De ce se da de pomana la morti mancare si de ce se fac slujbe,pomeni, parastase in care se ofera mancare cand spiritelesau sufletele sunt energie pura si nu au nevoie de bucate. Spiritele nu mananca.E logic asta.

Asa cred ca este, nu mai au nevoie de hrana asta, pamanteasca.
Insa multi saraci au, iar parastasul e si o milostenie in numele celui adormit.

Nimeni nu stie ce urmeaza dupa moarte. Dat fiind acest fapt, din punct de vedere logic e posibil ca dupa moarte sa devenim domnisoare blonde care fac baie permanent intr-un ocean de sperma. Trebuie sa cred in asa ceva? Nu. D-aia nu cred nici in chestia cu pomana.

Pentru ca totul e o afacere. Cum sa mai traiasca preotii si restaurantele?

Salut! După părăsirea trupului, sufletul omului străbate văzduhul către Tronul lui Dumnezeu, trecând prin înfricoşatele vămi.
În acest timp, rudeniile caută să uşureze răposatului trecerea prin vămi şi să plece îndurarea lui Dumnezeu către el, făcându-i parastase, urmate de pomeni. Acestea mărturisesc dragostea noastră pentru cel răposat şi necontenita legătură cu sufletul acestuia. Făcându-le ne mărturisim în felul acesta şi credinţa noastră în nemurirea sufletelor şi în învierea morţilor.
Conform forumului CreștinOrtodox explicația ar fi următoarea:
Potrivit învăţăturii şi credinţei creştine, viaţa omului nu se sfârşeşte o dată cu moartea trupului, iar sufletul îşi continuă existenţa şi dincolo de hotarele vieţii pământeşti. Din acest motiv, nu dăm uitării pe cei adormiţi nici după înmormântarea lor, ci îi pomenim pururi, ne rugăm şi mijlocim pentru odihna şi pentru iertarea păcatelor lor.

Cât timp suntem în viaţă putem să facem toate pentru sufletele noastre: să priveghem, să postim, să ne rugăm continuu etc. Imediat ce murim, însă, nu mai putem face nimic pentru acestea. Însă dacă cineva vorbeşte lui Dumnezeu despre cei răposaţi, îl va auzi Dumnezeu, îi va asculta rugăciunea. Cu alte cuvinte în faţa lui Dumnezeu este utilă şi folositoare „mijlocirea". Când cei dragi nouă pleacă din lumea aceasta, lasă în urma lor o rugăminte, care sună mai degrabă a poruncă: „…vă rog pe toţi şi cu stăruinţă cer vouă să vă rugaţi neîncetat lui Hristos-Dumnezeu pentru mine, ca să nu fiu rânduit, după păcatele mele, la locul de pedeapsă, ci să mă aşeze unde este lumina vieţii" (Slava de la Slujba înmormântării). Aşadar, cei adormiţi doresc să ne pese totdeauna de ei. Întotdeauna să facem ceva pentru sufletele lor.

Ce putem face pentru ei? Rugăciune şi milostenie!

Slujba care se face pentru cei răposaţi se numeşte parastas (din greceste parastasis = a sta în rând cu cineva, a sta alături de cineva, a mijloci pentru cineva) şi înseamnă rugăciune de mijlocire la Dumnezeu pentru sufletele celor care nu mai sunt printre noi.

Creştinii nu-şi uită morţii după îngroparea lor, ci se preocupă de rugăciuni pentru ei şi de pomenirea numelui lor. Soroacele de pomenire individuală a morţilor în Biserica Ortodoxă sunt următoarele:

√ La 3 zile după moarte (care coincide, de regulă, cu ziua înmormântării), în cinstea Sfintei Treimi şi a Învierii din morţi a Mântuitorului a treia zi;

√ La 9 zile după moarte, "ca răposatul să se învrednicească de părtăşia cu cele 9 cete îngereşti şi în amintirea ceasului al nouălea, când Domnul, înainte de a muri pe cruce, a făgăduit tâlharului raiul pe care ne rugăm să-l moştenească şi morţii noştri";

√ La 40 de zile (sau şase săptămâni), în amintirea Înălţării la cer a Domnului, care a avut loc la 40 de zile după Înviere, "pentru ca tot aşa să se înalţe şi sufletul răposatului la cer";

√ La trei, şase şi nouă luni, în cinstea Sfintei Treimi;

√ La un an, după exemplul creştinilor din vechime care în fiecare an prăznuiau ziua morţii martirilor şi a sfinţilor, ca zi de naştere a lor pentru viaţa de dincolo.

√ În fiecare an, până la 7 ani de la moarte, ultima pomenire anuală amintind de cele 7 zile ale creaţiei.

De reţinut!

