Ce parere aveti de ateism nu de ateii, de definitia ateismului

Există, din păcate, unele neînțelegeri cu privire la definiția ateismului. Este interesant de notat că majoritatea neînțelegerilor vin din partea teiștilor, ateii înclinând să cadă de acord asupra definiției termenului. Creștinii în particular, dispută definiția utilizată de atei și insistă că ateismul înseamnă ceva foarte diferit. Înțelegerea mai extinsă și mai comună a ateismului printre atei este foarte simplă: „absența credinței în existența zeilor". Nu sunt emise pretenții sau negări – un ateu este doar o persoană care se întâmplă să nu fie teistă. Uneori, acest sens mai larg este denumit ateism „slab" sau „implicit". Majoritatea dicționarelor bune și complete (unabridged) susțin deja asta.

Există și un tip mai îngust de ateism, numit uneori ateism „tare" sau „explicit". Cu acest tip, ateul neagă în mod explicit ideea ca ar exista zei – emițând o pretenție puternică ce va necesita susținere la un moment dat. Sunt atei care fac asta cu privire la zei in general și sunt atei care fac asta cu privire la anumiti zei, dar nu și cu privire la alții, față de care manifestă o lipsă de credință și nu o negare. Astfel, unei persoane îi poate lipsi credința în existența unui zeu, în timp ce neagă existența altui zeu. Definiția generală acoperă o plajă mai mare de posibile poziții printre atei și teiști. De asemenea, subliniază faptul că teiștii sunt cei care emit pretenția inițială. Definiția îngustă a ateismului ca negare a existenței zeilor, sau aserțiunea că nu există zei, este relevantă numai în contexte specializate, cum ar fi literatura filozofică.

Una dintre miciunile spuse adesea de către creștini este aceea că nu există o diferență semantică între lipsa credinței în existența zeilor și aserțiunea că zeii nu există.

A nu crede că ceva este adevărat nu înseamnă neapărat a crede că acel lucru este fals. Neacceptarea unei pretenții nu înseamnă nici a considera acea pretenție ca fiind falsă, nici a face aserțiunea că pretenția respectivă este falsă. Lipsa credinței înseamnă că recunosc posibilitatea (oricât de mică ar fi ea), dar nu văd vreun motiv pentru a crede că este adevărat. Aserțiunea că ceva nu există înseamnă că nu recunosc posibilitatea și că am motive să cred că ceva nu există.

Nu numai că a nu crede în ceva nu implică și credința că acel ceva este fals, dar în unele cazuri, în ciuda lipsei credinței în ceva, este nerezonabil a crede că acel ceva este fals. În alte cazuri, chiar dacă ceva este fals și într-adevăr nu există, nu se poate dovedi că este fals și că nu există. În momentul de față nu avem nici cea mai mică dovadă care să susțină existența stafiilor, zânelor, zeilor/zeițelor sau a speciilor de pisici hiperinteligente. Și chiar dacă niciuna dintre acestea nu există, ceea ce probabil că e adevărat, nu putem demonstra că ele nu există. Deci adevărul este că neacceptarea unei pretenții nu înseamnă nici credința că pretenția respectivă este falsă și nici asertarea că pretenția este falsă. De aceea, foarte puțini oameni fac aserțiunea că aceste lucruri nu există. Oamenii raționali, întregi la minte, vor scoate însă în evidență faptul că nu există probe consistente pentru a susține existența lor.

Teiștii spun această minciună pentru a susține o altă minciună: aceea că ateismul este o credință. Se încercă astfel deplasarea sarcinii probării unei afirmații de la cel care o susține la cel care se îndoiește de veridicitatea ei din lipsă de dovezi. Asta pentru că nu au dovezi care să ateste că zeul lor este adevărat, sau vreun motiv întemeiat pentru a crede în el și în cel mai bun caz încearcă să argumenteze că zeul lor nu poate fi infirmat. Aceasta este o tactică total lipsită de onestitate, dar și mai surprinzător este că pe teiști pare să nu-i deranjeaze lipsa argumentelor sau că cea mai bună tactică a lor este mincinoasă. Poate nu realizează că aceeași tactică funcționează și pentru existența spiridușilor, delfinilor supersonici și ciborgilor. Probabil că până și ei se întreabă ocazional de ce nu au dovezi și de ce trebuie să mintă atât de mult și de des.
Mit: Nu se poate dovedi ca Dumnezeu nu exista, asadar ateismul se bazeaza pe credinta
(ateii nu pot infirma existenta lui Dumnezeu si cred in inexistenta lui)

