Cum ar trebui să se raporteze un creștin la sentimentele de vinovăție, în ceea ce privește păcatele din trecut?
Ordonare:
După relevanţă
'Dacă ne marturisim pacatele El este creduncios si drept ca sa ne ierte pacatele si sa ne curateasca de orice nelegiuire' 1 Ioan 1. 9
Le marturisim lui Dumnezeu, ne cerem iertare pentru ele, credem ca suntem iertati si ne ferim pe viitor.
Răspunde
Odată ce ne-am mărturisit păcatele, noi trebuie să și credem că Dumnezeu ne-a iertat. Noi nu trebuie să ne rugăm de două ori pentru același păcat.
La unele rugăciuni Dumnezeu răspunde cu "Nu", iar la altele cu "Mai târziu". Dar nu așa stau lucrurile și cu păcatul. Păcatul desparte pe om de Dumnezeu, și de aceea mărturisirea trebuie făcută imediat, chiar mai înainte de asfințitul soarelui. Dumnezeu dorește să fim împăcați cu El, și de aceea în ce privește iertarea, aceasta este acordată imediat. Noi nu trebuie să așteptăm să simțim că suntem iertați. Ea ne este oferita imediat. Noi trebuie să credem că suntem iertați și să mulțumim lui Dumnezeu pentru ea.
Pentru păcatele din trecut noi suportăm consecințele. Dar chiar și așa, Dumnezeu ne poate scăpa și de consecințe, în funcție de credința noastră dar și de voia Lui. De aceea Tatăl ceresc ne încurajează să ne rugăm neîncetat, chiar dacă răspunsul poate întârzia și cu anii.
Păi nu-i așa.
Eu dacă fac un păcat și mă rog și dacă eu cred ca am fost iertat gata sunt iertat? Nu nu cred că sunt iertat cu Adevărat Dumnezeul meu atunci când eu îmi acord mie iertarea pentru faptele mele și greșelile mele.
Iertarea Adevărată cu Adevărat vine de la el prin rugăciunea și să nu mai repet același păcat același greșeli același fapte iar apoi s-o iau de la capăt și tot eu să-mi acordăm iertarea nouă mie nu cred că asta este normal și bine, nu asta iertarea Adevărată!
Iertarea vine atunci când mă rog la Dumnezeul meu cu inima și tot sufletul cu Adevărat da cu Adevărat cu tot cugetul cu toată inima și cu tot sufletul meu pentru faptele mele pentru păcatul meu pentru greșeala mea pentru răul meu dușmănia mea ura mea invidia mea răutatea mea lăcomia mea prostia mea, și ma rog la Dumnezeu meu să-mi ierte faptele și greșelile și faptul că nu eram un om matur, asumat, Adult și responsabil pentru faptele mele, iar iertarea mea vine doar atunci cu Adevărat de la el Dumnezeu meu! nu de la mine! eu nu-mi pot acorda Niciodată iertarea mea pentru faptele mele și greșelile mele doar Dumnezeu meu le poate ierta cu Adevărat nu și eu.
fiindcă dacă eu ma duc și mă rog la Dumnezeul meu și ma iert eu pe mine însumi și cred că mam iertat păi așa pot face rău ori de câte ori vreau eu și mă pot ierta la infinit.
Deci? Nu nu vine de la mine iertarea mea pentru toate faptele mele și greșelile mele pe lume asta în niciun caz și sub nicio formă! Și iertarea Adevărată cu Adevărată vine de la Dumnezeul meu!, iar asta doar dacă el consideră și decide în privința mea dacă merit sau nu sa fiu iertat cu Adevărat.
Păcatul! orice fel de păcate! ne îndepărtează de la Dumnezeu și de Adevărul lumi în care ne aflăm și nu-l vedem mulți din cauza poftelor, plăcerilor lumești care noi cu propia noastră alegere, faptă le luăm de "bine" în viața noastră.
Doar Dumnezeu poate ierta cu Adevărat! Nu noi pe noi înșine! Doar Dumnezeu ne poate mântui cu Adevărat! Nu noi pe noi înșine! Doar Dumnezeu ne poate poate oferi, dărui, bine cuvânta cu Adevărat să vedem în ce lume trăim, sunte și cu rău la orice pas către noi.
Răspunsul lui Dumnezeu să fi foarte sigur! că nu întârzie Niciodată! și vine de mai multe ori la timpul portivit! Doar că noi nu mai acordămtimp, înțelegere, răbdarea, atenție lui Dumnezeu deloc și ne luăm de fiecarea dată mână în mână cu prostia iar toată voința și atenția noastră de bună voi ne-o dăruim prostiei eternă.
(Dumnezeu meu nu încercă doar o dată nu încerca doar de două ori și de fiecare dată de cel puțin ori,. într-o singură zi săne arate răul și din noi și din exteriorul nostru ce abia așteaptă săne țină de partea lui săne convină, căi mai "bine" prostia noastră! Decât iertarea lui Dumnezeu! meu și al nostru! și niciun caz nu vine de la noi iertarea Adevărată și de la Dumnezeu!