Spre a nu greşi în privinţa pregătirilor pentru aceste pomeniri, cel mai indicat este să se ia legătura în prealabil cu preotul. Acest lucru este necesar întrucât trebuie stabilite, de comun acord, data şi ora săvârşirii pomenirii.

De obicei, soroacele nu se fac în orice zi a săptămânii, ci mai ales marţea, joia şi sâmbăta.

La aceste zile de pomenire individuală a celor răposaţi, Biserica a stabilit zilele de pomenire generală a morţilor, şi anume: sâmbăta dinaintea duminicii lăsatului de sec de carne sau a Înfricoşatei judecăţi, numită şi Moşii de iarnă, sâmbăta dinaintea Pogorârii Duhului Sfânt sau Moşii de vară, la care tradiţia a adaugat şi Moşii de toamnă (între 26 octombrie şi 8 noiembrie), sâmbetele Postului Mare, Paştele blajinilor (luni după Duminica Tomei) şi Joia Înălţării, în special pentru eroi, ca şi ziua hramului bisericii.

Toate aceste zile de pomenire, individuală sau colectivă, sunt momente de vie şi profundă comuniune cu cei răposaţi. Ele trebuie respectate şi cultivate, căci prin aceasta întreţinem vii cultul morţilor şi pomenirea lor.

În acelaşi timp, pomenirea morţilor este un moment de reflecţie şi pentru fiecare dintre noi. Fără îndoială, moartea este cel mai sigur şi totodată cutremurător eveniment din viaţa noastră. Fireşte, ar trebui să o avem în vedere şi să ne facem probleme. Nimeni nu a semnat un contract cu viaţa pământească pentru prelungirea acesteia. Prin gândul la moarte, gravat adânc în sufletul nostru, vom fi mai îndreptaţi şi mai realişti. Putem deveni alţi oameni. Mai buni!

Ce materii pregătim pentru parastas?

Întotdeauna slujba de pomenire a morţilor este precedată de Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie care se săvârşeşte în sfânta biserică. Pentru slujba parastasului orice creştin aduce o colivă, colac sau prescură, vin, lumânări, tămâie şi cărbuni.

Coliva, făcută din grâu fiert, îndulcită cu miere sau cu zahăr, închipuie însuşi trupul celui/celor răposaţi, dar are şi o semnificaţie duhovnicească deosebită, fiind un simbol al învierii trupului, pentru că după cum bobul de grâu, ca să încolţească şi să aducă roadă, trebuie să fie îngropat mai întâi în pământ şi să putrezească, tot aşa trupul omenesc mai întâi se îngroapă şi putrezeşte, pentru ca să învieze întru nestricăciune. Dulciurile care intră în compoziţia colivei reprezintă dulceaţa vieţii celei veşnice pe care ne dorim şi pentru care ne rugăm să o dobândească cei adormiţi. Pe colivă se aşază Sfânta Cruce şi se ornează în chip frumos (de obicei cu bombonele colorate, care închipuie frumuseţea faptelor bune pe care răposatul/răposata le-a lasat ca mărturie în lumea aceasta).

Colacul sau prescurile sunt de obicei frumos împletite şi poartă pe ele simboluri liturgice (sfânta cruce). Pe acestea (colivă, colaci) se aşază o lumânare aprinsă. Lumânarea este semnul şi chipul trecerii noastre prin viaţă. Aşa cum arde şi se consumă lumânarea, aşa arde şi se consumă viaţa noastră. Lumânarea este şi un frumos simbol al omului bun: lumânarea, pentru a oferi lumină trebuie ca, încet-încet, să se consume. La fel şi creştinii (cărora Iisus le-a spus "Voi sunteţi lumina lumii!"), pentru a fi lumină pentru cei din jur, pentru a fi coerenţi şi a-şi trăi corect credinţa, trebuie să se jertfească, să ofere ceva din ei, să se consume în fiecare zi câte puţin.

Lumânarea se mai aseamănă nouă oamenilor şi prin fragilitatea sa: se rupe atât de uşor, se sfărâmă, şi totuşi oferă ceea ce nu poate oferi nici piatra, nici apa, nici pământul: flacără, pentru a fi lumină şi căldură lumii.

Vinul, care se toarnă cruciş pe colivă (trupul celui răposat), semnifică aromatele cu care a fost uns trupul Domnului.

De asemenea, se obişnuieşte să se ofere un prosop (de la gr. prósopon = persoană). El se oferă pentru a ne aduce aminte de persoana în numele căreia s-a dat pentru a o pomeni.

Am amintit că, pe lângă rugăciune, este necesară milostenia.

