De ce credeti si de ce NU credeti in Dumnezeu?
Cred ca s-a mai pus intrebarea aceasta de N ori, dar vreau raspunsirle si pentru mine

Da meriti sa l vezi pe Dumnezeu? Nici Sfintii nu l au vazut pe pamant si tu un singur om care esti pacatos ( noi toti) vrei sa l vezi? Pai nu l ai vazut in icoanele din biserica? Ce iti mai trebuie? Asta inseamna religia Ortodoxa si credinta: sa crezi in ceea ce nu vezi dar exista. Eu zic ca trebuie sa crezi in Dumnezeu nu in altceva. Tu ti ai vazut stra stra stra bunicul? Sunt sigur ca nu dar crezi ca a existat dar a murit... e aceeasi chestie.

Răspunde

Raportează

Evaluează

Eu am zis ca nu il vad pe d-zeu sa-si faca simtita prezenta in niciun fel. Nu e acelasi lucru cu a nu-l vedea pe d-zeu cu ochii mei. Si ghici ce? Nimeni nu vede vreun miracol sau vreun semn cum ca acest zeu exista. Atunci de ce mai credem in el? Daca nici "sfintii" nu l-au vazut, atunci de ce au crezut in el? Zici ca d-zeu e in icoanele din biserica? Tu-l vezi pe d-zeu acolo? Cum arata? Un batran cu barba alba, sau cum? Nu mi-am vazut stra-stra-strabunicul, dar am genele lui in mine, iar asta poate fi demostrat, deci am o dovada ca a existat. Cat despre existenta lui d-zeu, ea nu poate fi demonstrata in niciun fel.

Răspunde

Raportează

Evaluează

Da nu Dumnezeu te a zidit din tarana? eu am avut parte de miracole. Si Dumnezeu nu e batran e intreit in persoana. Exista oameni care "i au simtit prezenta ( oameni cu viata curata si Sfintii). Da de ce sa ti se arate Dumnezeu ce motiv ar avea? Doar ca sa crezi tu in El? Nu se va intampla...

Răspunde

Raportează

Evaluează

Eu chiar nu stiu sa fi fost zidit din tarana. Daca tu asa ai aparut, chiar ar trebui sa mergi la niste oameni de stiinta sa te studieze, pentru ca esti unic. "Exista oameni care i-au simtit prezenta". Dovezi? De unde stiu ca nu s-au inselat? De unde stiu ca nici tu nu te-ai inselat cand ti s-a parut ca ai parte de miracole? Omenirea ar trebui sa-i ceara sa se arate, nu doar eu. Sa crezi intr-un zeu care n-a dat niciodata niciun semn nu e deloc un lucru inteligent.

Răspunde

Raportează

Evaluează

Semn? Semne sunt dar si daca ar fi minuni mari omul tot u ar crede ar apela la stiinta sa dovedeasca ca nu Dumnezeu a facut lucrul acela...Si daca Dumnezeu ti ar aratat tot nu ai crede> El a facut minuni cand a fost pe pamant si oamenii nu au crezut nici atunci si nici acum toate ar fi degeaba ca tot nu ai crede asta e adevarul.

Răspunde

Raportează

Evaluează

Poate ca nu ar crede toti, dar tot mai multi ar crede daca ar fi ceva semne clare. Ai spus "daca ar fi minuni mari". Si de ce nu sunt? Cei care au scris biblia au descris niste minuni cam mari, dar acum nu se mai intampla niciuna. S-a golit rezervorul cu minuni oare?

Răspunde

Raportează

Evaluează

Pentru ca Iisus le a facut. De ce nu exista minuni in zilele noastre? exista dar mici si foarte putine.De ce? Oamenii sunt prea pacatosi ( crestinii) daca mai adunam ca exista atei ( sa nu crezi in Dumnezeu e pacat mare care nu se iarta niciodata) si ca sunt multe rautati si nu ii slujesc lui Dumnezeu = nimic din partea lui Dumnezeu. Iisus a facut minuni si oamenii nu au crezut si era Fiul lui Dumnezeu.Acuma aca s ar intampla s ar zice ca e "fenomen al naturii". Tu cum crezi ca se simte Dumnezeu cand e atata rautate in lume? ai vrea sa te pupe pe frunte? Egvcvcxvxcvxvx

Răspunde

Raportează

Evaluează

Iti dai seama ca nu o scoti la capat cu unu ca ala, la ce iti mai bati capul? .

Răspunde

Raportează

Evaluează

Ii mai testez cateodata sa vad ce mai inventeaza. Eu ma distrez cand le citesc aberatiile

Răspunde

Raportează

Evaluează

@casian_6565: Te felicit pentru apărarea credinţei dar cum poţi să spui că necredinţa în Dumnezeu e un păcat care nu se iartă niciodată? Este păcat mare într-adevăr, dar se iartă şi acesta dacă omul face pocăinţă în viaţa pământească. Un ateu poate fi iertat dacă face pocăinţă de păcatul ateismului ca de orice alt păcat. Sunt atâţia foşti atei care au făcut pocăinţă de acest păcat şi au devenit buni creştini.

Răspunde

Raportează

Evaluează

@sublime89: Realităţile invizibile şi imateriale nu sunt mai puţin adevărate decât cele vizibile şi materiale. Nu există doar lumea aceasta materială, nu există doar ceea ce se poate observa şi măsura.
Sunt foarte multe argumente şi dovezi că există Dumnezeu şi viaţa veşnică de dincolo de moarte (atât argumente raţionale, cât şi foarte multe fapte supranaturale, miracole).

Cunoaştem existenţa lui Dumnezeu prin deducţie (raţiune) şi prin Revelaţie, iar nu prin evidenţă (prin vedere directă) din patru motive complementare (care se completează reciproc):
a) Dacă am avea evidenţa existenţei lui Dumnezeu, adică dacă am cunoaşte existenţa sa în mod nemijlocit (prin vedere) atunci n-ar mai avea nicio valoare credinţa. Dacă ar dori, Dumnezeu ar putea pur şi simplu să apară în faţa întregii lumi pentru a demonstra că El există. Însă, dacă ar face acest lucru, credinţa nu ar mai avea nicio valoare. Isus i-a zis lui Toma : „Toma, pentru că M-ai văzut, ai crezut. Ferice de cei ce n-au văzut, şi au crezut." (In. 20, 29). La fel ca şi credinţa oricărui om, şi credinţa apostolilor a fost pusă la încercare, mai ales prin jertfa de pe cruce a Domnului Isus Cristos. Apostolii nu au văzut toată plinătatea Dumnezeirii lui Isus Cristos decât după înviere, când Isus Cristos le-a apărut cu trup glorificat, trup de slavă, iar trei dintre ei (Petru, Iacob şi Ioan) au văzut un crâmpei din slava Dumnezeirii lui şi mai înainte de pătimire şi înviere, şi anume în momentul schimbării la faţă a Domnului Isus Cristos, pe muntele Tabor.
Credinţa este o condiţie necesară pentru mântuire, dar, pe lângă credinţă, este necesară şi urmarea Domnului Isus Cristos şi a cuvintelor sale, după cum veţi vedea pe parcursul acestui text.

b) Noi avem duh şi trup, dar Dumnezeu nu are trup, el este doar Duh. Deci, pentru că avem şi trup, nu-l putem vedea în viaţa pământească pe Dumnezeu, care este Duh pur, deci este imaterial. Dumnezeu i-a vorbit lui Moise pe muntele Horeb din mijlocul unui arbust care ardea fără să se consume. Când Moise a cerut să-i vadă faţa, Dumnezeu i-a zis: „Faţa Mea însă nu vei putea s-o vezi, că nu poate vedea omul faţa Mea şi să trăiască."(Ex. 33, 20).

c) Dumnezeu este perfect şi acesta e încă un motiv pentru care nu-l putem cunoaşte în profunzime, nici nu-l putem înţelege cu mintea noastră mărginită.
Deşi s-a revelat, pe de altă parte Dumnezeu rămâne ascuns, tainic, de nepătruns în profunzimea esenţei sale. Evagrie din Pont spunea: „Dumnezeu nu poate fi cuprins de mintea umană; dacă ar fi cuprins, n-ar mai fi Dumnezeu." Blaise Pascal spune despre Dumnezeu că se descoperă, dar nu în mod evident: pe de o parte se descoperă, dar pe de altă parte rămâne ascuns, „Deus absconditus" („Dumnezeu ascuns" sau „Dumnezeu tainic"). Atributul „ascuns" sau „tainic" se referă atât la faptul că nu-l putem vedea pe Dumnezeu, cât şi la faptul că nu-l putem înţelege în esenţa sa cu mintea noastră mărginită. În legătură cu acest aspect, iată un fragment din cartea Cugetări, scrisă de marele matematician, fizician şi filosof francez Blaise Pascal: „Şi astfel voind să apară clar în ochii celor ce-l caută din toată inima lor şi să rămână ascuns celor ce fug cât pot de el, a moderat cunoaşterea sa, în aşa fel că a dat semne evidente despre sine celor ce umblă pe căile lui şi semne confuze celor ce nu-l caută deloc. Lucrurile sunt destul de clare pentru cei ce doresc să vadă şi destul de obscure pentru cei ce fac contrariul. Ceea ce se vede în lume nu arată nici o lipsă totală, nici o prezenţă evidentă a Divinităţii, ci prezenţa unui Dumnezeu care se ascunde : totul poartă acest caracter. Dacă niciodată n-ar fi apărut nimic despre Dumnezeu, această lipsă veşnică ar fi echivocă şi ar putea tot aşa de bine să se refere la absenţa oricărei Divinităţi ca şi la nevrednicia oamenilor de a-l cunoaşte. Dar faptul că el apare uneori şi nu totdeauna alungă echivocul. O singură dată dacă apare, el există pentru vecie. De aici nu se poate trage altă concluzie decât că există un Dumnezeu. Dacă n-ar exista locuri neclare, omul nu şi-ar da seama de slăbiciunea sa. Dacă n-ar exista deloc lumină, omul n-ar nădăjdui niciun remediu. Astfel, nu este numai drept, ci şi de folos pentru noi ca Dumnezeu să fie în parte ascuns şi în parte descoperit, deoarece este tot atât de periculos pentru om de a cunoaşte pe Dumnezeu fără a cunoaşte propria sa mizerie ca şi de a cunoaşte mizeria sa fără a cunoaşte pe Dumnezeu." (Blaise Pascal, Cugetări, Editura Ştiinţifică, Bucureşti 1992, pp. 394 - 395)
În legătură cu faptul că nu-l putem înţelege pe Dumnezeu cu mintea noastră mărginită, în Biblie este scris : „Căci gândurile Mele nu sunt gândurile voastre, şi căile voastre nu sunt căile Mele, zice Domnul. Ci cât sunt de sus cerurile faţă de pământ, atât sunt de sus căile Mele faţă de căile voastre şi gândurile Mele faţă de gândurile voastre." (Isaia 55, 8 – 9)

