Credeti ca Dumnezeu a creat lumea in 7 zile sau credeti in teoria Big Bangului?

O să-ţi dau un răspuns mai amplu şi clar, merită să-l citeşti în întregime.

Teoria big bangului nu este incompatibilă cu Biblia şi nici nu contrazice cu nimic existenţa lui Dumnezeu. Dacă a existat big - bangul, tot Dumnezeu l-a dat. Teoria big bangului a fost emisă chiar de un preot creştin catolic: monseniorul Georges Lemaître (1894 - 1966), preot belgian care era, în acelaşi timp, profesor de fizică şi astronomie al Universitatii Catolice din Louvain.

Versetele din Geneza referitoare la crearea lumii în 6 zile sunt metaforice, simbolice. Cele 6 zile sunt de fapt epoci sau ere de sute de milioane de ani, iar "dimineţile" şi "serile" acelor "zile" sunt numite astfel tot în mod metaforic. În Biblie sunt şi citate care se interpretează la propriu, dar şi citate metaforice sau simbolice, care se interpretează la figurat. Mai ales prima şi ultima carte a Bibliei (Geneza şi Apocalipsul) conţin foarte multe metafore şi simboluri, ca să poată fi înţelese şi de oamenii din vechime, la nivelul lor.

Ideea că ştiinţa ar fi în conflict cu religia era o prejudecată, ca şi prejudecata că religia ar spune "crede şi nu cerceta." Acest dicton nu este din Biblie, iar Biserica nu subscrie acestui dicton.
Mai ales în ultimii ani s-au publicat multe cărţi despre armonia, complementaritatea dintre ştiinţă şi religie. De asemenea, foarte mulţi intelectuali şi oameni de ştiinţă sunt credincioşi.

Ştiinţa şi religia nu sunt în conflict, ci sunt complementare (se completează). Ştiinţa ne învaţă despre creaţie, iar religia ne învaţă despre Creator. Pierre Teilhard de Chardin spunea că „Religia şi Ştiinţa sunt cele două feţe ori faze conjugate ale unui act complet de cunoaştere."

Nu e absurd să credem că Dumnezeu a creat universul din nimic, dar e absurd să credem că nimicul s-ar fi transformat singur în existenţă. Indiferent dacă a existat o evoluţie sau nu, toate trebuie să aibă un început, iar acest început nu putea apărea din nimic fără intervenţia lui Dumnezeu. Mergând cu gândul pe firul cauzelor secundare, ajungem la Cauza primă şi principală necauzată la rândul ei, Cauza tuturor cauzelor, Dumnezeu, Fiinţa Supremă care există din veşnicie şi a creat universul din nimic. El, care nu este cuprins de timp, pur şi simplu Este (în sensul deplin al cuvântului), a intrat în timpul nostru şi s-a revelat prezentându-se astfel: „Eu sunt Cel care sunt." (Ex. 3, 14) Noi nu putem să înţelegem faptul că Dumnezeu nu are început, pentru că avem gândire mărginită. Evagrie din Pont spunea: „Un dumnezeu care ar putea fi cuprins de mintea umană, n-ar fi Dumnezeu." Şi savantul Blaise Pascal spune despre Dumnezeu că deşi s-a revelat, pe de altă parte Dumnezeu ne rămâne ascuns ("Deus absconditus" – "Dumnezeu ascuns sau tainic"), inefabil, tainic în profunzimea esenţei sale.
În plus, universul are un Logos, o raţionalitate în structura lui, ceea ce ne arată că este creat de Fiinţa Supremă Raţională, Dumnezeu.

Domeniul ştiinţei se reduce doar la ceea ce se poate observa şi măsura, dar realităţile imateriale şi invizibile sunt mult mai adânci. Ştiinţa şi religia sunt complementare (se completează). Ştiinţa ne învaţă despre creaţie, iar religia ne învaţă despre Creator. Niciodată omul nu ar putea răspunde decât (cel mult) la întrebarea "cum" a evoluat universul după momentul zero al creaţiei, dar nu ar putea răspunde niciodată la întrebarea "de ce" există universul în loc de nimic, nici nu ar putea descoperi rostul universului. Aceste întrebări depăşesc orice minte umană, iar Dumnezeu ne-a dat răspunsurile prin Revelaţie.

