Ce reprezinta pentru tine jertfa si invierea Mantuitorului Iisus Hristos?


Prin cele trei slujiri, chemari sau misiuni: de arhiereu, prooroc si imparat, Iisus Hristos mantuieste lumea prin jertfa, o invata sa-si insuseasca mantuirea si o conduce la mantuire.

Iisus Hristos a fost proorocul cel mai inalt, aducand cea mai deplina invatatura despre Dumnezeu, ca Unul ce n-a primit-o din afara de Sine, ci din plinatatea Sa nemarginita. De aceea, nimeni nu mai poate adauga ceva la invatatura Sa. Ea, doar, poate fi mai bine inteleasa in Biserica, prin descoperirea de catre Duhul Sfant. In acest inteles, El e proorocul cel din urma cu care s-a incheiat Descoperirea dumnezeiasca. "Prooroc din mijlocul tau si din fratii tai, ca si mine, zice Moise, iti va ridica Domnul Dumnezeul tau, pe Acela sa-L ascultati" (Deut. 18, 15). Ucenicii I se adreseaza cu titlul "invatatorule", iar Hristos insusi spune despre Sine: "Eu sunt adevarul" (Ioan 14, 6), "Eu sunt Lumina lumii" (Ioan 8, 12), sau: "Eu, spre aceasta M-am nascut si pentru aceasta am venit in lume, ca sa dau marturie pentru adevar" (Ioan 18, 37).

Mantuitorul Hristos a invatat ca Dumnezeu este duh si iubire si ca este unul dupa fiinta si intreit ca persoane. Fiind duh, El nu are nimic comun cu materia, ci este perfectiunea absoluta, suma si izvorul tuturor perfectiunilor. Fiind iubire, a facut totul din dragoste si se conduce in toate actele Sale numai de dragoste. In raportul Sau cu oamenii este ca un tata cu fiii sai. De aceea se numeste in chip deosebit Tatal nostru si Tatal ceresc. Aceasta infatisare a lui Dumnezeu ca duh, dragoste si tata este cea mai sublima idee despre Dumnezeu, la inaltimea careia nu s-a putut ridica mintea omeneasca.

Din punct de vedere moral, oamenii sunt frati intre ei, deoarece sunt toti fiii Tatalui ceresc, iar legea care determina raporturile dintre ei este legea dragostei: „Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul, precum Eu v-am iubit pe voi… „Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii" (Ioan 13, 34-35).
Traiul oamenilor sub imperiul legii morale crestine trebuie sa fie ideal, pentru ca orice dusmanie, invidie, ura, rivalitate trebuie alungata din suflete si iubirea cea mai curata si dezinteresata trebuie sa-i ia locul.

Imparatia lui Dumnezeu nu este numai in ceruri, in viata de dincolo de mormant, ci si aici pe pamant, in viata aceasta vremelnica. Pentru ca oamenii trebuie sa fie desavarsiti precum este desavarsit Tatal lor din ceruri (Matei 5, 48). Acolo unde oamenii duc o astfel de viata pilduitoare, acolo este Imparatia lui Dumnezeu.

Minunile savarsite de Mantuitorul pentru intarirea si adeverirea cuvantului Sau, au fost nenumarate si asa de impunatoare, incat dovedesc ca savarsitorul lor este Dumnezeu. Minunile sunt de mai multe feluri:

a) Minuni care se refera la lumea din afara, precum a fost prefacerea apei in vin, la nunta din Cana Galileii, saturarea a 5000 de oameni cu cinci paini si doi pesti, potolirea furtunii, umblarea pe apa ca pe uscat, etc;

b) Minuni de vindecare a tot felul de boli, precum: vindecarea slabanogului de 38 de ani, a celui din Capernaum, a orbului din nastere, a celor zece leprosi, a numerosi indraciti, a slugii sutasului, a orbului din Ierihon, invierea fiicei lui Nain, a lui Lazar, etc;

c) Minuni facute cu Sine Insusi, precum: schimbarea la fata, invierea, intrarea prin usile incuiate si inaltarea la cer.

In sfarsit, Mantuitorul a dat exemplu de viata curata si sfanta, a fost virtutea personificata. Spre deosebire de toti proorocii, de toti intemeietorii de religii, de toti inteleptii lumii, care au propovaduit invataturi inalte si au dat sfaturi frumoase, pe care insa nu le-au urmat, Mantuitorul Hristos a implinit tot ce a invatat. Desi imbracat in trup omenesc, El nu s-a facut vinovat de nici un pacat inaintea lui Dumnezeu sau a oamenilor, de nici o abatere cu fapta de la ceea ce a invatat cu cuvantul.