Nu vine de la mine iertarea mea! și de la Dumnezeu meu! si al nostru! vine cu Adevărat iertarea! Asta este cel mai bine și cel mai normal și sănătos săne căutăm iertarea Adevărată în el nu în noi, atunci abia vine și n-ai cum să nu simți când Dumnezeu chiar iți este aproapele tău, pentru că prezența lui Dumnezeu este ceva inexplicabilă, inanielabilă, și cu nimic asemănătorea pe lumea asta trecătoare pe care avem impresia ca putem conduce noi lumea cu păcatul și prostia!
Dumnezeul doar poate ierta și vindeca cu Adevărat! Noi încă nu "știm ce facem" și tot noi ne iertăm? Nu putem trece cu șamponul pe noi și săne considerăm "curați" cu Adevărat! Doar fiindcă știm care soluție chimică are "mirosul frumos" că apoi săne considerăm tot noi pe noi "buni""sfinți".
Noi nu ne putem ierta. Doar Dumnezeu ne poate ierta și vindeca! Iar pentru asta trebuie dacă vrem trebuie săne facem prezența acolo unde este Dumnezeu meu și al nostru! mereu prezent! în biserică!
Nu la cluburi, nu la restaurante, nu la petreceri..., astea sănt mână omului,. nu locul unde săne facem "iertați" că numai" iertarea" căutăm în așa locuri...
Răspunde
(Trebuie să mărturisesc că site-ul acesta accesat de pe telefon este extrem de dificil din pricina că atunci când scriu aici și apoi deschid o altă aplicație și mă reîntorc pe site, tot ce am scris dispare complet și irevocabil.) Așa se face că și de data aceasta s-a întâmplat la fel.
Scrisesem aici despre faptul că este vital a crede că Dumnezeu ne iartă.
"Înainte ca să Mă cheme, le voi răspunde; înainte ca să isprăvească vorba, îi voi asculta!" (Isaia 65:24)
La începutul credinței mele, din pricină că iubeam atât de mult pe Dumnezeu, defectele de caracter încă existau. Și din pricină că greșeam, am ajuns să nu mă mai iert eu pe mine însumi, zicandu-mi că nu pot face lucrul acesta lui Dumnezeu, că nu pot să trăiesc cu El și în același timp să manifest și defectele de caracter.
Atât a trebuit gândului acesta, să îmi spun că nu mă mai iert. A fost o despărțire sfâșietoare de Dumnezeu, ce nu se poate explica; ca aceea pe care Domnul Isus a simțit-o pe cruce când a strigat: "Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?"
Eram la începutul credinței, și nu am stat de vorbă cu nimeni; nu știam și dacă cineva m-ar fi putut înțelege. Am acționat așa după cum am crezut eu că este bine. Am zis că m-ai bine să sufăr eu despărțirea de Dumnezeu pentru totdeauna, decât ca prin faptele mele să aduc ocară Numelui lui Dumnezeu, înaintea întregului univers, să aduc bucurie diavolului.
Anii mi-au trecut prin lume, despărțit de Dumnezeu mai ceva ca fiul risipitor din parabolă. Doar un dor puternic de Dumnezeu a făcut să caut din nou pe Dumnezeu. Și drumul spre casă este anevoios. De ce este anevoios? Pentru că încă există în inima mea gândul că din pricina mea mi s-au întâmplat toate aceste lucruri.
Și de la ce a pornit atâta suferință? De la un singur gând de a nu mă mai ierta. Acest gând a dus în inimă un alt gând negativ: acela că Dumnezeu nu mă mai poate ierta.
De aceea zic că este vital să credem că Dumnezeu ne iartă atunci când ne cerem iertare. Bineînțeles, iertarea trebuie să fie atât de hotărâtă și categorică ca și cum nu am mai păcătui niciodată. Dar cât timp există păcatul în lume, există posibilitatea de a păcătui. De aceea și apostolul ne spune: "Dar dacă cineva a păcătuit, avem la Tatăl un Mijlocitor..." Există așadar acel "dar" pentru că există posibilitatea de a păcătui. Ne ridicăm și mergem iarăși pe drumul credinței, până acolo încât să ajungem să nu mai păcătuim.
Noi trebuie să ne iertăm pe noi, și să credem că și Dumnezeu ne-a iertat. Dacă nu credem asta, păcătuim împotriva lui Dumnezeu: odată pentru că Îl facem mincinos (prin faptul că nu ne iartă), și odată că manifestăm necredință față de El. Mai mult decât atât, cum am spus mai sus, dăm posibilitatea diavolului ca să se folosească de natura noastră umană și să ne despartă de Dumnezeu prin tot felul de gânduri și sentimente de necredință. Noi nu trebuie să dăm prilej diavolului.