Prin milostenie se mângâie sufletele celor adormiţi. „Mila curăţă toate păcatele!" (Tobit 12, 9). Cu siguranţă trebuie să miluim pe cel care are nevoie de milostenie: pe înfometat, pe cel gol, pe cel însetat. Când un semen de-al nostru este miluit, se alină şi se bucură. Şi dacă se roagă pentru cei răposaţi, rugăciunea lui are o mare putere (de aceea se şi spune când primim ceva de pomană: Dumnezeu să-l ierte! sau Bogdaproste!).

Cine dă de mâncare celui flămând, de băut celui însetat, de îmbrăcat celui gol, acoperiş celui străin, slujeşte Domnului, întrucât Domnul se identifică cu toţi cei aflaţi în categoriile menţionate mai sus. Cine merge la cel bolnav şi la cel din închisoare, la Domnul merge. Şi în Sfânta Scriptură stă scris: „Cel ce are milă de sărman împrumută Domnului şi El îi va răsplăti fapta lui cea bună" (Pilde 19, 17).

E doar o obicei. Traditional ar doar colacul si coliva
Mancarea (parastasele) sunt de obicei pentru rudele decedatului venite de mai departe.

Sunt fapte bune ce functioeaza ca o rugaciune pentru ceilalti.
"Rugati-va unii pentru altii"...
In afara de asta este o forma de caritate crestina bine primita.

Daca aducem aceste acte de milostenie, ca pe niste ofrande, ca pe jertfe, ca pe niste rugaciuni, asta nu inseamna ca am "face ceva in contul cuiva".

In Vechiul Testament preotii aduceau jertfe in numele poporului si nu era nici un sectant atunci care sa faca scandal in mijlocul pietei.

Dumnezeu primeste aceste fapte bune "directionate" ca pe niste fapte bune.
Când ne adresăm sfinţilor nu facem altceva decât să-i luăm rugători alături de noi către Dumnezeu, DUPĂ CUVÂNTUL SCRIPTURII:

- „În numele lui Hristos, aşadar, ne înfăţişăm ca MIJLOCITORI, ca şi cum Însuşi Dumnezeu v-ar îndemna prin noi. Vă rugăm, în numele lui Hristos, împăcaţi-vă cu Dumnezeu!" (II Corinteni, 5, 20)

- „Şi a venit un alt înger şi a stat la altar, având cădelniţă de aur, şi i s-a dat lui tămâie multă, ca s-o aducă împreună cu RUGĂCIUNILE TUTUROR SFINŢILOR, pe altarul de aur dinaintea tronului. Şi fumul tămâiei s-a suit, din mâna îngerului, înaintea lui Dumnezeu, împreună cu rugăciunile sfinţilor." (Apocalipsa 8, 3-4)

- "Şi când a luat cartea, cele patru fiinţe şi cei douăzeci şi patru de bătrâni au căzut înaintea Mielului, având fiecare alăută şi cupe de aur pline cu tămâie care sunt RUGĂCIUNILE SFINŢILOR." Apocalipsa 5, 8...

- Iacov cap.5, 16: "şi VĂ RUGAŢI UNUL PENTRU ALTUL, ca să vă vindecaţi, că mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului." (Trebuie menţionat că drepţii din cer nu sunt oameni morţi! Ei "trăiesc" în imediata apropierea a lui Dumnezeu şi se pot ruga Lui, asemeni îndemnului apostolului Iacov!)

In Noul Testament botezul se acorda si copiilor. Exista o lista lunga de versete care vorbesc de botezul "UNOR CASE INTREGI".

Marcu 16, 16 "Cine va crede şi se va boteaza se va mântui. Iar cine nu, va fi osândit".
La început, în procesul "răspândirii Evangheliei", când lumea nu era creştină, era normal ca iniţierea în creştinism să vizeze ÎN PRIMUL RÂND convingerea oamenilor maturi (dar nu doar pe ei!), botezarea lor MAI ÎNTÂI! 

Cu ei a început totul, era normal. Când apostolii vizitau o comunitate pâgână, nu începeau pur şi simplu să le boteze pruncii şi apoi să le dea bună ziua. La început au fost vizaţi părinţii, şi mai apoi copiii –nu există nici o interdicţie în acest sens! 

În Marcu 16, 16, apostolul nu se referă la modul obişnuit în care familiile să-şi boteze sau să nu-şi boteze copiii. Prioritatea era LA ÎNCEPUT, răspândirea creştinismului. Şi această răspândire ÎNCEPEA bineînţeles cu cineva, cu cei maturi. Cei maturi erau „vectorul" răspândirii creştinismului, nu copiii. De la cei maturi, creştinismul era împărtăşit imediat şi restului falmilie, copiilor. Invers, pornind de la copii, nu se putea! 

