Cum vă simțiți când va gândiți la viața asta efemeră,firava,vulnerabila că totul e trecător și viața asta nu-i decât o frunza in vânt? Privind la Univers,suntem ca oameni, practic, la fel ca niste fire de nisip...
Totul e trecător și exista o moarte care ne înfioară dar ne înfioară la fel de tare și micimea și efemeritatea și vulnerabilitatea vieții.

Cum mă simt? Mică, dar iubită de un Dumnezeu așa mare! Neînsemnată, dar minunându-mă de cât prețuiesc prin Jertfă... Pe mine nu mă înfioară nici viața, nici moartea, "căci pentru mine a trăi este Hristos și a muri este un câștig" (Filipeni 1:21).

Ma simt ok. Asta e viata si o traieste fiecare cum poate. Nu am pretentii la ceva mai mult decat este posibil, deci sunt multumit.

Prefer sa imi traiesc viata asa cum e ea, dar sa traiesc in realitate. Oricum nu imi pot controla 100% viitorul, ce o fi o fi. Nu imi permit sa pierd timp din viata gândindu-mă la filosofii despre moarte.

Nu am de ce sa imi fac probleme, suflarea de viata este nemuritoare si o stiu asta.

Nu sunt de acord cu faptul ca suntem "ca niste fire de nisip". Poate ca suntem noi mici în comparatie cu planetele si stelele, dar suntem singurii capabili sa gandesca si sa abstractizeze. Suntem singurii care au ratiune si sunt sigur ca am putea cuceri intreg sistemul solar daca ne punem in cap. Nu suntem chiar asa vulnerabili pentru ca de bine de rau am supravietuit cataclismelor, epidemiilor si razboaielor iar dupa ce punem oameni pe alte planete intreaga planeta Pamant poate exploda si tot o sa traim ca specie, in alt colt de galaxie. Iar in ceea ce priveste moartea, multumesc lui Dumnezeu pentru moarte. Daca nu ar exista moartea absolut nimic nu ar da sens vietii noastre.