Raspuns:
Teistii vor incerca adesea sa plaseze ateismul si teismul pe acelasi nivel, argumentand ca in timp ce teistii nu pot dovedi existenta unui dumnezeu, ateii nu pot nici ei dovedi ca dumnezeu nu exista. Aceast lucru este folosit ca baza pentru argumentarea ca nu exista un mod obiectiv de a determina care dintre cele doua este preferabila pentru ca niciuna nu are un avantaj logic sau empiric asupra celeilalte. Asadar, singurul motiv pentru a merge pe o varianta sau pe cealalta este credinta si atunci, probabil teistul va argumenta ca credinta sa este cumva mai buna decat „credinta" ateului.

Aceasta afirmatie se bazeaza pe presupunerea eronata ca toate propozitiile sunt create egale si pentru ca unele nu pot fi demonstrate ca fiind adevarate in mod conclusiv, inseamna ca niciuna nu poate fi demonstrata ca fiind falsa in mod conclusiv. Pe acest principiu se argumenteaza ca propozitia „Dumnezeu exista" nu poate fi demonstrata ca fiind falsa.

Dar nu toate propozitiile sunt create egale. Este adevarat ca unele nu pot fi demonstrate ca fiind false – de exemplu, afirmatia „exista o lebada mov" nu poate fi demonstrata ca fiind falsa. Pentru a demonstra ca este adevarata ar trebui examinat fiecare loc din univers, pentru a ne asigura ca o astfel de lebada nu exista, fapt ce pur si simplu nu este posibil.

Alte propozitii, pe de alta parte, pot fi infirmate si chiar in mod conclusiv. Exista doua modalitati de a face asta. Prima este de vedea daca propozitia duce la o contradictie logica; daca da, atunci propozitia trebuie sa fie falsa. De exemplu: „exista un burlac insurat" sau „exista un cerc patrat". Amandoua presupun contradictii logice – evidentierea aceastui fapt fiind de ajuns pentru a le infirma.

Daca cineva sustine existenta unui zeu, existenta care presupune contradictii logice, atunci acel zeu poate fi infirmat in acelasi mod. Multe argumente ateologice fac exact asta – de exemplu, argumenteaza ca un zeu omnipotent si omniscient nu poate exista din cauza acestor calitati, care duc la contradictii logice.

A doua modalitate de a infirma o propozitie este un pic mai complicata. Sa luam urmatoarele doua propozitii:

1. Sistemul nostru solar are o a zecea planeta.
2. Sistemul nostru solar are o a zecea planeta cu masa X si orbita Y.

Ambele propozitii pot fi demonstrate ca fiind adevarate, dar exista o diferenta cand trebuie sa le demonstram ca fiind false. Prima poate fi demonstrata ca fiind falsa daca cineva ar putea examina tot spatiul dintre soare si limitele exterioare ale sistemului nostru solar si nu ar gasi nicio planeta noua – dar un astfel de proces ne depaseste din punct de vedere tehnologic. Asadar, din motive practice, nu este infirmabila.

A doua propozitie insa, este infirmabila cu ajutorul tehnologiei noastre curente. Cunoscand informatiile specifice referitoare la masa si orbita, putem concepe teste pentru a determina daca un astfel de corp exista – cu alte cuvinte, afirmatia este testabila. Daca testele esueaza in mod repetat, atunci putem conchide in mod rezonabil ca un astfel de obiect nu exista. In ceea ce priveste intentia si scopul, propozitia a fost infirmata. Asta nu ar insemna ca nu exista o a zecea planeta. In schimb, inseamna ca aceasta specifica "a zecea planeta", cu aceasta masa si cu aceasta orbita, nu exista.

In mod analog, cand un zeu este definit in mod adecvat, se pot construi teste empirice sau logice pentru a verifica daca exista. Putem privi, spre exemplu, la efectele asteptate pe care un astfel de zeu ar putea sa le aiba asupra naturii sau umanitatii. Daca esuam in a gasi aceste efecte, atunci un zeu cu acel set de caracteristici nu exista. Un alt zeu cu un alt set de caracteristici ar putea exista, insa acesta a fost infirmat.