d) Dumnezeu vrea să ne iubim şi să ne ajutăm, de aceea în drumul spre el vrea să avem nevoie unii de alţii.

Recomand şi următorul blog foarte interesant:

http://www.cezar-iasi.blogspot.ro
De pe acest blog recomand, în primul rând, articolul cu titlul Argumente şi dovezi ale existenţei lui Dumnezeu şi a vieţii veşnice de dincolo de moarte (articolul cel mai amplu, din partea de jos a blogului). În afară de acesta, blogul conţine: înregistrări video cu miracole, videoclipuri, legături cu numeroase site-uri foarte interesante, posturi TV şi radio on line, cărţi care pot fi citite direct pe internet (fără a necesita descărcare în calculator), articole foarte interesante, etc. Îţi recomand să intri pe blog, să-l studiezi şi să-l trimiţi mai departe, ca să folosească şi altora.

Răspunde

Raportează

Evaluează

1) Revelaţia naturală
În primul rând Dumnezeu a revelat existenţa sa şi a vieţii veşnice de dincolo de moarte. Cuvântul revelaţie provine din expresia latină „retro velum dare", adică „a da vălul la o parte", „a descoperi". Sunt două feluri principale de Revelaţie : Revelaţia naturală (Dumnezeu arată oamenilor existenţa sa prin intermediul creaţiei) şi Revelaţia supranaturală (pentru că Dumnezeu a descoperit oamenilor existenţa sa prin intermediul profeţilor, prin Fiul său, Domnul Isus Cristos, precum şi prin multe fapte şi intervenţii minunate, supranaturale). Revelaţia este un dar al lui Dumnezeu, o iniţiativă liberă a lui, care a venit în întâmpinarea oamenilor, s-a pus în contact cu ei, a dialogat cu ei şi le-a arătat mijloacele necesare pentru a ajunge la mântuire. Scopul suprem pe care trebuie să-l avem în viaţă este mântuirea, fericirea veşnică, iar pentru a ajunge la aceasta trebuie să ne pregătim în viaţa pământească.
Referindu-se la Revelaţia naturală şi la Revelaţia supranaturală, Galileo Galilei spunea că cele două izvoare („Cartea naturii" şi Cartea Scripturii) provin, amândouă, de la Dumnezeu, deci nu pot fi în conflict.
Revelaţia naturală este revelaţia lui Dumnezeu prin intermediul operelor creaţiei. Universul este ca o mare carte deschisă care vorbeşte despre Dumnezeu. Fiinţele acestei lumi reflectă, mai mult sau mai puţin, perfecţiunile lui Dumnezeu. În creaţie, Dumnezeu oferă oamenilor o neîntreruptă mărturie despre el însuşi, iar oamenii au posibilitatea ca, pornind de la creaţie, să-şi dea seama de existenţa Creatorului. Sfânta Scriptură şi Sfinţii Părinţi ai Bisericii (marii teologi creştini) arată că operele creaţiei sunt ca o primă manifestare a lui Dumnezeu faţă de oameni, o mărturie permanentă a lui Dumnezeu faţă de omenire.
Jacques Loew a devenit credincios practicant la vârsta de 20 de ani, după ce a fost cuprins de uimire văzând regularitatea cristalelor de zăpadă. Mai târziu, ca preot muncitor la Marsilia, a făcut un apostolat rodnic printre docherii din port, învăţându-i să privească cerul prin telescop sau picioruşul unei albine la microscop.
Şi splendoarea unei flori, a unui apus sau a unui răsărit sunt semne ale existenţei lui Dumnezeu. Psalmistul scrie: „Mare este Domnul în Sion şi până-ntr-un fir de iarbă pe pământ." (Ps. 124, 4) Iar filosoful Kant spunea: „Două lucruri mă fascinează în mod deosebit: cerul înstelat deasupra mea şi legea morală din mine."
Toată creaţia arată existenţa lui Dumnezeu, atât macrocosmosul, cât şi microcosmosul. De exemplu, prin observaţia făcută la microscop, văzând câtă complexitate şi ordine există în celule şi molecule, ne putem da seama de existenţa lui Dumnezeu, Creatorul.
În limba engleză există o expresie, intelligent design, aceasta însemnând că privind natura şi universul ne putem da seama de designul inteligent al creaţiei, care arată că există Dumnezeu, Creatorul. Acest design inteligent se observă atât în macrocosmos, cât şi într-o moleculă la microscop. Fizica, chimia, matematica şi teologia sunt într-o legătură armonioasă. Atât în macrocosmos cât şi în microcosmos există legi fizice, legi chimice şi regularităţi geometrice. În occident există chiar disciplina de studiu matematică teologică. Totuşi, acest design inteligent nu înseamnă lipsa necazurilor în lume, deoarece creaţia lui Dumnezeu nu e statică, ci e în devenire, „în mers", deci poate avea şi posibilitatea de a cădea. Dar despre aceasta voi vorbi mai pe larg pe parcursul textului, mai ales în capitolul intitulat Despre cauzele necazurilor din lume.
Apoi, să ne gândim la om : omul este coroana creaţiei văzute. Este imposibil ca omul să fi apărut pe pământ din întâmplare. Întâmplarea este „oarbă", deci nu putea face să apară fiinţe complexe şi mai ales fiinţe raţionale (cu gândire şi conştiinţă). În acest sens, Montesquieu spunea: „Fatalitatea oarbă care ar fi creat fiinţe raţionale este cea mai mare absurditate." În privinţa creării condiţiilor favorabile vieţii în general şi omului în special, amintesc argumentul teleologic, prin care ne dăm seama de existenţa lui Dumnezeu din ordinea şi designul inteligent al creaţiei. Acest argument este exprimat şi în forma principiului antropic, care susţine că mărimile constante universale sunt proiectate în mod special de Dumnezeu pentru a permite ca viaţa umană să existe. Mărimile constante universale şi elementele favorabile vieţii omului sunt indicii ale proiectării inteligente. De exemplu, dacă pământul s-ar situa la numai câteva sute de kilometri mai aproape sau mai departe de soare, nu ar putea să aibă viaţă pe el. Dacă elementele din atmosfera terestră ar avea proporţii diferite cu numai câteva procente, orice vieţuitoare de pe pământ ar muri. Se observă, deci, că mărimile constante universale au fost proiectate în aşa fel încât să fie favorabile existenţei vieţii în general şi omului în mod special.
Un alt exemplu în această privinţă este despre big bang şi e dat de profesorul de fizică Walter Thirring, care scrie în cartea sa, Kosmiche Impresionen. Gottes Spuren in den Naturgesetzen (Impresii cosmice. Urmele lui Dumnezeu în legile naturii, Viena, 2004, pp. 48 – 49) : „Dacă explozia primordială ar fi fost prea slabă şi dacă totul s-ar fi năruit din nou, atunci nu am mai exista. Dacă ar fi fost prea puternică, atunci s-ar fi rarefiat totul prea repede şi nici în acest caz nu am fi existat." El compară începutul lumii cu startul unei rachete pentru a aduce un satelit în orbita circumterestră: „Dacă se ia prea puţin carburant, se prăbuşeşte imediat din nou. Dacă se ia prea mult, scapă în univers". Însă, adaugă el, la explozia primordială condiţiile „exactităţii ţelului" primelor momente erau incomparabil mai mari decât la startul unei rachete pentru a aduce un satelit în orbita circumterestră. Precizia acestui fapt, care s-a petrecut în fracţiuni de fracţiuni ale primelor secunde, este într-o asemenea măsură „dincolo de capacitatea de închipuire umană", spune profesorul Thirring, încât exclamă: „Că asta a avut loc din întâmplare este o idee absurdă!" (ibidem, p. 49).
Ateismul nu are nicio bază. Faptul că nu-l putem vedea pe Dumnezeu nu înseamnă că el nu există. Nu este niciun argument şi nicio dovadă că Dumnezeu nu există, dar sunt foarte multe argumente şi dovezi că există.
Iată un exemplu despre absurditatea ateismului: Ateismul poate fi definit ca o credinţă că nu a fost nimic şi nimic nu s-a întâmplat nimicului şi apoi acel nimic a explodat fără nicio raţiune, creând totul, şi apoi o serie de nimicuri s-au aranjat magic replicându-se pe ele până au ajuns dinozauri.
Nu e absurd să credem că Dumnezeu a creat universul din nimic, dar e absurd să credem că nimicul s-ar fi transformat singur în existenţă. Big bangul trebuia să fie cauzat, nu putea avea loc de la sine. Chiar dacă a existat o evoluţie sau nu, toate trebuie să aibă un început, iar acest început nu putea apărea din nimic fără intervenţia lui Dumnezeu. Mergând cu gândul pe firul cauzelor secundare, ajungem la Cauza primă, Cauza principală, Cauza tuturor cauzelor, necauzată la rândul ei : Dumnezeu, Fiinţa supremă care nu are început, există din veşnicie şi a creat universul din nimic. Acesta este argumentul cosmologic, prin care ne dăm seama de existenţa lui Dumnezeu din creaţia universului. Dumnezeu, care este dincolo de timp, pur şi simplu ESTE (în sensul deplin al cuvântului), a intrat în timpul nostru şi s-a revelat prezentându-se astfel: „Eu sunt Cel care sunt." (Ex. 3, 14) Noi nu putem să înţelegem existenţa lui Dumnezeu din veşnicie (faptul că nu are început), pentru că avem gândire mărginită.