Ca Mantuitor si ca Fiu al lui Dumnezeu, Iisus Hristos a fost si Imparat, dar nu pamantesc, in sensul obisnuit al cuvantului. Ci a fost Imparat spiritual, Imparat al adevarului, Imparat ceresc, Imparatul imparatilor, nume pe care i l-au dat profetii, unii dintre contemporanii si urmasii sai, precum si El Insusi.

1) In profetii se vorbeste de Mantuitorul:

- ca Imparat care v-a perpetua in veci casa si imparatia lui David, cum spune proorocul in psalmi;

- ca Imparat care va face judecata si dreptate pe pamant, cum spune profetul Ieremia;

- ca Imparat si Mantuitor, cum spune profetul Zaharia.

De asemenea, demnitatea Lui imparateasca o anunta ingerul Gavriil Fecioarei Maria: "Si Domnul Dumnezeu ii va da Lui tronul lui David, parintele Sau… si imparatia Lui nu va avea sfarsit" (Luca 1, 32, 33). Magii de la Rasarit, dupa nasterea Sa, se intrebau de locul unde s-a nascut Imparatul iudeilor, a carui stea o vazusera la Rasarit si, aflandu-L, Ii aduc daruri ca unui Dumnezeu, Imparat si muritor. La intrarea triumfala in Ierusalim, iudeii care L-au primit cu multa cinste, Il numesc Imparat al lui Israel.

Iisus insusi recunoaste ca e Imparat, dar ca imparatia Lui e spirituala, avand arme si legi duhovnicesti, nu ca acelea din lumea aceasta. "Imparatia Mea nu este din lumea aceasta" (Ioan 18, 36), raspunde El lui Pilat. Iisus Hristos e imparatul bland, e imparatul-miel care a fost injunghiat pentru pacatele lumii (Apoc. 5). Ca imparat, Mantuitorul Hristos a intemeiat Biserica Sa, i-a dat legile, o conduce nevazut prin slujitorii ei, carora le da harul Sau si care va dura pana la sfarsitul veacurilor.

2) De asemenea, prin minunile savarsite, Mantuitorul a dovedit ca este stapan asupra intregii firi si Imparat al lumii vazute, ca si al celei nevazute si Dumnezeu adevarat, a carui putere si slava nu cunosc margini. La schimbarea Sa la fata, El s-a aratat inconjurat de slava suprapamanteasca si cu puterea de a sta de vorba cu mortii.

3) Prin coborarea cu sufletul in iad, in timp ce trupul Ii zacea in mormant (Efes. 4, 9; 1 Petru 3, 19), Hristos a sfaramat puterea iadului si a mortii vesnice, caci de atunci acestea nu mai au putere peste cei ce au crezut sau cred in Hristos.

Domnul a coborat in iad cu sufletul:

- nu ca sa sufere chinurile de acolo, ca toti oamenii dinainte de El, caci El era fara de pacat, iar cine se duce la iad spre a suferi pentru pacate nu mai poate iesi de acolo prin puterile sale;

- nici ca sa intoarca prin propovaduirea Sa pe pacatosii din iad, caci acolo nu se mai pot schimba sufletele;

- nici ca Arhiereu, nici ca Prooroc, ci ca Imparat, eliberand de acolo pe dreptii din Vechiul Testament, care murisera cu credinta in venirea Sa.

Coborand in iad, Iisus a facut cunoscut tuturor celor de acolo biruinta Sa asupra pacatului si a mortii. Sf. Irineu, zice: «Hristos S-a coborat in cele ce sunt sub pamant si le-a binevestit iertarea pacatelor celor ce au crezut in El. Si au crezut in El toti care au sperat in El, adica au prevestit venirea Lui si au indeplinit poruncile Lui: dreptii, patriarhii si proorocii, carora li s-au iertat pacatele ca si noua". Iar Sf. Ioan Damaschin spune: «Sufletul indumnezeit se coboara la iad, ca, precum a rasarit celor de pe pamant soarele dreptatii, tot astfel sa lumineze si celor ce stau sub pamant, in intunericul si umbra mortii; ca precum a predicat celor de pe pamant pace… devenind celor credinciosi cauza a mantuirii vesnice, iar celor neascultatori mustrare pentru necredinta, tot astfel si celor din iad»

