De ce numele Iehova a fost scos din majoritatea Bibliilor sau a fost înlocuit cu Domnul?

Sa presupunem ca nu stiu, oricum nu ti-as zice. Cert este ca originea omului nu are nicio legatura cu mizeriile iudeo-crestine iar zeul iudeo-crestin, al carui nume, Yehova/YHVH a fost *furat* de la pagani ca tot se discuta atat de mult despre el, nu este nimic altceva decat un personaj din basmele bibliei.

O,nu am devenit "dur" dar fratiorul tau "iurii75" e tare suparat pe textul Biblic ca nu e cum vrea el iar eu ca un bun crestin nu pot sa-l las in necunoastere. Nu poti fi sluga la doi stapani cum spune Biblia, asa ca trebuie sa alegi iar eu chiar daca produc suparari nu pot spune decat ce stiu ca spune Biblia dar si ISTORIA. Poti fi bland si bun PANA la Cuvantul Lui Dumnezeu, de aici nu este cale de ales.

Razi tu razi dar vitelei nu ii este bine in grajd.

Nu trage atenție, cînd unui "creștin" îi lipsesc dovezi Biblice ceea ce îi rămâne sunt doar vorbe aiurea.

Tâmpenii nu comentez!

Daca ce spui tu consideri tampenii sunt de acord cu tine.

cine va citi va înțelege!

Absolut.

Deci, evreii aveau mai multe nume pentru Dumnezeu!
Iehova îl pronunțau o dată pe an însă nu toși evreii ci doar arhiereul la sărbătoarea numită Yom Kipur.
Evreii la Dumnezeu când se roagă îi spun Adonai deci prin urmare creștinii tot așa au pastrat să-i spună Adonai adică Domnul, nu Iehova.

Domnule, deci evreii aveau mai multe nume pentru Dumnezeu vedeți pe wikipedia: https://en.wikipedia.org/wiki/Names_of_God_in_Judaism

Evreii când se roagă lui Dumnezeu îi spun Adonai.

Iehova era numele lui Dumnezeu care se rostea doar o dată pe an de către marele arhiereu la sărbătoarea numită Yom Kipur.
Creștinii deci trebuie să-l numească pe Dumnezeu, Adonai, adică Domnul.

Informația din wiki este incompletă și în mare parte eronată.
IEHOVA

[„El face să devină"; verbul ebr. hawáh (a deveni) la forma cauzativă, imperfect]

Numele lui Dumnezeu (Is 42:8; 54:5). Deși lui Iehova îi sunt atribuite în Scripturi multe titluri descriptive, precum „Dumnezeu", „Domn Suveran", „Creator", „Tată", „Cel Atotputernic" și „Cel Preaînalt", doar acest nume propriu exprimă pe deplin personalitatea și atributele sale – cine și ce este el (Ps 83:18).

Pronunția numelui divin. Forma cea mai cunoscută în limba română a numelui divin este „Iehova", deși majoritatea ebraiștilor preferă forma „Yahweh". În cele mai vechi manuscrise ebraice, numele apare sub forma a patru consoane, cunoscute ca Tetragrama (din gr. tetra, „patru", și grámma, „literă"). Aceste patru litere (scrise de la dreapta la stânga) sunt יהוה și pot fi transliterate în limba română YHWH (IHVH).

Așadar, consoanele care alcătuiesc numele divin se cunosc. Însă nu se știe ce vocale intră în componența acestui nume. În ebraică, semnele grafice care indică vocalele au început să fie folosite abia în a doua jumătate a mileniului I e.n. (Vezi EBRAICĂ [Alfabetul și scrierea ebraice].) Dar, din cauza unei superstiții religioase apărute cu câteva secole mai înainte, semnele vocalice din manuscrisele ebraice din această perioadă nu sunt de mare ajutor în identificarea vocalelor ce intrau în componența numelui divin.

Scos din uz din cauza unei superstiții. La un moment dat, printre evrei a apărut ideea superstițioasă că era greșit să se pronunțe numele divin (reprezentat de Tetragramă). Motivul ce a stat la baza eliminării numelui divin din uz nu se cunoaște exact. Unii cred că numele era considerat prea sacru pentru a fi rostit de buze imperfecte. Totuși, în Scripturile ebraice nu există niciun indiciu că vreun slujitor fidel al lui Dumnezeu s-ar fi reținut să rostească acest nume. Documente extrabiblice în ebraică, precum așa-numitele Scrisori din Lachis, atestă că în a doua jumătate a secolului al VII-lea î.e.n. numele divin era folosit în Palestina în corespondența curentă.