Numai ştiinţa superficială sau ideologia pozitivistă intră în conflict cu religia, dar ştiinţa adâncă îl conduce pe om spre religie, spre Dumnezeu, aşa cum spunea şi filosoful Francis Bacon: „Puţina gustare a ştiinţei poate duce la ateism, dar adâncirea ştiinţei îl aduce pe om la Dumnezeu. "
Numai ideologia pozitivistă este materialistă, nicidecum ştiinţa însăşi. Pozitivismul e doar un curent ideologic minor, nu este ştiinţă.

Indiferent dacă a existat o evoluţie sau nu, toate trebuie să aibă un început, iar acest început nu putea apărea din nimic fără intervenţia lui Dumnezeu. Mergând cu gândul pe firul cauzelor secundare, ajungem la Cauza primă şi principală necauzată la rândul ei, Cauza tuturor cauzelor, Dumnezeu, Fiinţa Supremă care există din veşnicie şi a creat universul din nimic. El, care nu este cuprins de timp, pur şi simplu Este (în sensul deplin al cuvântului), a intrat în timpul nostru şi s-a revelat.

Ateismul este o ideologie falsă care a parazitat un timp ştiinţa, aşa cum spunea şi marele savant român Nicolae Paulescu. Religia nu e absurdă, dar ateismul e absurd, deoarece face afirmaţii nu numai neverificabile, ci false. Există şi o carte intitulată "Nu am destulă credinţă ca să fiu ateu."
O recenzie a acestei cărţi poate fi citită şi pe internet, accesând linkul următor:
http://www.stiri.resursecrestine.ro/......a-fiu-ateu

Iată un exemplu despre absurditatea ateismului: „Ateismul poate fi definit ca o credinţă că nu a fost nimic şi nimic nu s-a întâmplat nimicului şi apoi acel nimic a explodat fără nicio raţiune, creând totul, şi apoi o serie de nimicuri s-au aranjat magic replicându-se pe ele până au ajuns dinozauri.".

Un articol de pe site-ul doxologia, care arată că e imposibil ca nimicul să fi creat totul:
http://www.doxologia.ro/......crea-totul

Întreg universul e ca o carte care vorbeşte despre Dumnezeu, aşa cum spunea şi Galileo Galilei: referindu-se la Revelaţia naturală şi la Revelaţia supranaturală, Galileo Galilei spunea că cele două izvoare („Cartea naturii" şi Cartea Scripturii) provin, amândouă, de la Dumnezeu, deci nu pot fi în conflict. Psalmistul scrie: „Mare este Domnul în Sion şi până-ntr-un fir de iarbă pe pământ."(Ps. 124, 4) Iar Kant spunea: „Două lucruri mă uimesc în mod deosebit: cerul înstelat deasupra mea şi legea morală din mine."

Un articol foarte interesant, intitulat "Ştiinţa şi credinţa răspund la aceleaşi întrebări, dar din unghiuri diferite":
http://www.catholica.ro/......-diferite/

Realităţile invizibile şi imateriale nu sunt mai puţin adevărate decât cele vizibile şi materiale. Nu există numai lumea aceasta materială, nu există numai ceea ce se poate observa şi măsura. Sunt foarte multe argumente şi dovezi ale existenţei lui Dumnezeu şi a vieţii veşnice de dincolo de moarte: atât argumente raţionale cât şi semne supranaturale (miracole). O parte dintre acestea sunt redate pe blogul următor:

http://www.cezar-iasi.blogspot.ro
De pe acest blog recomand, în primul rând, articolul cu titlul Argumente şi dovezi ale existenţei lui Dumnezeu şi a vieţii veşnice de dincolo de moarte (articolul cel mai amplu, din partea de jos a blogului). În afară de acest articol, blogul conţine: înregistrări video cu miracole, videoclipuri, filme documentare, legături cu numeroase site-uri foarte interesante, posturi TV şi radio on-line, cărţi care pot fi citite direct pe internet (fără a necesita descărcare), articole foarte interesante. Vă recomand să studiaţi blogul şi să-l trimiteţi mai departe, ca să folosească şi altora.