Răspunde

Raportează

Evaluează

(Continuare): Ideea că ştiinţa ar fi în conflict cu religia e o prejudecată vehiculată de comunişti, ca şi prejudecata că religia ar spune „crede şi nu cerceta." Acest dicton nu este din Biblie, iar Biserica nu subscrie acestui dicton.
Mai ales în ultimii ani s-au publicat multe cărţi despre armonia, complementaritatea dintre ştiinţă şi religie. De asemenea, foarte mulţi intelectuali şi oameni de ştiinţă sunt credincioşi.

Numai ştiinţa superficială sau ideologia pozitivistă intră în conflict cu religia, dar ştiinţa adâncă îl conduce pe om spre religie, spre Dumnezeu, aşa cum spunea şi filosoful Francis Bacon : „Puţina gustare a ştiinţei poate duce la ateism, dar adâncirea ştiinţei îl aduce pe om la Dumnezeu. "
Doar ideologia pozitivistă este materialistă, nicidecum ştiinţa însăşi. Pozitivismul e doar un curent ideologic minor, nu este ştiinţă.

Religia şi ştiinţa nu sunt contradictorii, ci complementare (se completează). Ştiinţa ne învaţă despre creaţie, iar religia ne învaţă despre Creator. Pierre Teilhard de Chardin spunea că „Religia şi Ştiinţa sunt cele două feţe ori faze conjugate ale unui act complet de cunoaştere."

Ateismul este o ideologie falsă care a parazitat un timp ştiinţa, aşa cum spunea şi marele savant român Nicolae Paulescu. Religia nu e absurdă, dar ateismul e absurd, deoarece face afirmaţii nu numai neverificabile, ci false. Există şi o carte intitulată "Nu am destulă credinţă ca să fiu ateu."
O recenzie a acestei cărţi poate fi citită şi pe internet, accesând linkul următor:
http://www.stiri.resursecrestine.ro/......a-fiu-ateu

Iată un exemplu despre absurditatea ateismului: „Ateismul poate fi definit ca o credinţă că nu a fost nimic şi nimic nu s-a întâmplat nimicului şi apoi acel nimic a explodat fără nicio raţiune, creând totul, şi apoi o serie de nimicuri s-au aranjat magic replicându-se pe ele până au ajuns dinozauri.".

Un articol de pe site-ul doxologia, care arată că e imposibil ca nimicul să fi creat totul:
http://www.doxologia.ro/......crea-totul

Întreg universul e ca o carte care vorbeşte despre Dumnezeu, aşa cum spunea şi Galileo Galilei: referindu-se la Revelaţia naturală şi la Revelaţia supranaturală, Galileo Galilei spunea că cele două izvoare („Cartea naturii" şi Cartea Scripturii) provin, amândouă, de la Dumnezeu, deci nu pot fi în conflict. Psalmistul scrie: „Mare este Domnul în Sion şi până-ntr-un fir de iarbă pe pământ."(Ps. 124, 4) Iar Kant spunea: „Două lucruri mă uimesc în mod deosebit: cerul înstelat deasupra mea şi legea morală din mine."

Un articol foarte interesant, intitulat "Ştiinţa şi credinţa răspund la aceleaşi întrebări, dar din unghiuri diferite":
http://www.catholica.ro/......-diferite/

Nu e absurd să credem că Dumnezeu a creat universul din nimic, dar e absurd să credem că nimicul s-ar fi transformat singur în existenţă. Indiferent dacă a existat o evoluţie sau nu, toate trebuie să aibă un început, iar acest început nu putea apărea din nimic fără intervenţia lui Dumnezeu. Mergând cu gândul pe firul cauzelor secundare, ajungem la Cauza primă şi principală necauzată la rândul ei, Cauza tuturor cauzelor, Dumnezeu, Fiinţa Supremă care există din veşnicie şi a creat universul din nimic. El, care nu este cuprins de timp, pur şi simplu Este (în sensul deplin al cuvântului), a intrat în timpul nostru şi s-a revelat prezentându-se astfel: „Eu sunt Cel care sunt." (Ex. 3, 14) Noi nu putem să înţelegem faptul că Dumnezeu nu are început, pentru că avem gândire mărginită. Evagrie din Pont spunea: „Un dumnezeu care ar putea fi cuprins de mintea umană, n-ar fi Dumnezeu." Şi savantul Blaise Pascal spune despre Dumnezeu că deşi s-a revelat, pe de altă parte Dumnezeu ne rămâne ascuns ("Deus absconditus" – "Dumnezeu ascuns sau tainic"), inefabil, tainic în profunzimea esenţei sale.
În plus, universul are un Logos, o raţionalitate în structura lui, ceea ce ne arată că este creat de Fiinţa Supremă Raţională, Dumnezeu.

Domeniul ştiinţei se reduce doar la ceea ce se poate observa şi măsura, dar realităţile imateriale şi invizibile sunt mult mai adânci. Ştiinţa şi religia sunt complementare (se completează). Ştiinţa ne învaţă despre creaţie, iar religia ne învaţă despre Creator. Niciodată omul nu ar putea răspunde decât (cel mult) la întrebarea CUM a evoluat universul după momentul zero al creaţiei, dar nu ar putea răspunde niciodată la întrebarea DE CE există universul în loc de nimic, nici nu ar putea descoperi rostul universului. Aceste întrebări depăşesc orice minte umană, iar Dumnezeu ne-a dat răspunsurile prin Revelaţie.

Existenţa omului care e fiinţă cu raţiune (cu gândire) e un argument că nu a aparut din întâmplare ci e creat de Dumnezeu. Întamplarea nu putea face să apară fiinţe cu raţiune, deci Dumnezeu, suprema Fiinţă raţională, există şi ne-a creat după chipul său. În acest sens Montesquieu spunea: "Fatalitatea oarbă care ar fi creat fiinţe raţionale este cea mai mare absurditate". Se referă la faptul ca întamplarea nu putea face să apară fiinţe cu raţiune, deci Dumnezeu, suprema Fiinţă raţională, există şi ne-a creat după chipul său. Chiar dacă a existat o evoluţie, aceasta a fost dirijată (condusă) de Dumnezeu spre apariţia omului (teoria evoluţionismului teist sau dirijat). De asemenea, ştiinţa modernă a dovedit că fenomenele din lume se află într-o strânsă interdependenţă şi determinare, ceea ce arată că există Dumnezeu, Fiinţa inteligentă supremă care a proiectat şi creat universul.

Întamplarea nu putea face să apară fiinţe cu raţiune, deci Dumnezeu, suprema Fiinţă raţională, există şi ne-a creat după chipul său. În acest sens Montesquieu spunea: "Fatalitatea oarbă care ar fi creat fiinţe raţionale este cea mai mare absurditate". Chiar dacă a existat o evoluţie, aceasta a fost dirijată (condusă) de Dumnezeu spre apariţia omului (e teoria evoluţionismului teist sau dirijat). De asemenea, ştiinţa modernă a dovedit că fenomenele din lume se află într-o strânsă interdependenţă şi determinare, ceea ce arată că există Dumnezeu, Fiinţa inteligentă supremă care a proiectat şi creat universul.

Vechii greci au numit universul cosmos, care înseamnă podoabă, ordine; aceste atribute nu pot fi cauzate de întâmplare, deoarece ştiinţa modernă a dovedit că fenomenele din lume se află într-o strânsă interdependenţă şi determinare, ceea ce arată că există Dumnezeu, Fiinţa inteligentă supremă care a proiectat şi creat universul. Nimeni nu poate susţine că ar putea exista un calculator electronic fără o inteligenţă umană care să-l fi proiectat şi construit. Tot la fel, nu ar putea exista creierul omenesc cu treisprezece miliarde de piese (neuroni), fiecare având funcţia ei precisă, mai complicat decât orice calculator electronic, dacă nu ar exista un Creator inteligent suprem care să-l fi proiectat şi creat.