In timpul mortii, Dumnezeirea, care era unita cu firea omeneasca in Iisus Hristos, a ramas unita cu trupul in mormant si cu sufletul in iad. Caci daca s-ar fi despartit de trupul si de sufletul firii noastre, Cel ce S-a dus la iad n-ar mai fi fost si Dumnezeu, ci numai om, iar trupul din mormant n-ar mai fi fost trupul lui Dumnezeu, ci al unui om. Sf. Ioan Damaschin spune: «Chiar daca a murit ca om, si chiar daca sfantul Lui suflet s-a despartit de trupul Lui prea curat, totusi Dumnezeirea nu s-a despartit de cele doua, adica de suflet si de trup, si astfel nici unicul ipostas nu s-a despartit in doua ipostasuri.» Numai pentru ca trupul a ramas unit cu Dumnezeirea in mormant, n-a inceput sa se strice si numai pentru ca sufletul a ramas cu Dumnezeirea in iad, a zdrobit puterea iadului si a eliberat pe dreptii de acolo. De aceea numeste Sf. Ioan Damaschin sufletul Domnului care merge la iad "sufletul indumnezeit".

4) Lucrarea de mantuire a lui Hristos nu s-a incheiat cu moartea Sa pe Cruce, ci e desavarsita prin inviere. Invierea lui Hristos ne arata ca am fost cu desavarsire mantuiti, ne asigura ca moartea ce domnea peste firea noastra a fost invinsa, ca trupurile noastre nu vor ramane vesnic prefacute in tarana, ci vor invia.

Invierea nu e numai o revenire a trupului la viata dinainte de moarte, ci inseamna si o prefacere totala a trupului. Ea e o treapta noua si cea din urma pe drumul mantuirii noastre, urcat de Hristos. Lucrarea de mantuire a omului a constat si intr-o desavarsire a firii omenesti, slabita de pacat, iar desavarsirea aceasta a realizat-o Iisus Hristos intai in firea Sa, pana la capat, ca apoi, prin impartasire din ea, sa se desavarseasca si firea noastra. Si trupul nostru care va invia nu va mai fi ca trupul nostru de acum, ci desavarsit, dupa asemanarea lui Hristos cel inviat.

Prin inviere trupul Domnului a ajuns nemuritor si liber de trebuintele materiale si de durere. Asa vor ajunge si trupurile noastre inviate. Prin inviere, Hristos a scos din firea noastra stricaciunea si moartea. Apoi, trupul Domnului a devenit luminos si plin de slava, asa cum s-a aratat pe muntele Taborului, dumnezeirea Lui aratandu-se in toata stralucirea. Asa vor fi si trupurile noastre dupa inviere. Caci zice Apostolul Pavel: "Asa este invierea mortilor: Se seamana (trupul) intru stricaciune, inviaza intru nestricaciune; se seamna intru necinste, inviaza intru slava; se seamana intru slabiciune, inviaza intru putere; se seamana trup firesc, inviaza trup duhovnicesc. Daca este trup firesc este si trup duhovnicesc" (I Cor. 15, 42-44).

Nestricaciunea trupului Domnului are doua intelesuri:

- inainte de inviere, a fost nestricacios in intelesul ca nu se putea desface in pamant, dar a fost stricacios in intelesul ca suferea de foame, de sete, de oboseala, putea fi strapuns cu cuie si putea muri, adica putea fi parasit de suflet;

- dupa inviere devine nestricacios in intelesul ca nu mai sufera nici o trebuinta materiala, nu mai sufera durere, nu mai poate muri (Sf. Ioan Damaschin). Aceasta este si deplina indumnezeire a trupului.

Indumnezeirea sufletului Mantuitorului are si ea doua intelesuri:

- inainte de inviere sufletul era indumnezeit in intelesul ca vointa si lucrarea sa erau imbogatite, calauzite si strabatute de Dumnezeirea Cuvantului;

- dupa inviere sufletul e indumnezeit in intelesul ca lucrarea lui e strabatuta cu totul de lucrarea Dumnezeirii.

