-ti dau ca exemplu faptul ca atunci cand eu sau fratele meu ne loveam, pe mama o pufnea rasul(nu puternic, ci usor).Nu daca era grav, ci daca ne impiedicam sau alunecam.Nu radea niciodata de fata cu noi, nu schita vreun zambet, exceptand momentele cand isi dadea seama ca un zambet ne-ar fi facut sa radem sau sa ne treaca din durere.
Este normal sa razi cand cineva se loveste? Da si nu.Depinde de situatie.Dar niciodata nu a facut nimic care sa ne faca sa ne simtim abuzati in vreun fel sau neintelesi
Cred ca parintii isi pot educa copiii in mod verbal.(atentie, vorbit frumos!)
Am crescut bine, as zice, cu faptul ca am vorbit.De cand eram mic s-a vorbit normal cu mine, nu cu "gugu-gugu, bebe, tuti si bebita" cum vorbesc unii parinti, de parca ar vorbi cu pisica.
Asta m-a ajutat.Am purtat discutii mai importante de cand am inceput sa vorbesc.Am pus intrebari si mi-au raspuns.Nu m-au ferit de subiecte sumbre.(tata imi poveste a chestii din istorie pe la 7 ani si asta implica, printre altele, si cate un cap taiat, injunghiere sau altele).
Stia ca ma atrage istoria, sau mai bine zis o parte, si nu s-a ferit sa imi spuna lucrurile pe fata.Nu a indulcit nimic.
Cand imi povestea mama lucruri de la servici, si despre colegii ei, etc(depe la 8 ani) imi zicea si ce o deranjeaza, ajungeam des la discutii aproape de psihlogie(din aceea simpla, insa, caci ce vrei de la un copil de 8 ani?)
Am aflat multe despre putine si putine despre multe.
Nu am fost amenintat(decat in gluma sau daca fost ceva serios nu a fost amenintare si indemn putin mai dur),nu am fost lovit,nu am fost tratat ca un copil prea mic sa inteleaga ceva, si asa ajuns sa inteleg destule(dar nu suficiente inca).
Deci,ca sa termin povestea asta interminabila , vreau sa spun ca un copil e un adult in miniatura, dar fara informatiile pe care le va dobandi.E treaba ta ca parinte sa-l ajuti, sa-l inveti, sa-l indrumi...
Iar in cazul acela, Norvegia avut dreptate!(Plus, Norvegia are dreptate in aproape orice, din cate pare )