Ilustrul savant sovietic A. I. Oparin a considerat teoria hazardului (întâmplării) ca fiind depăşită şi sterilă. El scria deja în 1964: "Progresele enorme ale ştiinţelor naturii au permis să se obţină convingerea că apariţia vieţii pe pământ nu a fost "o întâmplare fericită", aşa cum s-a crezut mai înainte.Asta ar însemna să amesteci la întâmplare matriţele dintr-o tipografie, reprezentând 28 de litere, sperând că, din întâmplare, ele se vor aranja şi vor da la iveală cutare sau cutare poezie pe care noi o cunoaştem." Iar scriitorul francez Léon Bloy numea hazardul (întâmplarea) "dumnezeul imbecililor", vrând să spună prin aceasta că este imposibil şi absurd ca universul şi viaţa să fi apărut din întâmplare.

Teoria care a încercat să explice formarea lumii prin hazard (întâmplare) este considrată astăzi perimată, derizorie, chiar de savanţii de orientare materialistă.

Scriitorul francez André Frossard a fost mai întâi ateu, apoi a devenit creştin şi a scris cartea „Dumnezeu există, eu l-am întâlnit" şi cartea „Întrebări despre Dumnezeu" (în carte dă şi răspunsurile la acele întrebări). Cărţile sunt traduse în limba română şi le recomand.
Un alt exemplu de ateu care a devenit creştin este scriitorul Paul Claudel. Şi exemplele pot continua.

Psihologul Carl Gustav Jung spunea că e sigur de existenţa lui Dumnezeu, nu doar crede: „Eu nu cred, eu sunt sigur că există Dumnezeu."

Karl Linne, mare savant suedez, primul care a stabilit sistematizarea botanică, spunea: „Din papilele limbii unui ateu, eu voi dovedi existenţa lui Dumnezeu. "

Ateismul atribuie universului proprietăţi fizice care nu pot fi deduse din experienţă şi pe care ştiinţele experimentale le-au arătat recent ca fiind false: neînceputul, neevoluţia, neconsumabilitatea sau neîmbătrânirea. Filosoful francez Claude Tresmontant susţine că "ateismul este de negândit, dacă se ţine cont de datele experimentale obiective care se observă astăzi graţie ştiinţelor experimentale. Ateismul este incompatibil cu realitatea evoluţiei cosmice, fizice şi biologice. Din cauza opţiunii sale ontologice preliminare, ateismul modern, la fel ca şi păgânismul antic, este obligat să atribuie universului proprietăţi fizice care nu pot fi deduse din experienţă şi pe care ştiinţele experimentale le-au arătat acum ca fiind false: neînceputul, neevoluţia, neconsumabilitatea sau neîmbătrânirea. Ateismul modern, exact ca şi păgânismul antic, pentru a putea subzista este constrâns să deducă din propria afirmare iniţială proprietăţi fizice nu numai neverificabile, ci false. Este constrâns să deducă o fizică dintr-o metafizică preliminară pusă a priori: ceea ce reprezintă culmea ghinionului pentru o filozofie care se pretinde ştiinţifică, exemplu marxismul."

Fizicianul german Max Planck, creatorul teoriei quantelor, laureat al Premiului Nobel, scrie că lumea sensibilă nu este singura care există şi că ştiinţa intuieşte şi recunoaşte realitatea superioară, metafizică, care scapă experimentului empiric: „Tot ceea ce vrem să spunem este că lumea sensibilă nu este singura care există, ci mai există şi o altă realitate superioară, inaccesibilă experimentului empiric, dar pe care ştiinţa o intuieşte şi o recunoaşte. Cunoaşterea ştiinţifică a lumii îl pune pe savant să cerceteze şi să descopere aceste structuri adânci ale existenţei." (Max Planck, "L’image du monde dans la physique moderne", Ed. Gonthier, Zurich 1949, p. 67)

Max Planck mai scrie: "Oricât de profund am ajunge cu cercetările, nu găsim nici o contradicţie între religie şi ştiinţă, ci dimpotrivă, o concordanţă esenţială. Religia şi ştiinţa nu se exclud, cum cred unii, ci se completează." (Max Planck, ibidem.)

Răspunde

Raportează

Evaluează

Recomand şi o serie de articole cu titlul „Douăzeci de argumente pentru existenţa lui Dumnezeu", care pot fi citite în revista Lumea Catholică, inclusiv pe internet, accesând linkul următor:
http://www.lumea.catholica.ro/......-dumnezeu/

Răspunde

Raportează

Evaluează

(Continuare) Blaise Pascal a fost un om de ştiinţă şi filosof profund credincios. Pentru atei, pentru cei care nu-s convinşi sau nu acceptă argumentele existenţei lui Dumnezeu şi pentru cei care nu s-au hotărât să urmeze cuvintele lui Dumnezeu, el a scris celebrul său „pariu", care, pe scurt, poate fi redat astfel: „Dacă Dumnezeu nu există dar ai crezut în el şi l-ai urmat, nu ai pierdut nimic. Dar dacă Dumnezeu există şi nu ai crezut în el şi nu l-ai urmat, atunci ai pierdut totul." Iată un fragment din cartea „Cugetări", referitor la acest „pariu": „Să punem în cumpănă câştigul sau pierderea în caz că aţi lua partea credinţei că Dumnezeu există. Dacă câştigaţi, câştigaţi tot; dacă pierdeţi, nu pierdeţi nimic. Deci, pariaţi că există; faceţi-o fără şovăire." (Blaise Pascal, „Cugetări", Editura Ştiinţifică, Bucureşti 1992, p. 328) Recomand intreaga carte „Cugetari" a lui Blaise Pascal. Este foarte interesanta. Deci, chiar şi cei care nu-s convinşi de existenţa lui Dumnezeu şi a vieţii veşnice de dincolo, totuşi ar trebui să creadă, să facă pocăinţă de păcate şi să urmeze cuvintele Domnului Isus Cristos măcar pentru un singur motiv: pentru a ajunge la fericirea veşnică, nu la suferinţa veşnică. Existenţa iadului este un adevăr revelat de Dumnezeu şi nu e o răzbunare a lui, ci este consecinţa dreptăţii sale.

În Psalmul 13, 1 este scris: „Zis-a cel nebun în inima sa: "Nu este Dumnezeu".", adică a afirma sau a crede că nu există Dumnezeu este o absurditate. Un ateu nu are nicio justificare pentru necredinţa sa chiar dacă nu ar avea nicio informaţie religioasă, deoarece existenţa lui Dumnezeu se poate deduce chiar numai din creaţie (chiar fără revelaţia supranaturală), după cum spune şi psalmistul: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria." (Psalm 18, 1) precum şi Sfântul Apostol Pavel în scrisoarea către romani: „În adevăr, însuşirile nevăzute ale Lui, puterea Lui veşnică şi Dumnezeirea Lui, se vad lămurit, de la facerea lumii, când te uiţi cu băgare de seamă la ele în lucrurile făcute de El. Aşa că [necredincioşii] nu se pot dezvinovăţi." (la Judecată necredincioşii nu se vor putea scuza că n-au ştiut.) (Romani 1, 20). Un ateu poate fi iertat dacă face pocăinţă în viaţa pământească pentru păcatul ateismului, ca şi pentru orice alt păcat.
Pornind de la versetele amintite, într-un cântec creştin se aclamă astfel: „Întregul univers pe Dumnezeu îl preamăreşte, / Întregul univers despre slava lui vorbeşte."

Despre ignoranţa ateilor şi a celor indiferenţi faţă de Dumnezeu, savantul Blaise Pascal scria: „Această superficialitate, într-o chestiune în care este vorba de ei înşişi, de veşnicia lor, de fiinţa lor, mă irită mai mult decât mă înduioşează; mă uimeşte şi mă înspăimântă. E un monstru pentru mine. În zadar se îndepărtează ei cu gândul de la veşnicia care îi aşteaptă, căci nu o pot nimici negândindu-se la ea. Cel care se îndoieşte şi care nu cercetează este totodată şi nedrept şi foarte nenorocit. Iar dacă, în această stare, el este liniştit şi satisfăcut, dacă se făleşte cu ea şi dacă se arată mândru, dacă din ea face subiect al bucuriei şi al deşertăciunii sale, n-am termeni să calific o atât de extravagantă creatură. Unde se pot căpăta asemenea simţăminte? Ce motiv de bucurie găseşte cineva în a nu mai aştepta decât mizerii fără sfârşit? Ce motiv de vanitate de a te crede în întunecimi de nepătruns şi cum este posibil un astfel de raţionament la un om cu judecată? Şederea aceasta liniştită în ignoranţă este un lucru monstruos a cărui extravaganţă şi stupiditate trebuie arătată celor care îşi petrec astfel viaţa, pentru a-i face să-şi dea seama de ce se petrece în ei înşişi şi pentru a-i ruşina prin arătarea nebuniei lor. Există oameni indiferenţi faţă de ruina fiinţei lor şi de pericolul unei eternităţi de mizerie. Această poziţie a lor mi se pare nefirească, deşi faţă de celelalte lucruri ei iau cu totul altă atitudine: se tem până şi de cele mai mici dintre ele, le prevăd, le simt." (Blaise Pascal, Cugetări, Editura Ştiinţifică, Bucureşti 1992, p. 297). Recomand întreaga carte Cugetări scrisă de Blaise Pascal. E foarte interesantă.