Invierea lui Hristos ne da garantia ca tot ce a spus Iisus Hristos e adevarat, e temelia credintei noastre, deci si aceea ca El este Fiul lui Dumnezeu si ca moartea Lui a avut drept scop eliberarea noastra din robia pacatului si impacarea noastra cu Dumnezeu. Daca n-ar fi inviat El, tot ce a spus El n-ar fi capatat adeverire si nici noi n-am avea siguranta ca inviem. De aceea, Sf. Apostol Pavel spune: "Iar daca Hristos n-a inviat, zadarnica este credinta voastra, sunteti inca in pacatele voastre. Si atunci si cei ce au adormit intru Hristos au pierit… Iar acum Hristos a inviat din morti, fiind incepatura (a invierii) celor adormiti. Caci de vreme ce printr-un om a venit moartea, tot printr-un om si invierea mortilor. Ca precum in Adam toti mor, asa si in Hristos toti vor invia" (I Cor. 15, 17-18, 20-22).

5) Articolul al 6-lea din Simbolul Credintei spune: „Si s-a inaltat la ceruri si sade de-a dreapta Tatalui".

Acesta ne invata ca, dupa ce Fiul lui Dumnezeu s-a smerit „coborandu-se din cer" adica facandu-se om, dupa Inviere s-a umplut de slava dumnezeiasca si dupa firea Sa omeneasca, inaltandu-Se cu trupul la cer si sezand de-a dreapta Tatalui, adica la locul cel mai de cinste. Fiul lui Dumnezeu n-a lepadat dupa Inviere firea noastra, ci S-a suit cu ea la cer, stand ca un om pe tronul dumnezeiesc, cirmuind lumea si ajutandu-ne sa ne facem si noi dupa chipul Sau. Fiul lui Dumnezeu S-a facut ca unul dintre noi, dar acest Unul dintre noi S-a inaltat la cinste dumnezeiasca si carmuieste lumea.

De aici se desprind doua lucruri:

- ca Iisus Hristos-Dumnezeu a fost totdeauna in sanul Tatalui si in tot locul, pogorand numai pentru un timp pe pamant si luand trup omenesc ca sa ne mantuiasca;

- dupa Inaltare, Iisus este cu trupul numai in cer, nu si pe pamant, dar in chip tainic Se afla si in dumnezeiasca Euharistie, din clipa in care painea se preface in Trupul Sau, iar vinul in Sangele Sau.

Prin implinirea celor trei slujiri: de prooroc, de arhiereu si de imparat, adica prin invatatura, prin minunile, prin patimile si prin moartea Sa, Mantuitorul a savarsit actul mantuirii, adica a dat putinta de mantuire oricui va voi sa-si insuseasca mantuirea pusa de El la dispozitia tuturor.

„Caci Cuvantul lui Dumnezeu este si cale, si cheie, si usa, si imparatie. Cale, ca cel ce calauzeste; cheie, ca cel ce deschide si se deschide celor vrednici de cele dumnezeiesti; usa, ca cel ce duce inauntru, adica la cunostinta comorilor mult stralucitoare ale intelepciunii; imparatie, ca cel ce e mostenit si se da prin impartasire tuturor". „Domnul este in acelasi timp lumina, viata, inviere si adevar. Lumina, ca cel ce da stralucire sufletelor, alunga intunericul nestiintei, lumineaza mintea spre intelegerea lucrurilor tainice si arata tainele care nu pot fi vazute decat de cei curati cu inima; viata, ca cel ce da sufletelor care-L iubesc puterea de a se misca spre cele dumnezeiesti; inviere, ca cel ce ridica mintea omului din alipirea moarta de cele materiale, curatind-o de toata stricaciunea si amortirea; adevar, ca cel ce daruieste celor vrednici deprinderea neschimbacioasa a celor bune". „Odihna este Domnul Iisus, ca cel ce izbaveste omul de ostenelile pentru virtute; tamaduire a lui Dumnezeu, ca doctorul care vindeca rana venita prin moarte; harul lui Dumnezeu, ca Cel ce aduce rascumparare; si osteneala a lui Dumnezeu, ca Cel ce primeste patimile noastre". (Sf. Maxim Marturisitorul).


Pentru mine personal o renastere spirituala,o renastere si imputernicire a tuturor virtutilor si intarirea puterilor mele pentru viata,care este o lupta,o lupta intre Hristos si patimi,rau,pacate si pierzare.
Chiar daca noi cadem des,sa ne ridicam si mai des, fiindca cu cat incercam sa ne ridicam mai mult cu atat vom primi si putere de biruinta de la Dumnezeu.
Cu totii avem pacate,cu totii avem sau am avut patimi dar important este sa stii si sa incerci sa le infrangi, sa le birui si sa te mantuiesti la final.

Pentru a răspunde la o întrebare trebuie să ai cont pe TPU.ro

Logare cu email şi parolă

Creare de cont nou

Logare cu Facebook