Un exemplu ar fi problema raului, care pune la indoiala existenta unui zeu deopotriva omnipotent, atotcunoscator si atotiubitor, fiind adus argumentul ca un asemenea zeu nu ar trebui sa permita existenta raului si a durerii. Un astfel de argument nu ar infirma existenta altor zei; nu ar face decat sa demonstreze ca nefiind adevarata existenta zeilor cu un set de caracteristici particulare.

Evident ca infirmarea unui zeu necesita o descriere adecvata a ceea ce este si ce caracteristici are, pentru a se putea determina daca exista o contradictie logica sau daca se verifica vreo implicatie testabila. Fara o explicatie substantiala a ceea ce este acest zeu, cum am putea face o afirmatie substantiala cu privire la faptul ca acest zeu exista? Pentru a putea face o afirmatie rezonabila cum ca acest zeu ar conta, credinciosul ar trebui sa se afle in posesia unor informatii substantiale cu privire la natura si caracteristicile lui; altfel, nu exista niciun motiv pentru a-i pasa cuiva.

Ipoteza conform careia ateii „nu pot infirma existenta lui Dumnezeu" se bazeaza adesea pe intelegerea gresita conform careia ateii afirma ca „Dumnezeu nu exista" si ar trebui sa demonstreze asta. In realitate, ateii esueaza in a accepta ipoteza teista ca „Dumnezeu exista" si de aici deriva ca povara dovezii initiale cade pe credincios. Daca credinciosul este incapabil de a produce vreun motiv intemeiat pentru acceptarea existentei zeului sau, este nerezonabil sa se pretinda din partea ateului ca acesta sa construiasca o combatere a ipotezei respective – sau macar sa-i pese de aceasta ipoteza in vreun fel.
Cea mai des întâlnită neînțelegere cu privire la ateism implică definița. Mulți oameni insistă că ateismul este în fapt negarea existenței lui Dumnezeu, însă aici apar două erori. Prima: se pretinde că ateismul se referă în mod exclusiv la zeul lor, zeul comun creștinilor, evreilor și musulmanilor. A doua: se concentrează pe un sens îngust al ateismului și al ateilor, excluzându-le pe toate celelalte. Dicționarele standard listează „necredința în existența zeilor" ca prima și principala definiție a ateismului.

O temă comună în definițiile listate mai jos este utilizarea ca sens principal a cuvântului „disbelieve" în definiția ateismului. Unele dicționare moderne au renunțat la asta, deși majoritatea dicționarelor cuprinzătoare nu au făcut-o. Cu toate acestea, pentru un motiv anume, oamenii par să ignore pur și simplu cuvântul și să treacă imediat la sensul secundar, de „denial" (negare). Dar dacă privim mai atent la cuvântul „disbelieve", găsim două sensuri: unul activ și altul pasiv.

În sensul pasiv, „disbelieve" înseamna simplu „a nu crede" (not believe) – așadar o persoană care nu crede o pretenție poate simplu să nu accepte adevărul acelei pretenții, fără a fi nevoie să meargă mai departe, cum ar fi să afirme opusul. În sens activ, „disbelieve" implică refuzul deliberat de a crede ceva (motivele posibile ar putea include lipsa dovezilor sau o pretenție incoerentă).

Webster’s International Dictionary of the English Language, 1903. Comprising the issues of 1864, 1879, and 1884.

atheism: 1. The disbelief or denial of the existence of a God, or supreme intelligent Being. 2. Godlessness.

Everybody’s Dictionary, 1912

atheism disbelief in the existence of a God.

Webster’s 20th Century Dictionary, 1933

atheism [Fr. atheisme, from Gr. atheos, without a god: a, priv. and theos, god] The disbelief of the existence of a God, or supreme intelligent being.

Webster's Encyclopedic Dictionary, 1942.

atheism [Gr. atheos, an atheist — a, priv. and theos, God] The disbelief of the existence of a God or Supreme intelligent Being.

The Winston Dictionary, 1943.

atheism disbelief in, or denial of, the existence of God.

Webster's New Twentieth Century Dictionary, 1943.

atheism [Gr. atheos, a, priv. and theos, God] The disbelief of the existence of a God, or supreme intelligent Being.