Duane T. Gish, biochimist, spunea în legătură cu genomul (codul genetic) uman: „Pe măsură ce acumulăm toate aceste informaţii despre genomul uman, descoperim că ele dezvăluie complexitatea şi interdependenţa acestui material. El arată că la origine stă intervenţia unui Creator inteligent." De asemenea, raportul echipei care a realizat analiza completă şi harta genetică a omului arată că întâmplarea nu putea produce o structură atât de complexă şi perfectă precum structura genetică.

Filosoful Claude Tresmontant susţine că „ateismul este de negândit, dacă se ţine cont de datele obiective care se observă astăzi graţie ştiinţelor experimentale. Ateismul este incompatibil cu realitatea evoluţiei cosmice, fizice şi biologice."

Savantul român Nicolae Constantin Paulescu, care a descoperit insulina, a scris şi cartea Fiziologie filosofică. Noţiunile de suflet şi Dumnezeu în fiziologie. Redau câteva fragmente foarte interesante din carte:
„Demonstraţia existenţei unei cauze primare a vieţii, imateriale, unice şi înţelepte, este termenul sublim la care ne conduce fiziologia. Această cauză primară este Dumnezeu. Prin urmare, omul de ştiinţă nu se poate mulţumi să spună: «cred în Dumnezeu», ci trebuie să afirme : «ştiu că Dumnezeu este.»" (Nicolae C. Paulescu, Fiziologie filosofică. Noţiunile de suflet şi Dumnezeu în fiziologie, Ed. Anastasia, Bucureşti 1999, p. 115). „În ceea ce mă priveşte, afirm sus şi tare că sunt tot aşa de sigur de existenţa sufletului ca de orice adevăr bine stabilit de ştiinţa experimentală. Şi această siguranţă nu este o simplă credinţă, ci o convingere profundă, dobândită în mod ştiinţific." (Nicolae Constantin Paulescu, Fiziologie filosofică. Noţiunile de suflet şi Dumnezeu în fiziologie, Ed. Anastasia, Bucureşti 1999, p. 110).

Nicolae C. Paulescu scrie că ateismul este un parazit care paralizează ştiinţa şi îi împiedică progresul: „Astăzi, o mişcare de reacţie împotriva încălcărilor pe care materialismul şi corolarul său, ateismul, le săvârşesc asupra domeniului ştiinţei, începe să se producă pretutindeni, în Franţa şi mai ales în Germania. Să sperăm, prin urmare, că în curând ştiinţa va ajunge să scape de acest parazit (ateismul), care nu numai că o compromite, dar o şi paralizează, împiedicându-i progresul."(Nicolae Constantin Paulescu, Fiziologie filosofică. Noţiunile de suflet şi Dumnezeu în fiziologie, Ed. Anastasia, Bucureşti 1999, p. 112). Materialismul este teoria greşită care afirmă că există numai materia. Teoria materialistă este combătută şi criticată de Blaise Pascal, de Max Planck, de Nicolae Constantin Paulescu şi de mulţi alţi savanţi.

Nicolae C. Paulescu scrie mai departe că: „Ideea de Dumnezeu este o noţiune fundamentală, fără de care ştiinţa cade în absurd. Materialismul ateu a năpădit societatea modernă, care l-a primit orbeşte tocmai pentru că el s-a dat drept expresia ştiinţei, drept rezultatul sau sinteza celor mai recente descoperiri ale ei. El s-a servit de prestigiul ştiinţei - deşi, ca sistem, este însăşi negaţia acesteia - ca să impună mulţimii semi-savanţilor, incapabili să-i priceapă ipocrizia. Prin ei, s-a introdus în şcoli (unde, în mod laş, a exploatat şi exploatează candoarea şi naivitatea copiilor sau a tinerilor neexperimentaţi, care nu au nici cunoştinţe suficiente, nici spirit critic destul de dezvoltat pentru a deosebi minciuna de adevăr) şi a otrăvit astfel, cu doctrinele sale răufăcătoare, mai multe generaţii. Ca orice eroare, materialismul înseamnă ignoranţă - fie prin lipsa de cultură, fie prin lipsa de inteligenţă, fie prin caracterul pătimaş. La şaptesprezece ani, eram materialist pentru că nu aveam decât o sumă foarte restrânsă de cunoştinţe asupra naturii; pentru că raţiunea mea nu era încă dezvoltată, aşa că, neavând spirit critic, credeam tot ce auzeam şi citeam; pentru că mă lăsam prins în cursa perfidei afirmaţii că oamenii de ştiinţă sunt toţi materialişti. Ei bine, dacă de atunci nu aş fi dobândit, printr-un studiu continuu, noi cunoştinţe asupra naturii brute şi asupra fiinţelor vieţuitoare, sau dacă, din nenorocire, facultăţile mele intelectuale ar fi rămas în acel stadiu infantil, sau dacă nu aş fi constatat că adevăraţii savanţi resping sistemul materialist, atunci aş fi şi astăzi o victimă a acestei doctrine."(Nicolae C. Paulescu, Fiziologie filosofică. Noţiunile de suflet şi Dumnezeu în fiziologie, Ed. Anastasia, Bucureşti 1999, pp. 119 - 120).

Enrique Hernández, cercetător şi profesor la Catedra de Fizică şi Chimie Teoretică din cadrul Universităţii Naţionale Autonome din Mexic spunea: „Între cunoştinţele despre Creator şi cele despre creaţie există o strânsă legătură."

În Biblie Dumnezeu spune prin profetul Ieremia: „Mă veţi căuta, şi Mă veţi găsi, dacă Mă veţi căuta cu toată inima." (Ier. 29, 13) Deci Dumnezeu se lasă găsit dacă îl căutăm cu adevărat, „cu toată inima".

După cum am arătat, Blaise Pascal a fost un om de ştiinţă şi filosof profund credincios. Pentru atei, pentru cei care nu-s convinşi sau nu acceptă argumentele existenţei lui Dumnezeu şi pentru cei care nu s-au decis, el a scris celebrul său „pariu", care, pe scurt, poate fi redat astfel: „Dacă Dumnezeu nu există dar ai crezut în el şi l-ai urmat, nu ai pierdut nimic. Dar dacă Dumnezeu există şi nu ai crezut în el şi nu l-ai urmat, atunci ai pierdut totul." Iată un fragment din cartea Cugetări, referitor la acest „pariu": „Să punem în cumpănă câştigul sau pierderea în caz că aţi lua partea credinţei că Dumnezeu există. Dacă câştigaţi, câştigaţi tot; dacă pierdeţi, nu pierdeţi nimic. Deci, pariaţi că există; faceţi-o fără şovăire." (Blaise Pascal, Cugetări, Editura Ştiinţifică, Bucureşti 1992, p. 328) Deci, chiar şi cei care nu sunt convinşi de existenţa lui Dumnezeu şi a vieţii veşnice de dincolo, totuşi ar trebui să creadă, să facă pocăinţă pentru păcate şi să-l urmeze pe Domnul Isus Cristos şi cuvintele sale măcar pentru un singur motiv: pentru a ajunge la fericirea veşnică, nu la suferinţa veşnică.

Ca mulţi alţi savanţi şi Albert Einstein credea în existenţa lui Dumnezeu şi spunea: „În veacul nostru materialist, singurii oameni de ştiinţă serioşi sunt oamenii profund religioşi."
Einstein spunea că în univers există o infinită Raţiune superioară şi că cine pretinde că el e ateu înseamnă că nu a înţeles teoriile sale ştiinţifice: „Orice om de ştiinţă serios trebuie să încerce un sentiment religios neputând să-şi imagineze că armonia pe care o descoperă s-a putut face de la sine. În acest univers incomprehensibil se descoperă o infinită Raţiune superioară. Opinia actuală, care pretinde că eu sunt ateu, este eronată. Acela care susţine acest lucru nu a înţeles teoriile mele ştiinţifice."
Elogiind Turnul Eiffel de la Paris, Einstein a scris în cartea de onoare: „Admiraţia mea pentru inginerul Eiffel, arhitectul turnului şi cea mai mare admiraţie pentru cel mai mare Arhitect, care a creat universul, Dumnezeu!"
Einstein spunea că „Religia fără ştiinţă e şchioapă, iar ştiinţa fără religie e oarbă." El mai afirma că „Religiozitatea lui (a omului de ştiinţă) stă în uimirea extaziată faţă de armonia legităţii naturale, în care se dezvăluie o raţiune atât de superioară, încât orice gândire cu sens şi orânduire omenească reprezintă un reflex cu totul neînsemnat."
A mai spus că ceea ce nu este materie şi nu se poate simţi şi măsura este cu mult mai mult decât materia: „Până în secolul XX realitatea a fost ceea ce oamenii puteau atinge, mirosi, vedea şi auzi. De la prima publicare a spectrului electromagnetic, oamenii au învăţat că ceea ce ei pot atinge, mirosi, vedea şi auzi este mai puţin de o milionime a realităţii."

Fizicianul Isaac Newton a spus despre sistemul nostru solar: „Acest sistem deosebit de frumos format din soare, planete şi comete a putut apărea doar prin sfatul şi stăpânirea unei Fiinţe inteligente şi puternice."

Astrofizicianul Robert Jastrow a spus : „Datele astronomice ne conduc la viziunea biblică a originii lumii."

Astronomul Johannes Kepler spunea că „perfecţiunea geometrică" reprezintă cauza pentru care planetele urmează orbite eliptice exacte, deoarece „Dumnezeu geometrizează întotdeauna".