Recomand şi documentarul Minuni Euharistice (subtitrat în română) - Un documentar foarte interesant, PREZENTAT CHIAR DE UN FOST ATEU, despre minuni şi prezenţa reală a Domnului Isus Cristos în Euharistie confirmată şi de investigaţiile ştiinţifice. Vizionaţi accesând linkul următor şi trimiteţi-l mai departe:

http://www.youtube.com/watch?v=6FsZVatSrUw&feature=youtu.be

Însăşi existenţa omului care e fiinţă cu raţiune (cu gândire) e un argument că nu a aparut din întâmplare ci e creat de Dumnezeu. Întamplarea nu putea face să apară fiinţe cu raţiune, deci Dumnezeu, suprema Fiinţă raţională, există şi ne-a creat după chipul său. În acest sens Montesquieu spunea: "Fatalitatea oarbă care ar fi creat fiinţe raţionale este cea mai mare absurditate". Se referă la faptul ca întamplarea nu putea face să apară fiinţe cu raţiune, deci Dumnezeu, suprema Fiinţă raţională, există şi ne-a creat după chipul său. Chiar dacă a existat o evoluţie, aceasta a fost dirijată (condusă) de Dumnezeu spre apariţia omului (teoria evoluţionismului teist sau dirijat). De asemenea, ştiinţa modernă a dovedit că fenomenele din lume se află într-o strânsă interdependenţă şi determinare, ceea ce arată că există Dumnezeu, Fiinţa inteligentă supremă care a proiectat şi creat universul.

Întâmplarea nu putea face să apară fiinţe cu raţiune, deci Dumnezeu, suprema Fiinţă raţională, există şi ne-a creat după chipul său. În acest sens Montesquieu spunea: "Fatalitatea oarbă care ar fi creat fiinţe raţionale este cea mai mare absurditate". Chiar dacă a existat o evoluţie, aceasta a fost dirijată (condusă) de Dumnezeu spre apariţia omului (e teoria evoluţionismului teist sau dirijat).

Vechii greci au numit universul cosmos, care înseamnă podoabă, ordine; aceste atribute nu pot fi cauzate de întâmplare, deoarece ştiinţa modernă a dovedit că fenomenele din lume se află într-o strânsă interdependenţă şi determinare, ceea ce arată că există Dumnezeu, Fiinţa inteligentă supremă care a proiectat şi creat universul. Nimeni nu poate susţine că ar putea exista un calculator electronic fără o inteligenţă umană care să-l fi proiectat şi construit. Tot la fel, nu ar putea exista creierul omenesc cu treisprezece miliarde de piese (neuroni), fiecare având funcţia ei precisă, mai complicat decât orice calculator electronic, dacă nu ar exista un Creator inteligent suprem care să-l fi proiectat şi creat.

Ilustrul savant sovietic A. I. Oparin a considerat teoria hazardului (întâmplării) ca fiind depăşită şi sterilă. El scria deja în 1964: "Progresele enorme ale ştiinţelor naturii au permis să se obţină convingerea că apariţia vieţii pe pământ nu a fost "o întâmplare fericită", aşa cum s-a crezut mai înainte.Asta ar însemna să amesteci la întâmplare matriţele dintr-o tipografie, reprezentând 28 de litere, sperând că, din întâmplare, ele se vor aranja şi vor da la iveală cutare sau cutare poezie pe care noi o cunoaştem." Iar scriitorul francez Léon Bloy numea hazardul (întâmplarea) "dumnezeul imbecililor", vrând să spună prin aceasta că este imposibil şi absurd ca universul şi viaţa să fi apărut din întâmplare.

Teoria care a încercat să explice formarea lumii prin hazard (întâmplare) este considrată astăzi perimată, derizorie, chiar de savanţii de orientare materialistă.