Webster's Unabridged Encyclopedic Dictionary, 1957

atheism: Disbelief in the existence of God; the state of godlessness. Atheism: unbelief in or denial of God or any supernaturalism; to ancient Greek it meant denial and lack of recognition of state gods. In 18th cent. it was a protest against religious hypocrisy; in 19th cent. it was any system not recognizing the idea of a personal Creator or any one supreme being. It sees marter, not spirit, as sole universal principle; its history one of opposition. Term often loosely used in referring to agnostics who neither deny nor admit the existence of God, or in regard to others who disagree with current theological doctrine.Ateismul este o religie la fel cum chelia este o culoare de păr. O altă analogie ar fi că ateismul poate fi văzut ca religie în aceeași măsură în care a nu colecționa timbre poate reprezenta un hobby. Mergând pe principiul propus de teiști, dacă a nu crede în Dumnezeu s-ar putea considera ca fiind o religie, atunci ar însemna că la fel de bine putem spune și că a nu crede în Zâna Măseluță este tot o religie, întocmai ca lipsa credinței în existența ștrumfilor sau lipsa credinței în existența spiridușilor.

Are ateismul „reguli bine definite"? Nicidecum. Nu există decât o singură „regulă" exprimată în definiția sa și anume aceea de a nu crede în existență niciunui zeu. În afara acesteia, ateii sunt liberi să facă ce doresc, rămânând totuși atei. Un ateu poate să facă și să creadă absolut orice, cu excepția ideii de zeu și tot se va încadra în definție. Este diametral opus față de cum funcționează legile în religie. Acesta este unul din aspectele insuficient înțelese cu privire la ateism.

Are ateismul o doctrină eshatologică? Eshatologia expune o convingere despre sfârsitul lumii și despre extincție în general. E posibil ca mulți atei să aibă anumite păreri despre cum lumea se va sfârși, dar acele păreri în mod sigur nu sunt aceleași la toți. De fapt, orice păreri referitoare la sfârșitul lumii sunt întâmplătoare și nu fac în mod necesar parte din ateism. Lipsa credinței în existența zeilor nu conduce la nicio opinie particulară cu privire la sfârșitul lumii. Exact opus modului în care subiectul „sfârșitul lumii" este abordat de religie.

Conține ateismul o filozofie de viață? Ateii au în mod clar filozofii de viață, cum ar fi Umanismul Secular de pildă. O alta ar putea fi obiectivismul. O alta ar putea fi o anume formă de budism. Cu toate acestea, nu există o filozofie de viață clar definită comună tuturor sau majorității ateilor. De fapt, nu există nimic în ateism care să determine adoptarea unei anumite filozofii de viață, exact opus modului în care conceptul de „filozofie de viață" este abordat în religie. Putem spune că mulți atei sunt sceptici, că există un număr de filozofii seculare consistente cu ateismul dar a spune doar că cineva este ateu nu înseamnă că spunem ceva despre filozofia sa de viață. Ateismul poate deci să facă parte dintr-o viziune asupra vieții dar nu reprezintă în sine o viziune asupra vieții.

Această definiție deja stabilită nu mai face de foarte mult timp obiectul dezbaterilor dintre atei și teiști. Ateismul nu se pronunță cu privire la apariția vieții. Multe dintre obiecțiile comune la adresa teoriei evoluției susțin că aceasta ar conduce la rezultate reprobabile, de tipul convingerilor condamnabile, comportamentelor și evenimente dăunătoare. Se afirmă că predarea teoriei evoluționiste degradează valori, subminează morala și promovează ateismul și lipsa religiei. Acestea pot fi considerate apeluri la consecințe (o forma de eroare logică), deoarece potențialele ramificații ale acceptării teoriei evoluționiste nu au nimic de-a face cu realitatea sa empirică obiectivă.

Ateismul este o necredință (poziția implicită, ipoteza nulă etc), nu o filozofie. Necredința mea in Zâna Măseluță nu este o filozofie de viață – o fi pentru altcineva? Mai mult decât atât, o filozofie de viață nu este neapărat o religie și nu necesită existența unei credințe religioase în persoana cu filozofia respectivă. Ateismul este poziția neacceptării poziției teologice, a ipotezei dumnezeirii. Creștinismul, budismul, hinduismul, islamul nu au reușit să aducă dovezi pentru ce susțin. Nu este datoria mea să demonstrez că nu există dumnezei așa cum nu este datoria mea să demonstrez că nu există zâne sau ozn-uri. Credința ateului este rezervată până când vreuna se va dovedi a fi adevărată.