Iertarea păcatelor este mai importantă înaintea lui Dumnezeu chiar și decât viața și sănătatea trupească. Adu-ți aminte că Domnul Isus mai întâi îi ierta pe oameni, și apoi îi vindeca de diferite boli. Credința este baza. Noi trebuie să credem pe Dumnezeu pe cuvânt. Să ne încredem în făgăduințele Sale, și niciodată în ceea ce credem noi că este bine. Să nu ne încredem nici un pic în sentimentele sau simțămintele noastre. Credința noastră în Tatăl nostru ceresc trebuie să fie simplă ca a unui copil. Această credință se va manifesta în urma unei relații zilnice, continue cu Dumnezeu.
Cu Dumnezeul zilnic, cu Dumnezeul mereu și cu Dumnezeul în tot și tot și tot deauna până la ultima suflare a mea
Fără Dumnezeu în inima noastră cu Adevărat fără Dumnezeu în sufletul nostru cu Adevărat fără Dumnezeu dacă ne începem orice zi lăsat noua de el, este o zi, este o inimă, este un suflet gol și fără nicio direcție în viața noastră!
Doar cu Dumnezeul și mereu Cu Dumnezeul!
Depinde. Dacă acele păcate au fost mărturisite la duhovnic și iertate prin taina Spovedaniei vinovăția nu își mai are rostul decât ca o reamintire să nu le repetăm, fără să fim chinuiți de ea. A fi chinuit de sentimente de vinovăție nu e deloc Creștinește. Creștinul trebuie să simtă pace, nu chin. Dacă e chinuit trebuie să realizeze că acea vinovăție este de sorginte demonică, să lupte cu influența demonică prin rugăciune și citirea Scripturilor. Dacă Spovedania n-a avut loc sentimentele de vinovăție te pot îndruma spre ea și spre eliberarea de păcat.
Parerea mea este ca orice pacat, oricat de mic ar fi el, trebuie sa iti aduca vinovatie, sa realizezi ca ai gresit inaintea lui Dumnezeu si sa iti para rau. Dupa ce ti ai cerut iertare sincer de la Dumnezeu, te opresti din a mai face acel pacat si simti ca ai fost iertat nu ar trebui sa te mai simti vinovat pentru acel pacat ptc a fost iertat, e ca si sters. Dumnezeu trece cu vederea acel pacat deoarece a fost iertat prin sangele Domnului Isus, deci si tu ar trebui sa il treci cu vederea, dar sa nu il mai repeti. Asta e parerea mea.
Pentru a putea vedea pacatele avem nevoie de discernamant, psalmistul spune:
Psalm 50:4 "Că fărădelegea mea eu o cunosc şi păcatul meu înaintea mea este pururea."
Dar el avea o astfel de dragoste fata de Dumnezeu incat zice:
6:6 "Ostenit-am întru suspinul meu, spăla-voi în fiecare noapte patul meu, cu lacrimile mele aşternutul meu voi uda."
David l-a cunoscut pe Dumnezeu, fiind proroc, nu a avut doar cunostinte despre El.
Ioan 20
"23. Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute."
Crestinul are nevoie de un parinte duhovnic, care sa il ghideze in viata spirituala, spre a si dezvolta discernamantul si a si vedea astfel pacatele, pentru a nu le mai face. Desigur, nimic din toate acestea nu le poate face omul atat timp cat nu are dragoste fata de Dumnezeu.
Ceea ce creștinii numesc "păcat" poate fi mai degrabă încadrat ca greșeli, erori de judecată sau acțiuni care au cauzat suferință. Este esențial să analizăm aceste acțiuni prin prisma consecințelor lor reale, nu printr-o lentilă teologică abstractă.
Sentimentul de vinovăție poate fi util dacă ne motivează să reparăm greșelile trecutului, să cerem iertare celor pe care i-am rănit și să ne schimbăm comportamentul. Însă, o vinovăție cronică, alimentată de dogmele religioase, poate fi distructivă, ducând la rușine, auto-flagelare și incapacitatea de a merge mai departe.
Un creștin ar trebui să se concentreze pe iertarea de sine, pe compasiune și pe acțiuni concrete prin care să repare răul făcut. În loc să se lase prizonier al unui ciclu nesănătos de vinovăție și căință, ar trebui să privească greșelile trecutului ca pe oportunități de creștere și transformare personală.
Eu una care am trecut prin aceste sentimente de vinovăție, m-am rugat Domnului să mă ierte și am mers la mărturisire cu un frate pastor (fiind penticostala) înainte, când aveam acest sentiment de vinovăție nici în biserică nu puteam (nici nu voiam) să intru dar prin Domnul an scăpat de acel sentiment? Mai întâi mărturisești Lui și după unui frate pastor sau prezbiter sau orice autoritate din Biserică
Vinovăția este normala până când devine o povară. Mereu vom fi vinovați din cauza păcatelor noastre dar sta in puterea noastră să ne îndreptăm
Răspunsul este publicat...
Te rugăm să aştepţi ca răspunsul tău să fie trimis spre publicare.