Scriitorul francez André Frossard a fost mai întâi ateu, apoi a devenit creştin şi a scris cartea „Dumnezeu există, eu l-am întâlnit" şi cartea „Întrebări despre Dumnezeu" (în carte dă şi răspunsurile la acele întrebări). Cărţile sunt traduse în limba română şi le recomand.
Un alt exemplu de ateu care a devenit creştin este scriitorul Paul Claudel. Şi exemplele pot continua.

Psihologul Carl Gustav Jung spunea că e sigur de existenţa lui Dumnezeu, nu doar crede: „Eu nu cred, eu sunt sigur că există Dumnezeu."

Karl Linne, mare savant suedez, primul care a stabilit sistematizarea botanică, spunea: „Din papilele limbii unui ateu, eu voi dovedi existenţa lui Dumnezeu. "

Ateismul atribuie universului proprietăţi fizice care nu pot fi deduse din experienţă şi pe care ştiinţele experimentale le-au arătat recent ca fiind false: neînceputul, neevoluţia, neconsumabilitatea sau neîmbătrânirea. Filosoful francez Claude Tresmontant susţine că "ateismul este de negândit, dacă se ţine cont de datele experimentale obiective care se observă astăzi graţie ştiinţelor experimentale. Ateismul este incompatibil cu realitatea evoluţiei cosmice, fizice şi biologice. Din cauza opţiunii sale ontologice preliminare, ateismul modern, la fel ca şi păgânismul antic, este obligat să atribuie universului proprietăţi fizice care nu pot fi deduse din experienţă şi pe care ştiinţele experimentale le-au arătat acum ca fiind false: neînceputul, neevoluţia, neconsumabilitatea sau neîmbătrânirea. Ateismul modern, exact ca şi păgânismul antic, pentru a putea subzista este constrâns să deducă din propria afirmare iniţială proprietăţi fizice nu numai neverificabile, ci false. Este constrâns să deducă o fizică dintr-o metafizică preliminară pusă a priori: ceea ce reprezintă culmea ghinionului pentru o filozofie care se pretinde ştiinţifică, exemplu marxismul."

Fizicianul german Max Planck, creatorul teoriei quantelor, laureat al Premiului Nobel, scrie că lumea sensibilă nu este singura care există şi că ştiinţa intuieşte şi recunoaşte realitatea superioară, metafizică, care scapă experimentului empiric: „Tot ceea ce vrem să spunem este că lumea sensibilă nu este singura care există, ci mai există şi o altă realitate superioară, inaccesibilă experimentului empiric, dar pe care ştiinţa o intuieşte şi o recunoaşte." (Max Planck, "L’image du monde dans la physique moderne", Ed. Gonthier, Zurich 1949, p. 67)

Max Planck mai scrie: "Oricât de profund am ajunge cu cercetările, nu găsim nici o contradicţie între religie şi ştiinţă, ci dimpotrivă, o concordanţă esenţială. Religia şi ştiinţa nu se exclud, cum cred unii, ci se completează." (Max Planck, ibidem.)

Blaise Pascal a fost un om de ştiinţă şi filosof profund credincios. Pentru atei, pentru cei care nu-s convinşi sau nu acceptă argumentele existenţei lui Dumnezeu şi pentru cei care nu s-au hotărât să urmeze cuvintele lui Dumnezeu, el a scris celebrul său „pariu", care, pe scurt, poate fi redat astfel: „Dacă Dumnezeu nu există dar ai crezut în el şi l-ai urmat, nu ai pierdut nimic. Dar dacă Dumnezeu există şi nu ai crezut în el şi nu l-ai urmat, atunci ai pierdut totul." Iată un fragment din cartea „Cugetări", referitor la acest „pariu": „Să punem în cumpănă câştigul sau pierderea în caz că aţi lua partea credinţei că Dumnezeu există. Dacă câştigaţi, câştigaţi tot; dacă pierdeţi, nu pierdeţi nimic. Deci, pariaţi că există; faceţi-o fără şovăire." (Blaise Pascal, „Cugetări", Editura Ştiinţifică, Bucureşti 1992, p. 328) Recomand intreaga carte „Cugetari" a lui Blaise Pascal. Este foarte interesanta. Deci, chiar şi cei care nu-s convinşi de existenţa lui Dumnezeu şi a vieţii veşnice de dincolo, totuşi ar trebui să creadă, să facă pocăinţă de păcate şi să urmeze cuvintele Domnului Isus Cristos măcar pentru un singur motiv: pentru a ajunge la fericirea veşnică, nu la suferinţa veşnică. Existenţa iadului este un adevăr revelat de Dumnezeu şi nu e o răzbunare a lui, ci este consecinţa dreptăţii sale.