Termenul „ateism" folosit corect însemană doar lipsa credinței în existența zeilor. Cam la asta se rezumă „înțelegerea existenței" în cazul ateismului. În afara acestei trăsături comune, ateii au opinii diferite în legatură cu existența. Astfel, ateismul în sine nu este o înțelegere, ci o singură trăsătură comună. Doi atei pot avea în comun cât au să zicem un creștin și un închinător la Odin, amândoi fiind în mod clar teiști. Deși înțelegerea existenței de către unele persoane poate conține principiul ateu, ateismul in sine nu este mijlocul de înțelegere.

Credința în existența unei structuri obiective a lumii este o presupunere generală de asemenea, dar oamenii care o au nu aparțin unei religii comune, nu-i asa? Din moment ce ateii nu cred că zeii „există", ceea ce înseamnă că nu fac parte din „existență", această pozitie nu trebuie să fie privită ca o înțelegere a „existenței". Nu cred în Zâna Maseluță și această neîncredere nu este un mijloc de înțelegere a existenței, nu este o poziție față de subiectul „sfârșitul lumii" și nici nu exprimă vreo regulă de urmat.

Encyclopedia of Philosophy face o enumerare, în articolul despre religie, a câtorva caracteristici specifice religiilor. Cu cât sunt prezente mai multe dintre aceste caracteristici într-un sistem de credințe, cu atât este "mai religios". Pentru că permite o zona gri de interpretare în conceptul de religie, prefer această expunere în locul definițiilor mai simpliste pe care le putem găsi în dicționarele standard. Citiți lista și vedeți dacă ateismul se încadrează:
1. Credința în ființe supranaturale (zei)
2. O disociere între obiecte sacre și profane
3. Acte ritualistice bazate pe obiecte sacre
4. Un cod moral ce se crede că este sancționat de zei
5. Sentimente cu o caracteristică religioasă (venerație, teamă, evlavie, vinovăție, adulație) care tind să se acutizeze în prezența obiectelor sacre și în timpul practicării unui ritual și care sunt conectate în teorie la zei
6. Rugăciune și alte forme de comunicare cu zeii
7. O viziune asupra vieții, sau o imagine generală a lumii ca un tot unitar și locul individului în aceasta. O astfel de imagine conține specificarea unui scop general sau sens al lumii și o indicație a cum se încadrează individul în ea
8. Organizarea mai mult sau mai puțin deplină a vieții individului în jurul acestei viziuni asupra lumii
9. Un grup social legat de cele de mai sus

A încerca să susțineți că ateismul este o religie neceistă o reevaluare adhoc a definiției pentru religie, rezultând într-un cu totul alt termen. Vă întreb atunci: „Dacă ateismul este o religie atunci ce nu este o religie?"

Trebuie notat că teismul în sine nu se califică drept religie, bazându-ne pe cele de mai sus – în mare pentru aceleași motive pentru care nici ateismul nu se califică. Dacă stai să te gândești, teismul – simpla credință în zei – nu implică automat aproape niciuna dintre convingerile sau practicile prezentate în definiția de mai sus. Pentru a forma o religie, avem nevoie de un pic mai mult decât simpla credință sau necredință. Faptul este reflectat în mod evident în lumea reală, pentru că găsim teism, care există în afara religiei și religie, care există în afara teismului.

Deși poate că nu este suficient pentru aceia dintre noi care urăsc incertitudinea atât de mult încât preferă acrobațiile mentale și salturile de credință oarbă, nu este în fapt nimic greșit în a recunoaște limitele înțelegerii noastre curente și în așteptarea cu răbdare și umilință, ca știința să ne ofere răspunsuri. Pentru a sumariza, încă nu avem toate răspunsurile, nu știm care este „cauza universului", sau dacă are vreun sens să ne punem această întrebare. Dar dacă se va dovedi că universul a venit într-adevăr din ceva, tot nu am avea niciun motiv să credem că ar fi venit de la un dumnezeu. În fapt, ceva de o complexitate cumplită și atât de improbabil ca un dumnezeu, este cea din urmă explicație pe care ar trebui să o caute cineva.

Pentru a răspunde la o întrebare trebuie să ai cont pe TPU.ro

Logare cu email şi parolă

Creare de cont nou

Logare cu Facebook