Alții susțin că evreii n-au mai folosit numele divin ca nu cumva să-l afle neevreii și să-l folosească în mod greșit. Totuși, Iehova însuși a spus că ‘numele său avea să fie proclamat pe tot pământul’ (Ex 9:16; compară cu 1Cr 16:23, 24; Ps 113:3; Mal 1:11, 14) pentru a fi cunoscut chiar și de dușmanii săi (Is 64:2). De fapt, numele divin a fost cunoscut și folosit de națiuni păgâne și înaintea erei noastre, și în primele secole ale erei noastre (The Jewish Encyclopedia, 1976, vol. XII, p. 119). Iar alții consideră că numele a fost scos din uz pentru a nu fi folosit în ritualuri oculte. Dacă acesta a fost motivul, atunci raționamentul evreilor nu a fost deloc logic, deoarece cu cât numele divin ar fi fost mai învăluit în mister prin nefolosire, cu atât ar fi fost considerat mai potrivit pentru astfel de ritualuri de către cei ce practicau magia.

Când s-a înrădăcinat această superstiție în mentalitatea evreilor? Așa cum nu se știe sigur motivul pentru care numele divin nu a mai fost folosit, tot așa nu se știe sigur când s-a înrădăcinat această superstiție în mentalitatea evreilor. Unii susțin că acest lucru s-a întâmplat după exilul babilonian (607-537 î.e.n.), argumentul lor fiind acela că scriitorii de mai târziu ai Scripturilor ebraice ar fi folosit mai puțin numele divin. Însă, la o analiză mai atentă, argumentul lor se dovedește a fi neconcludent. De exemplu, în cartea Maleahi, care este una dintre ultimele cărți scrise ale Scripturilor ebraice (a doua jumătate a sec. al V-lea î.e.n.), numele divin apare frecvent.

În multe lucrări de referință s-a sugerat că numele divin a încetat să fie folosit în jurul anului 300 î.e.n. Ca dovadă s-a invocat absența Tetragramei (sau a transliterării ei) din Septuaginta, traducerea în greacă a Scripturilor ebraice, care a început să fie realizată în aproximativ 280 î.e.n. Este adevărat, în cele mai complete manuscrise ale Septuagintei cunoscute în prezent s-a urmat cu consecvență practica substituirii Tetragramei cu termenii grecești Kýrios (Domnul) sau Theós (Dumnezeu). Dar aceste manuscrise datează din secolele al IV-lea și al V-lea e.n. Între timp s-au descoperit fragmente de manuscrise mai vechi, care dovedesc că primele copii ale Septuagintei conțineau numele divin.

Unul dintre acestea este un fragment dintr-un sul de papirus ce conține un pasaj din Deuteronomul, inventariat ca P. Fouad 266 (IMAGINE, vol. 1, p. 326). În acest fragment, Tetragrama, scrisă cu caractere ebraice pătratice, apare în toate locurile în care se găsește în textul ebraic. Acest papirus datează din secolul I î.e.n., ceea ce înseamnă că a fost scris cu patru sau cinci secole înaintea manuscriselor menționate anterior. (Vezi Rbi8-E, apendice, p. 1562-1564.)

Când au încetat evreii în general să pronunțe numele lui Dumnezeu?

Așadar, nu există dovezi concludente că numele divin, cel puțin în formă scrisă, a fost scos din uz înaintea erei noastre. Primele semne ale unei atitudini superstițioase față de acest nume apar în secolul I e.n. Făcând referire la episodul în care Dumnezeu i s-a arătat lui Moise la tufa de mărăcini, istoricul evreu Josephus, care provenea dintr-o familie preoțească, a spus: „Atunci Dumnezeu și-a rostit numele său, care nu mai fusese dezvăluit nici unui om până atunci; nu-mi este îngăduit să-l rostesc" (Antichități iudaice, II, XII, 4). Însă afirmația lui Josephus, pe lângă faptul că este inexactă când sugerează că numele divin nu era cunoscut înainte de Moise, este vagă și nu arată clar care era concepția generală în secolul I cu privire la pronunțarea sau folosirea numelui divin.