În Psalmul 13, 1 este scris: „Zis-a cel nebun în inima sa: "Nu este Dumnezeu".", adică a afirma sau a crede că nu există Dumnezeu este o absurditate. Un ateu nu are nicio justificare pentru necredinţa sa chiar dacă nu ar avea nicio informaţie religioasă, deoarece existenţa lui Dumnezeu se poate deduce chiar numai din creaţie (chiar fără revelaţia supranaturală), după cum spune şi psalmistul: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria." (Psalm 18, 1) precum şi Sfântul Apostol Pavel în scrisoarea către romani: „În adevăr, însuşirile nevăzute ale Lui, puterea Lui veşnică şi dumnezeirea Lui, se vad lămurit, de la facerea lumii, când te uiţi cu băgare de seamă la ele în lucrurile făcute de El. Aşa că [necredincioşii] nu se pot dezvinovăţi." (la Judecată necredincioşii nu vor putea spune că n-au ştiut.) (Romani 1, 20). Un ateu poate fi iertat dacă face pocăinţă în viaţa pământească pentru păcatul ateismului, ca şi pentru orice alt păcat.
Iar filosoful Kant spunea: „Două lucruri mă uimesc în mod deosebit: cerul înstelat deasupra mea şi legea morală din mine."
Pornind de la versetele amintite, într-un cântec creştin se aclamă astfel: „Întregul univers pe Dumnezeu îl preamăreşte, / Întregul univers despre slava lui vorbeşte."

Savantul Blaise Pascal a scris despre atei: „Această superficialitate, într-o chestiune în care este vorba de ei înşişi, de veşnicia lor, de fiinţa lor, mă irită mai mult decât mă înduioşează; mă uimeşte şi mă înspăimântă. E un monstru pentru mine. În zadar se îndepărtează ei cu gândul de la veşnicia care îi aşteaptă, căci nu o pot nimici negândindu-se la ea. Cel care se îndoieşte şi care nu cercetează este totodată şi nedrept şi foarte nenorocit. Iar dacă, în această stare, el este liniştit şi satisfăcut, dacă se făleşte cu ea şi dacă se arată mândru, dacă din ea face subiect al bucuriei şi al deşertăciunii sale, n-am termeni să calific o atât de extravagantă creatură. Unde se pot căpăta asemenea simţăminte? Ce motiv de bucurie găseşte cineva în a nu mai aştepta decât mizerii fără sfârşit? Ce motiv de vanitate de a te crede în întunecimi de nepătruns şi cum este posibil un astfel de raţionament la un om cu judecată? Şederea aceasta liniştită în ignoranţă este un lucru monstruos a cărui extravaganţă şi stupiditate trebuie arătată celor care îşi petrec astfel viaţa, pentru a-i face să-şi dea seama de ce se petrece în ei înşişi şi pentru a-i ruşina prin arătarea nebuniei lor. Există oameni indiferenţi faţă de ruina fiinţei lor şi de pericolul unei eternităţi de mizerie. Această poziţie a lor mi se pare nefirească, deşi faţă de celelalte lucruri ei iau cu totul altă atitudine: se tem până şi de cele mai mici dintre ele, le prevăd, le simt." (Blaise Pascal, Cugetări, Editura Ştiinţifică, Bucureşti 1992, p. 297). Recomand întreaga carte „Cugetări" scrisă de Blaise Pascal. E foarte interesantă.