Foarte mulţi cercetători au înţeles că fără credinţă în Dumnezeu nu se poate dobândi adevărata cunoaştere. Jean Staune afirma : „Ştiinţa ne-a sugerat, prin intermediul fizicii cuantice, faptul că singură nu poate furniza o imagine completă a realităţii. Ea a oferit un punct de pornire pentru a înţelege existenţa lui Dumnezeu, deoarece lumea nu se mai limitează la nivelul nostru de realitate." Ştiinţa a ajuns să sesizeze această raţionalitate care se află la temelia cosmosului, pe care teologia a pus-o în evidenţă cu multe secole înainte de orice întreprindere ştiinţifică modernă.

Răspunde

Raportează

Evaluează

2) Revelaţia supranaturală
Pe lângă faptul că a arătat existenţa sa prin revelaţia naturală descrisă foarte pe scurt mai sus, Dumnezeu a arătat existenţa sa şi a vieţii veşnice de dincolo de moarte şi prin Revelaţia supranaturală : prin profeţi şi prin Fiul său, Domnul Isus Cristos, prin apostoli şi sfinţii părinţi ai Bisericii (marii teologi creştini) şi prin multe fapte şi intervenţii minunate, supranaturale. De asemenea, a arătat şi ceea ce trebuie să facem pentru a ajunge la mântuire, la fericirea veşnică.

Sunt două mari izvoare care cuprind Revelaţia supranaturală a lui Dumnezeu: Sfânta Scriptură (Biblia) şi Sfânta Tradiţie (Sfânta Tradiţie cuprinde scrierile sfinţilor părinţi ai Bisericii). Biblia este inspirată de Dumnezeu, la fel şi scrierile Sfintei Tradiţii. Dumnezeu e autorul principal al Bibliei şi al scrierilor Sfintei Tradiţii, iar oamenii care au scris cărţile Bibliei şi ale Sfintei Tradiţii au fost autorii secundari şi au scris sub inspiraţia lui. Dumnezeu a transmis cuvântul său prin ei, folosind capacităţile şi cunoştinţele lor din acea vreme, de aceea a vorbit nu numai la propriu, ci a vorbit şi prin metafore şi asemănări, la figurat, ca să poată înţelege şi oamenii de atunci la nivelul lor. În acest Cuvânt, Dumnezeu a încredinţat omului cunoştinţa necesară în vederea mântuirii.

Deşi conţin şi afirmaţii ştiinţifice, totuşi cărţile Bibliei nu sunt cărţi de ştiinţă şi nu trebuie interpretate în totalitate ad litteram, în sens propriu, ci şi în sens figurat. Şi sfântul Augustin spune că anumite noţiuni din cartea Genezei, cum ar fi zilele de creaţie, nu au sens propriu, ci sens figurat. Biblia şi ştiinţa nu sunt contradictorii, ci complementare (se completează). Adevărul Bibliei este de tip religios. Un exemplu: ce vrea să spună Biblia cu privire la creaţie? Primele capitole din Geneză - carte din Vechiul Testament care descrie creaţia - utilizează genul literar al "povestirii simbolice": prin imagini foarte vechi, vor să comunice un mesaj real şi profund. Vor să reveleze, fără a apela la pretenţii ştiinţifice, că omul îşi are originea la Dumnezeu, că Dumnezeu a dat un scop în viaţă şi speranţa în fericirea deplină, în mântuire. Ştiinţa şi Biblia nu se contrazic, deoarece se mişcă pe două planuri diferite: ştiinţa studiază cum s-au petrecut faptele; Biblia găseşte în fapte voinţa lui Dumnezeu, mesajul său. Biblia se foloseşte de genurile literare nu pentru a descrie exact cum s-au petrecut lucrurile, ci pentru a comunica mai profund ceea ce înseamnă "sensul". Biblia răspunde la întrebarea "de ce?" nu la întrebarea "cum?"

Există şi dovezi arheologice care confirmă evenimentele relatate în Biblie. În acest sens, recomand cărţile „Şi totuşi Biblia are dreptate" de Werner Keller şi „Biblia este totuşi adevărată" de Petru Popovici. Ultima carte poate fi găsită şi citită în întregime şi pe internet, accesând linkul următor:
www.scribd.com/doc/31308319/popovici-petru-biblia-este-totusi-adevarata

Există şi argumentele profeţiilor biblice: autorii cărţilor Bibliei au afirmat că ceea ce au scris este din inspiraţia lui Dumnezeu, iar afirmaţiile lor sunt confirmate de împlinirea profeţiilor biblice: cărţile Bibliei conţin profeţii (prevestiri) care s-au împlinit cu exactitate după multe secole, deci autorii au fost inspiraţi de Dumnezeu, care cunoaşte şi ceea ce va fi în viitor. Dacă nu ar fi fost inspiraţi de Dumnezeu, ei nu ar fi avut de unde să ştie cu exactitate ce va fi după multe secole. Preştiinţa lui Dumnezeu (faptul că Dumnezeu cunoaşte ce va fi în viitor) nu înseamnă predestinare : Dumnezeu, fiind atotştiutor, cunoaşte ceea ce vor alege oamenii, dar el nu-i predestinează pe oameni să aleagă într-un fel sau altul, deci oamenii au libertatea voinţei şi responsabilitatea pentru alegerile lor.

Domnul Isus Cristos este Supremul Revelator şi, totodată, supremul Revelat. El a spus şi a dovedit că este Fiul lui Dumnezeu, Mesia promis şi profeţit de-a lungul veacurilor şi este una în Fiinţă cu Tatăl : „Eu şi Tatăl una suntem" (In. 10, 30) (Cele trei Persoane din Dumnezeu sunt una în Fiinţă, dar sunt distincte ca Persoane). Domnul Isus Cristos a spus : „Cel care crede în Mine nu crede în Mine, ci în Cel care M-a trimis pe Mine. Şi cel care Mă vede pe Mine Îl vede pe Cel care M-a trimis pe Mine. Eu am venit ca lumină în lume, pentru ca oricine crede în Mine să nu rămână în întuneric" (In. 12, 44 - 46). „«Eu sunt calea, adevărul şi viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine. Dacă M-aţi fi cunoscut pe Mine, L-aţi fi cunoscut şi pe Tatăl Meu. Şi de acum încolo Îl cunoaşteţi şi L-aţi văzut». Filip I-a zis: «Doamne, arată-ni-L pe Tatăl şi ne este de-ajuns». Isus i-a răspuns: «De atâta timp sunt cu voi şi nu M-ai cunoscut, Filipe? Cine M-a văzut pe Mine L-a văzut pe Tatăl. Cum dar zici tu să vi-L arăt pe Tatăl?»" (In. 14, 6 - 9).
Şi a dovedit din plin că este Fiul lui Dumnezeu : prin îndeplinirea profeţiilor în toată viaţa sa, prin cuvintele şi marile minuni ale sale, prin jertfa, moartea pe cruce şi învierea sa. În Domnul Isus Cristos sunt două firi: Divină şi umană. El este totodată Dumnezeu şi om.

Însuşi Tatăl a dat mărturie despre Dumnezeirea Fiului său: înainte de a-şi începe activitatea publică, Domnul Isus Cristos a fost botezat de Ioan Botezătorul în râul Iordan şi în acel moment cerurile s-au deschis, Duhul Sfânt s-a coborât în chip de porumbel şi a stat peste el, iar glasul Tatălui a răsunat mărturisind: „Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru care am binevoit!" (Mt. 3, 17). Deşi nu avea nevoie de botez, căci nu avea niciun păcat, totuşi Domnul Isus Cristos a venit la Ioan şi i-a cerut să-l boteze pentru a ne da nouă exemplu şi pentru a-l readuce pe Duhul Sfânt în creaţie. Mai târziu, Tatăl a mărturisit din nou Dumnezeirea Fiului în contextul schimbării la faţă: în ultimul an al vieţii pământeşti, Domnul Isus Cristos i-a luat pe apostolii Petru, Iacob şi Ioan şi le-a arătat un crâmpei din Dumnezeirea sa, schimbându-se la faţă înaintea lor pe muntele Tabor. Faţa lui strălucea mai mult decât soarele şi îmbrăcămintea lui s-a făcut ca lumina. În acelaşi timp le-au apărut în văzduh Moise şi Ilie, iar Domnul Isus Cristos vorbea cu ei în limba aramaică. Apostolii auzeau, dar erau extaziaţi de lumină, de frică şi de cutremur, pentru că un nor luminos a cuprins dintr-o dată vârful Taborului. Acest nor luminos se întindea de la cer până la pământ şi un glas din nor, de sus, s-a auzit : „Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru care bine am voit. Pe Acesta să-L ascultaţi!" (Mt. 17, 5).