Mișna, o culegere evreiască de învățături și tradiții rabinice, oferă oarecum mai multe indicii. Compilarea ei este atribuită unui rabin cunoscut ca Iuda Prințul, care a trăit în secolele II-III e.n. Unele părți din Mișna fac clar referire la situații de dinaintea distrugerii Ierusalimului și a templului, în 70 e.n. Însă iată ce spune un erudit despre Mișna: „Este extrem de dificil să stabilim valoarea istorică a tradițiilor consemnate în Mișna. Timpul îndelungat care s-a scurs și care ar fi putut estompa sau distorsiona amintirea unor epoci atât de diferite; tulburările politice, schimbările și haosul generate de două răscoale și două cuceriri romane; preceptele grupării fariseilor (ale căror puncte de vedere sunt consemnate în Mișna), care nu coincideau cu cele ale grupării saducheilor... – sunt factori ce trebuie luați în considerare când evaluăm caracterul afirmațiilor Mișnei. Mai mult decât atât, o mare parte din conținutul Mișnei constituie mai degrabă subiecte de dezbateri pur intelectuale, fără pretenția (cel puțin așa pare) de a reflecta realități istorice" (Mișna, tradusă în engleză de H. Danby, Londra, 1954, p. xiv, xv). Să vedem în continuare unele dintre tradițiile menționate în Mișna referitoare la pronunțarea numelui divin.

În cartea Talmudul, de A. Cohen (ed. Hasefer, trad. de C. Litman, I, XI), se arată ce se spunea în Mișna în legătură cu Ziua Ispășirii, ținută anual: „Și când preoții și poporul care stăteau în piața din fața Templului auzeau Numele slăvit și venerat rostit liber de către vocea marelui preot, cu sfințenie și puritate, cădeau în genunchi, se prosternau cu fața la pământ și strigau: «Binecuvântat să fie Numele Său slăvit și suveran pentru totdeauna și în veșnicie!»" (Ioma, 6, 2). Referitor la binecuvântările pe care le rosteau zilnic preoții, se spune: „În sanctuar, Numele era rostit așa cum este scris, dar în afara incintei sacre i se substituia alt nume" (Sota, 7, 6). Iar în Sanhedrin, 7, 5, se spune că un blasfemator nu era vinovat „decât dacă pronunța Numele" și că într-un proces în care se judeca o blasfemie se folosea un nume substitutiv până când se audiau toate dovezile; apoi, martorul principal era luat deoparte și i se cerea „să spună exact ce a auzit", ceea ce presupunea, probabil, să folosească numele divin. În Sanhedrin, 10, 1, se arată că „printre cei care nu vor avea moștenire în lumea care va să vină" se află și „cel care rostește Numele conform cu înfățișarea sa literală". Totuși, în pofida acestor comentarii care indică anumite restricții în ce privește folosirea numelui divin, în prima parte a Mișnei se găsește următorul îndemn: „Fiecare să-și salute prietenii, menționând Numele" (Berakhot, 9, 5); apoi este amintit exemplul lui Boaz (Rut 2:4).

În măsura în care au relevanță istorică, aceste concepții tradiționale ar putea arăta că o tendință superstițioasă de a evita folosirea numelui divin a existat cu ceva timp înainte de distrugerea templului din Ierusalim în 70 e.n. Dar chiar și în această perioadă, cei despre care se spune concret că foloseau un alt nume în locul numelui divin erau în principal preoții, arătându-se totodată că ei făceau aceasta doar în afara incintei templului. În plus, valoarea istorică a tradițiilor consemnate în Mișna este, așa cum am văzut, discutabilă.

Prin urmare, nu există motive întemeiate să credem că superstiția potrivit căreia numele divin nu trebuia folosit s-a răspândit mai devreme de secolele I-II e.n. Cu toate acestea, a venit și vremea când evreii care citeau Scripturile ebraice în limba originară au încetat să pronunțe numele divin, reprezentat de Tetragramă, și l-au substituit cu ʼAdonái (Domn Suveran) sau cu ʼElohím (Dumnezeu). Aceasta se observă din faptul că, în a doua jumătate a mileniului I e.n., când s-au introdus semnele vocalice, copiștii evrei au inserat în Tetragramă semnele vocalice fie de la ʼAdonái, fie de la ʼElohím, din câte se pare pentru a atenționa cititorul să rostească aceste cuvinte în locul numelui divin. Dacă cititorul folosea o copie a Septuagintei (traducerea în greacă a Scripturilor ebraice) din perioada mai târzie, el găsea peste tot în locul Tetragramei cuvintele Kýrios și Theós. (Vezi DOMN.)

Traducerile în alte limbi, de exemplu Vulgata (în latină), au urmat modelul acestor copii târzii ale Septuagintei. Și în majoritatea versiunilor din limba română s-a urmat această practică de substituire a numelui divin.