Savantul român Nicolae Constantin Paulescu, care a descoperit insulina, a scris şi cartea „Fiziologie filosofică. Noţiunile de suflet şi Dumnezeu în fiziologie". Redau câteva fragmente foarte interesante din această carte: „Demonstraţia existenţei unei cauze primare a vieţii, imateriale, unice şi înţelepte, este termenul sublim la care ne conduce fiziologia. Această cauză primară este Dumnezeu. Prin urmare, omul de ştiinţă nu se poate mulţumi să spună: «cred în Dumnezeu», ci trebuie să afirme : «Ştiu că Dumnezeu este.»" (Nicolae C. Paulescu, Fiziologie filosofică. Noţiunile de suflet şi Dumnezeu în fiziologie, Ed. Anastasia, Bucureşti 1999, p. 115).

„În ceea ce mă priveşte, afirm sus şi tare că sunt tot aşa de sigur de existenţa sufletului ca de orice adevăr bine stabilit de ştiinţa experimentală. Şi această siguranţă nu este o simplă credinţă, ci o convingere profundă, dobândită în mod ştiinţific." (Nicolae C. Paulescu, Fiziologie filosofică. Noţiunile de suflet şi Dumnezeu în fiziologie, Ed. Anastasia, Bucureşti 1999, p. 110).

Nicolae C. Paulescu scrie că ateismul este un parazit care paralizează ştiinţa şi îi împiedică progresul: „Astăzi, o mişcare de reacţie împotriva încălcărilor pe care materialismul şi corolarul său, ateismul, le săvârşesc asupra domeniului ştiinţei, începe să se producă pretutindeni, în Franţa şi mai ales în Germania. Să sperăm, prin urmare, că în curând ştiinţa va ajunge să scape de acest parazit (ateismul), care nu numai că o compromite, dar o şi paralizează, împiedicându-i progresul."(Nicolae C. Paulescu, Fiziologie filosofică. Noţiunile de suflet şi Dumnezeu în fiziologie, Ed. Anastasia, Bucureşti 1999, p. 112). Materialismul este teoria greşită care afirmă că există numai materia. Teoria materialistă este combătută şi criticată de Blaise Pascal, de Nicolae Constantin Paulescu, de Max Planck şi de mulţi alţi savanţi.

Nicolae C. Paulescu scrie mai departe: „Ideea de Dumnezeu este o noţiune fundamentală, fără de care ştiinţa cade în absurd. Materialismul ateu a năpădit societatea modernă, care l-a primit orbeşte tocmai pentru că el s-a dat drept expresia ştiinţei, drept rezultatul sau sinteza celor mai recente descoperiri ale ei. El s-a servit de prestigiul ştiinţei - deşi, ca sistem, este însăşi negaţia acesteia - ca să impună mulţimii semi-savanţilor, incapabili să-i priceapă ipocrizia. Prin ei, s-a introdus în şcoli (unde, în mod laş, a exploatat şi exploatează candoarea şi naivitatea copiilor sau a tinerilor neexperimentaţi, care nu au nici cunoştinţe suficiente, nici spirit critic destul de dezvoltat pentru a deosebi minciuna de adevăr) şi a otrăvit astfel, cu doctrinele sale răufăcătoare, mai multe generaţii. Ca orice eroare, materialismul înseamnă ignoranţă - fie prin lipsa de cultură, fie prin lipsa de inteligenţă, fie prin caracterul pătimaş. La şaptesprezece ani, eram materialist pentru că nu aveam decât o sumă foarte restrânsă de cunoştinţe asupra naturii; pentru că raţiunea mea nu era încă dezvoltată, aşa că, neavând spirit critic, credeam tot ce auzeam şi citeam; pentru că mă lăsam prins în cursa perfidei afirmaţii că oamenii de ştiinţă sunt toţi materialişti. Ei bine, dacă de atunci nu aş fi dobândit, printr-un studiu continuu, noi cunoştinţe asupra naturii brute şi asupra fiinţelor vieţuitoare, sau dacă, din nenorocire, facultăţile mele intelectuale ar fi rămas în acel stadiu infantil, sau dacă nu aş fi constatat că adevăraţii savanţi resping sistemul materialist, atunci aş fi şi astăzi o victimă a acestei doctrine." (Nicolae C. Paulescu, Fiziologie filosofică. Noţiunile de suflet şi Dumnezeu în fiziologie, Ed. Anastasia, Bucureşti 1999, pp. 119 - 120).