În mod LOGIC, Doar în acest CONTEXT trebuie înţeles citatul Marcu 16, 16. Astfel, se înţelege de ce nu există nici o interdicţie în privinţa copiilor! 

La acest fel de botez misionar se referă evanghelistul. La botezul care urma SĂ ASIGURE RĂSPÂNDIREA CREŞTINISMULUI (era atunci o situaţie cu totul şi cu totul excepţională)! La început când nu exista nici o comunitate creştină, apostolii nu îndrăzneau să se gândească la vremuri în care familiile să fie deja creştine. Marcu 16, 16 nu se referă la modul în care, în mod normal se botează creştinii! El se referă NUMAI la RĂSPÂNDIREA creştinismului, la problematica acceptării (pentru a se putea lucra mantuirea) sau neacceptării lui ("se va osândi" - indepartarea de Dumnezeu si de cunoasterea Lui.).

Inca un motiv de a merge sa cotizezi pe la biserica, o noua oportunitate a preotilor de a baga mana in buzunarul fraierilor.
De parca trebuie sa-ti descante un nemernic de popa mancarea sau bautura ca sa poti comemora pe cineva...

Se competeaza faptele de milostenie pentru cel raposat.

Macar atat au evoluat si crestinii, cat sa nu puna mancarea in groapa cu mortul, cum faceau cei din trecut care erau convinsi ca mortul va avea nevoie de mancare si alte lucruri in viata de dincolo.
Cat despre povestea cu spiritele care nu mananca, ma tem ca avem inainte nevoie de dovezi ca spiritele exista.

Oamenii fac asta pentru ca nu isi citesc Biblia si iau de bun tot ceea ce li se serveste. Dupa cum bine ati mentionat, mortii nu au nevoie de mancarea aia, care, apropo, nici nu ajunge la ei. Bietii de ei se lasa prostiti si e asta e trist...

Probabil ca da sufletele nu maninca, dar asa este credinta noastra tocmai pentru ca credem in continuarea vietii dupa ce sufletu s-a desprins de trup. Avem aceste obiceiuri si mie tare bine imi pare ca le avem pentru ca parastasele sint totodata si niste de acte de milostenie in care saracii sint chemati sa stea la masa intru pomenirea celui plecat dintre noi.

Parastasul este pina la urma un mod minunat de intrajutorare umana intre oameni si cum spunea milan, la Dumnezeu nimic nu se trece cu vederea. La mine in sat sint oameni batrini si necajiti carora nu are cine sa le faca de mincare iar parastasele si pomenirile sint o alinare unde pot sa manince o ciorba calda si o mincare gatita.

Eu ma bucur foarte mult atunci cind, la pomenirile la care merg, vad ca vin oameni saraci si nu am nici o problema sa stau la aceeasi masa cu ei.

Nu stiu! si nici nu ma intereseaza! dar mortul nu trebuie uitat! tocmai ca chestia asta e o aducere aminte!

O comemorare este o intalnire a neamului celui decedat intru pomenirea lui.se bea si se mananca, si se pomeneste robul lui Dumnezeu, intru vesnica pomenire.nu se da la morti,ci acelora flamazi,bolnavilor, batranilor, vaduvelor, saracilor, orfanilor fiecare cum si cat are posibilitate.in sate se cheama vecinii, si oricine vrea sa manance in amintirea raposatului, si nu ceva rau fiindca face parte din viata obstei asemenea intalniri.

Stii de ce? Degeaba. Atat eventual ca mai mananca niste oameni, daca e asa cum ziceti, saraci. Oamenii cam fac orice pentru mese si iau orice motiv prind sa faca "chefuri".

Citeste in biblie, prin vechiul testament.

Pomenirea mortilor si actele de caritate ce insotesc pomenirile sunt fapte de milostenie nemuritoare in cer si pe pamant ce folosesc si sufletului pentru cae se fac dar si celor care le fac.

Pentru ca sa se ierte pacatele mortilor. In caz ca ei sunt in iad pot fi salvati prin astfel de fapte bune sau de Biserica si la Judecata Mare sa ajunga in Rai.

Nu-ți place să primești mâncare gratis sau ce?
Ai mei, când fac parastas, dau mâncare oamenilor mai săraci și împart doar vreo 5 tăvi.

Pai explicatia este urmatoarea primirea de pomana este un act ce emana energie pozitiva, iubire, dragoste fata d ecei ce au trecut dincolo. Spiritele se hranesc din energia noastra a oamenilor fie ca e pozitiva fie negativa.Cea mai mare pomana este rugaciunea si aprinderea de luminari deoarece ofera spiritelor linistea luminii, pacea si iubirea lui Dumnezeu.

Vezi in blog-uri https://uncoltdinrai.com/