Alt argument că Domnul Isus Cristos este Persoană Dumnezeiască e faptul că acorda iertarea păcatelor, ceea ce profeţii nu au făcut. Acest lucru îi surprinde pe cei prezenţi: „Isus era din nou în Cafarnaum. Răspândindu-se vestea că se afla într-o casă, s-a adunat acolo atâta lume, încât nu mai era loc nici în faţa uşii; Isus le vestea cuvântul lui Dumnezeu. Atunci au sosit patru oameni care i-au adus un paralitic. Cum nu-l puteau aduce până la Isus din cauza mulţimii, au desfăcut acoperişul deasupra locului unde se afla Isus, şi, prin deschizătură, au lăsat în jos targa pe care zăcea paraliticul. Văzându-le credinţa, Isus a spus paraliticului: „Fiul meu, ţi se iartă păcatele". Unii cărturari, care erau de faţă, se gândeau în sine: „Cum poate să vorbească astfel? Este o blasfemie! Cine altul poate ierta păcatele, afară de Dumnezeu?" Isus, în duhul său, a cunoscut imediat ce gândeau şi le-a spus: „De ce vă gândiţi astfel în inimile voastre? Ce este mai uşor: a spune celui paralizat: Ţi se iartă păcatele!, sau a spune: Ridică-te, ia-ţi targa şi umblă!? Însă ca să ştiţi că Fiul Omului are puterea de a ierta păcatele pe pământ - i-a spus celui paralizat - Îţi zic: Ridică-te, ia-ţi targa şi du-te la casa ta!" Omul s-a sculat imediat, a luat targa şi a plecat în văzul tuturor. Toţi au rămas uimiţi; îl preamăreau pe Dumnezeu şi spuneau: „Aşa ceva n-am mai văzut niciodată!". (Mc. 2, 1 – 12)

Domnul Isus Cristos a spus că el este dinainte de Avraam, adică din veşnicie (Avraam a trăit cu peste 2000 de ani înainte de a veni Domnul Isus Cristos pe pământ) : Isus le-a zis: "Adevărat, adevărat vă spun că mai înainte ca să se nască Avraam, sunt Eu." (In. 8, 58)

În afară de profeţiile cu privire la multe evenimente din lume, în Vechiul Testament au fost profeţite cu multe secole înainte de naşterea Domnului Isus Cristos şi principalele evenimente din viaţa sa, de exemplu: locul naşterii sale, multe dintre minunile sale, moartea pe cruce şi învierea sa. Profeţiile s-au împlinit cu exactitate. În cartea Cugetări, capitolul Dovezi despre Isus Cristos prin profeţii, Blaise Pascal a scris: „Chiar dacă un singur om ar fi făcut o carte de preziceri despre Isus Cristos, despre timpul şi modul venirii lui şi Isus Cristos ar fi venit potrivit acestor preziceri ale lui, numai acest fapt ar fi fost de o putere infinită. Însă aici [în Vechiul Testament] este mult mai mult. Un şir de oameni [profeţii], timp de patru mii de ani, în mod statornic şi fără prea mari deosebiri, vin, unul după altul, să profeţească aceeaşi venire. Un popor întreg o vesteşte [poporul evreu] şi acest popor subzistă timp de 4000 de ani, pentru a face în grup o mărturie siguranţei pe care o are despre ea şi de la care nu poate fi întors prin niciun fel de ameninţări şi prin nicio persecuţie; lucrul acesta este cu totul considerabil." (Blaise Pascal, Cugetări, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti 1992, pp. 378 – 379). Precizare : prin perioada de 4000 de ani Pascal se referă la timpul istoriei poporului evreu din Vechiul Testament, nu la timpul scurs de la crearea lumii, pentru că timpul scurs de la crearea lumii poate fi de miliarde de ani.

Blaise Pascal scrie că profeţiile sunt probe temeinice şi evidente şi, odată împlinite, sunt o probă a divinităţii lui Isus Cristos : „Noi, pentru a-l dovedi pe Isus Cristos, avem profeţiile care sunt probe temeinice şi evidente. Profeţiile, odată împlinite şi dovedite ca adevărate prin fapte, arată certitudinea acestor adevăruri şi prin urmare sunt proba divinităţii lui Isus Cristos. În el şi prin el, noi cunoaştem deci pe Dumnezeu. În afară de toate acestea şi fără Scriptură, fără păcatul originar, fără Mediatorul necesar promis şi sosit, nu se poate face dovada absolută a lui Dumnezeu, nici învăţa o bună învăţătură sau o bună morală. Dar prin Isus Cristos şi în Isus Cristos dovedim pe Dumnezeu, o doctrină şi o morală. Isus Cristos este deci adevăratul Dumnezeu al oamenilor." (Blaise Pascal, Cugetări, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti 1992, p. 412)

În afară de argumentul profeţiilor împlinite în viaţa Domnului Isus Cristos, este şi argumentul marilor minuni pe care le-a făcut pentru a dovedi dumnezeirea sa: a înviat morţii, a înviat el însuşi din morţi, a potolit furtuna pe mare, a vindecat orbi, bolnavi, etc. Celor care nu credeau cuvântului său, prin care afirma că este Fiul lui Dumnezeu, le spune să creadă lucrărilor sale, din care să cunoască şi să creadă că Tatăl este în El şi El în Tatăl. : „Dacă nu fac lucrările Tatălui Meu, să nu Mă credeţi. Dar dacă le fac, chiar dacă nu Mă credeţi pe Mine, credeţi lucrările acestea, ca să ajungeţi să cunoaşteţi şi să credeţi că Tatăl este în Mine şi Eu în Tatăl. " (In. 10, 37-38).

Prin împlinirea profeţiilor referitoare la viaţa, moartea pe cruce şi învierea lui, prin mărturisirile Tatălui, prin cuvintele sale, prin marile minuni, Isus Cristos a dovedit din plin că este Mesia, Fiul lui Dumnezeu.

După înviere el a mai rămas 40 de zile pe pământ, până la înălţare, cu trupul de slavă pe care-l avea după înviere şi a fost văzut de apostoli şi de mulţi alţi oameni. Apostolii au mâncat împreună cu el şi au vorbit cu el şi în acest timp de după înviere. El le-a arătat urmele rănilor în mâini şi în coastă. După înviere trupul său era tot material, dar avea proprietăţi supranaturale, era trup glorificat, trup de slavă: putea să dispară instantaneu dintr-un loc, să apară în alt loc, etc. După înviere Isus Cristos a venit dintr-o dată în mijlocul apostolilor, deşi uşile casei în care se aflau ei erau încuiate de frica iudeilor. După înălţarea lui la cer, apostolii au predicat toată viaţa lor despre învierea Domnului Isus Cristos şi au fost martirizaţi, preferând să-şi dea viaţa, decât să-l nege pe Domnul Isus Cristos. E clar că nu şi-ar fi dat viaţa pentru o minciună. În privinţa adevărului mărturiei întărită de sacrificiu, Blaise Pascal scrie că el crede în cuvintele acelora care şi-au jertfit viaţa pentru adevăr: Nu cred decât istoriile care s-au scris cu sângele celor ce s-au jertfit pentru făurirea lor. (Blaise Pascal, Cugetări, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti 1992, p. 446)

Sfântul Apostol Pavel a scris că, după înviere, Domnul Isus Cristos a fost văzut şi de peste 500 de oameni deodată. După înălţare i s-a arătat şi lui, pentru că el a devenit apostol mai târziu (întâi a fost fariseu şi i-a prigonit pe creştini): „V-am învăţat înainte de toate, aşa cum am primit şi eu: că Cristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi; că a fost îngropat, şi a înviat a treia zi, după Scripturi; şi că S-a arătat lui Chifa, apoi celor doisprezece. După aceea S-a arătat la peste cinci sute de fraţi deodată, dintre care cei mai mulţi sunt încă în viaţă, iar unii au adormit. În urmă S-a arătat lui Iacov, apoi tuturor apostolilor. După ei toţi, ca unei stârpituri, mi S-a arătat şi mie. Căci eu sunt cel mai neînsemnat dintre apostoli; nu sunt vrednic să port numele de apostol, fiindcă am prigonit Biserica lui Dumnezeu." (1 Cor. 15, 3 - 9)

Când a apărut, după Înviere, celor doi ucenici în drum spre Emaus, le-a explicat că era scris de veacuri în profeţii că el trebuia să sufere, să moară pe cruce şi să învie a treia zi:
„Nu trebuia oare Cristos să sufere şi să intre în gloria Lui?!" Şi, începând de la Moise şi de la toţi profeţii, le-a explicat ce era scris cu privire la El în toate Scripturile." (Lc. 24, 26 - 27)

„Şi le-a spus că aşa este scris şi aşa trebuie să pătimească Cristos şi aşa să învieze din morţi a treia zi. Şi să se propovăduiască în numele Său pocăinţa spre iertarea păcatelor la toate neamurile, începând de la Ierusalim." (Lc. 24, 46 - 47)

Răspunde

Raportează

Evaluează

Despre minuni
Credinţa are la bază în primul rând Revelaţia, prezentată foarte pe scurt, mai sus. Minunile sunt date de Dumnezeu ca semne care sprijină Revelaţia. Iată câteva exemple de minuni actuale:

- Domnul Isus Cristos şi Sfânta Fecioară Maria apar în multe locuri din lume, unor oameni aleşi. Apariţiile lor sunt însoţite de vindecări miraculoase ale unor boli incurabile, semne deosebite în soare (de exemplu la Medjugorje soarele pulsează şi aruncă jerbe de lumini colorate), miresme foarte plăcute la locul apariţiilor, precum şi de multe alte minuni şi profeţii. Apariţii au avut loc la Lourdes în Franţa, la Fatima în Portugalia, la Guadalupe în Mexic, la Garabandal în Spania, la Hriushiw în Ucraina, la Banneux în Belgia, la Zeitoun în Egipt, iar mai recent la Medjugorje în Bosnia - Herţegovina şi la Damasc în Siria. La Medjugorje, Sfânta Fecioară Maria le apare la şase persoane (patru fete şi doi băieţi), în fiecare lună, de peste 32 de ani (începând din 1981). La începutul apariţiilor vizionarii erau copii şi adolescenţi, acum sunt adulţi, iar Sfânta Fecioară continuă să le apară şi să dea mesaje pentru oameni în care vorbeşte de necesitatea pocăinţei pentru păcate, necesitatea faptelor bune, necesitatea rugăciunii, etc. De asemenea, Sfânta Fecioară le-a facut şi profeţii.
Deşi pentru cei sceptici poate părea incredibil, la Fatima şi la Garabandal vizionarii au fost împărtăşiţi în mod miraculos de Arhanghelul Mihail, înainte de a le apărea Sfânta Fecioară Maria. Acest lucru nu e de necrezut, pentru că Dumnezeu permite uneori şi lucruri ieşite din comun, supranaturale. De exemplu, la Garabandal (în Spania), cei prezenţi au putut vedea cum sfânta împărtăşanie a apărut în mod minunat (din invizibil, ca şi cum o mână nevăzută din aer a coborât-o) pe limba vizionarelor şi au strigat de uimire şi bucurie la vederea acestor minuni. Există şi înregistrări video cu împărtăşania apărând în mod minunat, care sunt postate şi pe internet, iar martorii oculari confirmă aceste minuni şi azi (apariţiile de la Garabandal au avut loc între anii 1961 şi 1965). Acestea nu sunt singurele apariţii unde vizionarii au fost împărăşiţi în mod supranatural. Aceste miracole au avut loc şi la Fatima, în 1917.

- Sfinţi care primesc în mod minunat stigmatele (rănile Domnului Isus Cristos) pe trupul lor, de exemplu Sfântul Francisc de Asissi, Sfântul Padre Pio în Italia în anii 1950 - 1960, tânăra Myrna Nazzour în Damasc, în anii 1980-1990 şi alţii. Stigmatele sângerează mai ales în primele vineri din lună şi în Vinerea Mare.

- Minuni euharistice : Sfânta Împărtăşanie s-a transformat efectiv în carne şi sânge la Sfânta Liturghie, sub ochii preotului şi ai tuturor celor prezenţi, la Lanciano, la Orvieto şi în multe alte locuri din lume.

- Mulţi oameni care trec prin moarte clinică (o moarte temporară, de câteva minute) îşi văd propriul trup întins la locul morţii, iar ei plutesc în aer fără greutate, văd oraşe de lumină (raiul), văd o mare de foc şi suferinţă (iadul) şi un alt loc de suferinţă diferit de iad (purgatorul), precum şi o Fiinţă de lumină care le spune: „Ceasul tău n-a sosit încă." Ei revin la viaţa pământească după moartea clinică şi povestesc altora ceea ce au văzut şi auzit în viaţa de dincolo. Ei mai povestesc şi ceea ce au făcut şi vorbit medicii în timpul în care au fost declaraţi morţi, ba chiar şi ceea ce s-a petrecut în saloanele alăturate, precum şi faptul că materia nu mai era un obstacol pentru ei ca suflete (de exemplu, puteau să treacă prin pereţi, prin uşi, etc.) Ei au vorbit şi de un "prag" sau un "hotar" de care nu au putut trece, simţind că acel "prag" ar fi însemnat trecerea definitivă în viaţa de dincolo. Sunt mii de astfel de cazuri de moarte clinică cercetate şi confirmate de medici. Unii dintre medici, care, înainte de a cerceta aceste cazuri, se îndoiau de existenţa lui Dumnezeu şi a vieţii de dincolo de moarte, după ce au cercetat aceste cazuri, s-au convins că există Dumnezeu şi viaţa de dincolo de moarte. Amintesc 11 (unsprezece) medici care au verificat existenţa vieţii de dincolo de moarte făcând cercetări ale cazurilor de moarte clinică: Dr. Maurice S. Rawlings, Dr. Elizabeth Kubler - Ross, Dr. Charles Garfield, Dr. Karlis Osis, Dr. Robert Van Castle, Dr. Erlendur Haraldsson, Prof. Dr. Ian Stevenson, Dr. Russell Noyes, Dr. Raymond Moody, Dr. M. B. Sabom, Dr. Fred W. Schoonmaker. De exemplu, Dr. Elizabeth Kubler - Ross spunea: „Sunt ferm convinsă că există viaţă dincolo de moarte. Am asistat şi am adunat date de la patul de moarte a peste o mie de persoane". Şi alţi medici care au cercetat mii de cazuri de oameni care au trecut prin moarte clinică dau mărturie despre existenţa vieţii de dincolo de moarte. Un caz izbitor de moarte clinică redat de doctoriţa Ross a fost acela al unei fetiţe de 12 ani. Readusă la viaţă după moartea clinică, ea a spus tatălui ei că a fost întâmpinată de fratele ei mort. Atunci părinţii ei au izbucnit în plâns. Fetiţa avea un frate mort, dar părinţii nu i-au spus nimic niciodată despre el. Acest amănunt pentru doctoriţa Ross a fost o dovadă clară că există viaţă după moarte.
Acestea sunt doar câteva exemple, dar mai sunt multe alte minuni.
O precizare importantă în legătură cu moartea clinică : moartea clinică nu trebuie confundată cu teoria reîncarnării. Moartea clinică nu este reîncarnare, ci e o revenire imediată în propriul trup. Reîncarnarea este o teorie hinduistă, care vine în contradicţie cu cuvântul lui Dumnezeu din Biblie:
Domnul Isus Cristos nu ne-a învăţat despre reîncarnare, ci despre învierea care va fi la sfâşitul lumii, iar aceasta în mod clar vine în contradicţie cu teoria reîncarnării. După deces are loc judecata particulară, după care sufletul merge în rai sau în iad. Iar la sfârşitul lumii, într-o clipă, printr-un miracol, va fi şi învierea morţilor (nu a trupurilor biologice, ci a oamenilor, cu trupuri duhovniceşti, pentru că Sfântul Apostol Pavel spune „Carnea şi sângele nu pot moşteni Împărăţia lui Dumnezeu" - 1 Corinteni 15, 50). La înviere oamenii vor avea trupuri duhovniceşti, trupuri cu proprietăţi supranaturale. Astfel că omul, în integralitatea sa (suflet şi trup duhovnicesc) va merge la judecata universală (unde vor fi judecaţi toţi oamenii de pe pământ). După judecata universală omul în întregimea sa (suflet şi trup duhovnicesc) va merge acolo unde sufletul său era deja după judecata particulară: în rai sau în iad. Sufletul fiecărui om fiind unic, atunci şi trupul duhovnicesc al fiecărui om trebuie să fie unic, pentru că sufletul, fiind indivizibil, nu se poate împărţi la înviere în bucăţi ca să intre fiecare bucată în câte un trup duhovnicesc prin care ar fi trecut, deci învierea contrazice teoria reîncarnării.
Iar Sfântul Apostol Pavel a scris: „Oamenilor le este rânduit să moară o singură dată, iar după aceea vine judecata" (Ev. 9, 27) În acest verset Sfântul Apostol Pavel se referă la trecerea definitivă în viaţa de dincolo, care poate fi numai o singură dată. Moartea clinică e doar o "antecameră" a vieţii de dincolo, nu e trecere definitivă în viaţa de dincolo. Aşa cum am spus mai sus, cei care au trecut prin moarte clinică au vorbit şi de un "prag" sau un "hotar" de care nu au putut trece, simţind că acel "prag" ar fi însemnat trecerea definitivă în viaţa de dincolo. Deci, având în vedere că oamenii mor o singură dată şi apoi vine judecata, e logic că nu există reîncarnare.

Răspunde

Raportează

Evaluează

Recomand şi următorul blog foarte interesant:

http://www.cezar-iasi.blogspot.ro
De pe acest blog recomand, în primul rând, articolul cu titlul Argumente şi dovezi ale existenţei lui Dumnezeu şi a vieţii veşnice de dincolo de moarte (articolul cel mai amplu, din partea de jos a blogului). În afară de acesta, blogul conţine: înregistrări video cu miracole, videoclipuri, legături cu numeroase site-uri foarte interesante, posturi TV şi radio on line, cărţi care pot fi citite direct pe internet (fără a necesita descărcare în calculator), articole foarte interesante, etc. Vă recomand să intraţi pe blog, să-l studiaţi şi să-l trimiţi mai departe, ca să folosească şi altora.

Recomand şi documentarul Minuni Euharistice (subtitrat în română) - Documentar foarte interesant, prezentat chiar de un fost ateu, despre minuni şi mai ales prezenţa reală a Domnului Isus Cristos în Euharistie, confirmată şi de investigaţiile ştiinţifice
https://www.youtube.com/watch?v=6FsZVatSrUw&feature=youtu.be

Răspunde

Raportează

Evaluează

Ai tinut neaparat sa iti arati obsesia? Daca taceai, filozof ramaneai.

Răspunde

Raportează

Evaluează

Nu i adevarat. Sunt asa numitele PACATE impotriva Duhului Sfant care nu se iarta niciodata. Dumnezeu iarta dar e destept sa nu zic altcumva. Toate au o limita pacatele grele preotii nu le dezleaga.

Răspunde

Raportează

Evaluează

Nu i adevarat. Sunt asa numitele PACATE impotriva Duhului Sfant care nu se iarta niciodata. Dumnezeu iarta dar e destept sa nu zic altcumva. Toate au o limita pacatele grele preotii nu le dezleaga. te rog sa citesti aici am gasit acest lucru chiar si pe net http://www.crestinortodox.ro/......41242.html

Răspunde

Raportează

Evaluează